Start > Ritul latin > În gloria venirii

În gloria venirii

3 October 2006
5,311 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica I-a din Advent (Anul B)

Când Isus va veni a doua oară în această lume înconjurat de gloria dumnezeirii și de mulțimea îngerilor și a sfinților, așezându-se pe tronul său de judecată, va instaura domnia dreptății (cf. Mt 25,31).

La prima venire Isus a apărut în istoria noastră ca un simplu prunc, înconjurat de întuneric, de sărăcie, de lipsuri, de frig, de păstori și de animalele din peștera murdară.

De ce nu a venit cu mărire și slavă, așa cum îl așteptau evreii?

Poate ca să arate că nu omului i se cuvine mărirea și cinstea pe pământ, ci trebuie ca printr-o viață nouă să ajungă într-o zi în gloria cerească, pentru ca prin Isus să-i aducă lui Dumnezeu toată cinstea și mărirea.

Prin urmare, Isus a venit să ne pună în lumină viitorul nostru, ca, golindu-ne de omul cel vechi, să ne umplem de viața sa umano-divină. Lecturile de azi ne oferă ajutorul necesar, ne îndrumă cu competență spre realizarea acestei opere.

Lectura I-a (Is 63,16-17; 64,1-3-8) ne deschide calea rugăciunii.

Nori negri apăreau la orizontul istoriei Israelului. Pe când majoritatea rămânea nepăsătoare, Isaia vede mai departe și simte că nimeni nu poate îndepărta norii răzbunării divine decât numai Iahve, de aceea recurge la o rugăciune plină de umilință: Doamne, tu ești Tatăl nostru; noi suntem lutul, iar tu ești olarul și noi toți suntem lucrarea mâinilor tale. Pentru ce, Doamne, ne lași să ne abatem de la căile tale, ne împietrești inima ca să nu ne temem de tine? Întoarce-te de dragul slujitorilor tăi, pentru semințiile moștenirii tale! O, de ai sfâșia cerurile și ai coborî! De fața ta s-ar cutremura munții.

Profetul nu se roagă ca fariseul de la templu: Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, adulteri, sau chiar ca acest vameș. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele (Lc 18,11-12), ci se așază pe sine însuși în rândul păcătoșilor: Toți am ajuns necurați și toate faptele dreptății noastre sunt ca un veșmânt pătat. Fărădelegile noastre ne-au luat ca vântul. Nu te mânia pe noi și nu-ți mai aminti de fărădelegile noastre! Fariseul se credea drept și Dumnezeu însuși îi este dator cu glorie; profetul se vedea copleșit de fărădelegi în acel spirit de solidaritate cu tot neamul său și, conștient de vinovăția socială în care trăia, cere îndurare pentru toți. Numai rugăciunea smerită pătrunde cerurile, fiindcă acționează prin caritate.

Apostolul Paul scrie ucenicului său Timotei: numai lui Dumnezeu singur i se cuvine toată cinstea și mărirea în veci (1Tim 1,17), iar Dumnezeu s-a jurat că gloria sa nu o va da altuia, că este gelos pe dânsa, fiindcă numai lui singur îi aparține (cf. Is 42,8). Doamne, zice sfântul Augustin, cel ce vrea să se laude cu darurile tale și cel care în binele ce-l face caută mărirea sa și nu a ta, acela este un tâlhar și se aseamănă cu diavolul care voia să-ți fure cinstea.

Prin Cristos, Dumnezeu vrea să-și arate fața ca să se cutremure munții, adică să se convertească și cei mai împietriți păcătoși.

În toate lucrările și faptele lui Dumnezeu sunt două elemente: folosul și gloria. Dumnezeu, în nesfârșita sa bunătate, ne cedează folosul precum: întrebuințarea rațiunii, memoriei, voinței, sănătății, frumuseții, bogăției, plăcerilor legitime, onorurilor etc. numai să spunem cu sinceritate: Slavă Domnului pentru tot ce mi-a dat, dar slava vrea să o primească singur. Spune Iahve, prin Moise, faraonului egiptean: De aceea te-am lăsat să trăiești, anume ca să-mi arăt puterea mea și să se vestească numele meu pe toată fața pământului (Ex 9,16). Cerul și pământul sunt pline de gloria lui. Omul însuși a fost creat, în primul rând, pentru gloria lui Dumnezeu, așa cum afirmă sfântul Irineu. Iar când omul caută propria glorie și nu pe cea care se cuvine lui Dumnezeu, fură din dreptul divin, cum ați auzit că spune sfântul Augustin, adică se aseamănă cu o femeie destrăbălată care se folosește de roadele muncii soțului spre a se îmbrăca la ultima modă, ca să placă altor amanți. La fel este și cel care caută slava proprie. Faptele bune, care sunt podoaba sufletului, toate talentele sufletești și toate calitățile trupești, toate bunurile materiale și spirituale ce ni le dă, Dumnezeu vrea ca din toate folosul să fie al nostru, dar toată gloria să i-o dăm lui. Dacă faptele le facem, sau le folosim pe ale altora, pentru a ne atrage lauda oamenilor, dacă în ele căutăm gloria proprie, atunci fiecare se aseamănă cu femeia destrăbălată.

Sfântul Toma de Aquino pune în fruntea păcatelor capitale mândria, fiindcă din ea se nasc toate celelalte păcate.

Cel ce nu dă lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, gloria și cinstea, adevărul și viața, va trebui să audă în ziua judecății, în ziua mare a dreptății, acele cuvinte pe care Abraham le-a spus bogatului din evanghelie: Fiule, adu-ți aminte că tu ai primit cele bune în viața ta (Lc 16,25), adică ți-ai luat singur plata, săvârșind nedreptatea de a nu-i da lui Dumnezeu slavă și cinste.

Diavolul a căutat să-l ducă în ispită și pe Cristos prin mărirea deșartă când i-a cerut să se arunce jos de pe creasta templului spre a fi aplaudat de oameni. Fiindcă, după cum sunt foarte puțini cei cărora le place să fie vorbiți de rău, la fel sunt foarte puțini cei cărora nu le place să fie lăudați. Chiar și cei mai înaintați în virtute, tocmai ei, sunt cei mai asaltați de această ispită și, ca urmare, trebuie să vegheze cu mai multă atenție, precum comandantul de la cârma vaporului. Sunt multe primejdii pe mare, dar mai mare este primejdia cu cât se apropie de port, fiindcă sunt mai multe vapoare, corăbii, bărci, ambarcații pescărești, diguri portuare, stânci etc. de care se poate lovi sau poate fi lovit. Deci, cu cât cineva este mai avansat în virtute, cu cât este mai aproape de portul mântuirii, cu atât mai mult trebuie să vegheze ca nu cumva să cadă din cauza gloriei deșarte. Glorie deșartă, fiindcă, fiind de furat, nu mai are nici o valoare. Gloria își păstrează valoarea numai în Dumnezeu, de aceea spune sfântul Paul: Cine vrea să se laude, în Domnul să se laude (1Cor 1,31). Filipenilor le spune: Noi, cei care slujim Duhului lui Dumnezeu și ne lăudăm întru Cristos Isus, nu ne bizuim pe trup (3,3). Sfântul Vasile cel Mare numește gloria deșartă, după care mulți aleargă cu limba scoasă de un cot, un tâlhar iubit al faptelor noastre bune, un dușman blând al sufletului nostru, deoarece omul este în stare să facă orice pentru a primi laