Predici

Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb,
şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.
Luca 6, 35

Aţi auzit că s-a zis: “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. (Mt. 5, 38-39) spune Mântuitorul în predica Sa de pe Munte, în Sfânta Evanghelie de la Matei. Iar la Luca completează Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine (Luca 6, 35).

Iată o dilemă cu care ne confruntăm zilnic: iertăm sau facem dreptate? Cineva ne-a greşit sau ne urăşte şi ne vrea răul, ce facem? Răspundem şi noi cu rău , ca în legea talionului din vechiul Tetament, sau iertăm şi mergem înainte după învaţătura lui Hristos? Vechiul Testament recomandă dreptatea, plata cu aceaşi monedă iar Hristos ne îndeamnă să răbdăm şi să biruim răul cu binele. De ce această diferenţă, oare Hristos nu mai e drept?

Ca să înţelegem mai bine trebuie să ne întoarcem în vremea lui Moise şi să vedem de ce era mai aspră Legea Vechiului Testament?

În vremea lui Moise poporul Israelitean era un popor tânăr, deabia ieşit din robia idolilor, care trebuia cu orice preţ să fie păstrat pe calea lui Dumnezeu, de care, dacă ar fi fost lăsat după voia sa,  s-ar fi despărţit însă cu uşurinţă. Sfântul Apostol Pavel spune că Vechiul Testament este un fel de călăuză a copiilor spre Hristos (Gal. 3,24), Dumnezeu comportându-se faţă de ei ca un pedagog  din cale afară de sever[1]. Dar pedagog nu în sensul de învăţător, cum înţelegem astăzi termenul. În Grecia antică pedagogul era un sclav care avea ca sarcină să supravegheze pe fiului stăpânului său: că îşi face temele, că se duce la şcoală, că nu intră în anturaje proaste şamd. El nu era deci un învăţător. El era cel care sub ameninţarea forţei îl făcea pe copil să se menţină pe drumul cel bun. Un astfel de pedagog a fost Dumnezeu pentru tânărul poporul al lui Israel. Învăţătorul va veni mai târziu, la plinirea vremii, când copilul va fi gata să-l primească.

Cunoscând acestea înţelegem şi de ce legile trebuiau să fie aspre. Vedem astfel de ce din totalul celor 613 porunci din Pentateuh, 365 sunt interdicţii şi 248 porunci. Numărul poruncilor pozitive şi al avertismentelor negative este mult mai mare decât numărul poveţelor şi a prescripţiilor pozitive![2]

Dar chiar şi aceste legi nu erau absurde, chiar dacă erau aspre. Legea talionului, după cum ne învaţă Înaltul Dmitri, episcopul Dallas-ului, nu era o rânduială care legitima sau legifera răzbunarea, ci era o regulă care limita răzbunarea arbitrară, nesăbuită, foarte des întâlnită în acele vremuri timpurii şi tulburi ale omenirii. Ca să înţelegeţi mai bine se dorea evitarea răzbunării pentru scoaterea unui ochi de exemplu cu taierea capului sau a unui dinte cu zdrobirea întregului maxilar. Fiind îndemnat spre cruzime omul vechiului Testament trebuia stăvilit prin îngrădirile Legii, pentru a-i domoli exagerările în rău.

Dacă cercetăm mai departe cu atenţie, nici în Vechiul Testament Dumnezeu nu a îndemnat pe oameni la răzbunare, el le spune „A Mea este răzbunarea” (Deut., 32,35). Mai mult decât atât, ca o prefigurare a Noii Legi, proorocul Solomon îi îndemnă pe iudei aşa „Nu spuneţi: “Precum mi-a făcut aşa îi voi face şi eu lui; voi răsplăti omului după faptele lui”.  (Pilde, 24, 29). Oare nu este aceasta aproape de porunca din evanghelia de astăzi care ne îndeamnă „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Lc. 6,31)?

Dacă Legea veche limita plata scoaterii unui ochi cu un alt ochi şi a unui dinte cu un alt  dinte, Legea Harului adusă de Hristos merge un pas mai departe cerându-ne ca nici măcar pe aceasta să nu o facem.  La începutul predicii de pe munte El le spune ucenicilor Săi că dacă dreptatea lor nu o va depăşi pe cea a cărturarilor şi a fariseilor ei nu vor putea intra în Împărăţie (Lc.5,20). Creştinul trebuie să depăşească deci comportamentul cu faţadă  morală al fariseului şi nu numai să nu întoarcă „răul cu rău” dar să fie gata să accepte încă o „palmă” pe obrazul celălalt pentru Hristos. Acesta este un pas spre desăvârşirea la care ne îndeamnă El „drept aceea fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru este” (Lc. 5,8).

Porunca desăvârşirii prin iubire este un cuvânt care ni se pare greu de îndeplinit în vremurile noastre, în care vedem că nimeni altcineva nu o respectă. Dar tot Hristos le-a spus Apostolilor „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (In. 15, 19). Dacă gândim după lume vom merge în direcţia în care se îndreaptă ea, depărtându-ne împreună cu ea tot mai mult de Dumnezeu; dacă însă îi vom urma lui Hristos sigur vom rămâne cu El!

Mitropolitul Antonie Plămădeală spunea că dacă un călugăr atunci când  intră la mănăstire nu are în minte să devină  sfânt, atunci acela nu va fi niciodată un călugăr adevărat, ci doar un veşnic mediocru în cele duhovniceşti.[3] Dacă nu putem încă îndeplini cu fapta porunca măcar să tindem spre această desăvârşire şi vom primi ajutor. Nimeni nu e desăvârşit decât numai Dumnezeu, dar El ne-a dat Duhul Său Cel Sfânt prin care suntem adoptaţi ca “fiii Celui Preaînalt” (Lc. 6,35), nu după trup ci după har, nu prin faptele noastre ci prin Puterea Sa. El împlineşte voinţa noastră, aşa cum odinioară a împlinit Legea Veche.

Iubirea pentru cel care ne urăşte sau ne face rău este o poruncă spre desăvârşire, pentru că dacă vom răsplăti cu bine celui ce ne face bine ce am realizat? Chiar şi cei mai răi oameni din lume au familii de care au grijă, au poate copii, soţii, iubite, prieteni etc. Părintele Cleopa spunea ”are şi el o mamă”. Chiar şi aceşti oameni răi au grijă şi fac bine acestora de lângă ei, care îi copleşesc cu dragostea lor, şi ei se văd datori să răspundă asemenea. Dacă ne limităm la  aceasta nu ne-am desprins încă de Legea Veche: ochi pentru ochi, bine pentru bine.  

Hristos ne cere mai mult , El ne învaţă să nu răsplătim răul cu rău ci să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi să le facem binele fără să avem pretenţia să ne răspundă la fel. “iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”.  Nu de la ei vom primi răsplata ci din mâinile lui Hristos în cer. Nu prin răzbunare vom aplana conflictele, ci prin dragoste şi iertare . Dacă vom răspunde urii cu ură, nu vom primi,  în mod cert, decât tot ură înapoi; dar dacă vom răspunde cu dragoste, lucrurile vor sta altfel, pentru că vom surprinde cu atitudinea noastră, le vom lua celor ce ne urăsc arma lor cea mai tare care este reacţiunea.

Dacă lovim cu putere într-un lemn o să ne doară, dacă dăm însă într-un burete nu simţim nimic. De ce? Pentru că buretele, elastic,  absoarbe forţa loviturii nostre pe când lemnul, dur şi neclintit, ne răspunde cu o forţă egală cu a noastră care ne produce durere. Dacă dăm mai tare lemnul se poate rupe, dar buretele nu, pentru că el ştie să absoarbă şocurile şi supravieţuieşte intact chiar şi unui atac furibund. La fel şi în faţa dragostei şi a înţelegerii, oamenii cei mai răi dau înapoi şi se opresc pentru că nu se aşteaptă la aceasta, ei se aşteaptă la ripostă, la atac. Ura este întreţinută de ură! Iubirea este singura armă la care diavolul nu poate rezista! [4]

În timpul campaniei sale prezidenţiale, Lincoln avea un duşman care a luptat din toate puterile împotriva sa. După ce a fost ales preşedinte, Lincoln l-a desemnat ca mână a sa dreaptă tocmai pe acesta. La întrebarea prietenilor a răspuns „Ce cale mai bună  este de a scăpa de un inamic decât a ţi-l transforma în prieten?”

Urmărind mai departe firul Evangheliei, Mântuirtorul ne mai dă spre folos încă un sfat care urmat ne va uşura împlinirea dragostei: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.”

Când vrem să judecăm pe cineva să ne readucem în minte cuvintele unui bătrân din Pateric care a vazut pe cineva pacatuind si lacrimand cu amar a zis : acesta astazi a gresit, iar eu maine voi gresi negresit. Si acesta se va pocai negresit, iar eu nu ma voi pocai negresit. [5] Ce mă interesează pe mine ce face sau a făcut Ionescu, câtă vreme şi eu fac acelaşi lucru? Sau de unde ştiu eu că Ionescu a făcut cu răutatea o faptă şi nu avea motive întemeiate să o facă, pe care eu nu le cunoşteam? Dar din păcate ne-am învăţat să locuim cu suspiciunea în gând. Să punem în gura şi mintea semenilor noştri vorbe şi gânduri pe care aceştia poate nu le au. Nu mai avem încredere în oameni. Părintele Arsenie Boca spunea „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Dacă însă am porni mereu de la o prespunere pozitivă şi am comunica mai mult,  atunci o mare parte din neînţelegeri s-ar aplana şi porunca iubirii ar fi mai uşor de îndeplinit.

Greu este să şi iertăm celor ce ne greşesc, pentru că firesc am vrea şi noi să răsplătim cu aceeaşi monedă. Un frate a venit la avva Siluan în munte şi i-a zis : parinte, am un vrăşmaş care mi-a facut multe rele, că şi ţarina mea, când eram in lume, mi-a rapit-o si de multe ori m-a vrăjmăşit. Iar acum a pornit şi oameni otrăvitori, să mă omoare şi aş vrea să-l dau în judecată. Zis-a lui batranul : precum crezi, fiule, aşa fă ! Zis-a fratele : cu adevărat, părinte, de va fi pedepsit, îi va fi de folos sufletului. Răspuns-a bătrânul : cum socoteşti, fiule, aşa fă ! şi a zis fratele : scoală-te, părinte, să facem rugaciune şi voi merge la dregător ! Deci, sculându-se şi rugându-se amandoi, cand a venit să zică : şi ne iarta nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, a zis bătrânul : şi nu ne ierta noua greşalele noastre căci nici noi nu iertăm greşitilor noştri ! Apoi a zis bătrânului fratele : nu aşa, parinte ! Iar bătrânul a zis : ba aşa, fiule ! Căci cu adevarat de vei voi sa mergi la dregator, să-ţi facă ţie dreptate, Siluan altă rugăciune nu-ţi va face tie. Şi cerându-şi iertare de la bătrân şi mulţumind,  fratele, l-a iertat pe vrăjmaşul său.

Aşa stau de fapt lucrurile. Dacă noi nu putem ierta cum putem cere altuia să ne ierte? ? Dacă noi judecăm cum putem cere altuia să nu o facă? Dacă noi nu putem iubi, cum putem cere noi altuia să ne iubească? Legile care sunt valabile pentru ceilalţi sunt la fel de valabile şi pentru noi ! „precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” . Nu doar să ne facă alţii pe plac dar şi noi să ne gândim ce le-ar place celolalţi.

Însuşirea unei astfel de gândiri implică însă o schimbare profundă a structurii noastre interioare. Aceasta a adus nou Hristos, El a adus schimbarea din interior Legii şi a omului. Dacă vrem să fim cu adevarat creştini trebuie să ne schimbăm fundamental. Nu e suficient să respectăm superficial legile morale, aceste sunt într-adevăr bune, cum bună era şi Legea Veche, dar trebuie să le completăm cu împlinirea legii iubirii: a lui Dumnezeu mai întâi, apoi a aproapelui şi chiar a duşmanului! Căci Dumnezeu răsare soarele şi peste cei buni şi peste cei răi. Dacă Dumnezeu, modelul nostru desăvărşit face aceasta, atunci aceasta este calea de urmat! Nu vom putea din prima să iubim? Să încercăm mai întâi să nu urâm şi dragostea va veni pe urmă!

Să ne rugăm aşadar Bunului Dumnezeu să ne umple sufletele noastre de dragoste şi minţile de gânduri bune ca să nu ne mai judecăm aproapele, ci să-l iertăm întru iubire, chiar dacă ne-a greşit! Amin

[1]Dc. Andrei Kuraev, Daruri şi anateme, Ed Sophia 2004, p. 141
[2] Ibidem, p. 142
[3] Mitropolit Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi
[4] Arhiepiscopul Dmitri, Împărăţia Lui Dumnezeu, Ed. IBMBOR 2003, p. 63
[5] Patericul Egiptean

dc. Vasile Tudora Ritul bizantin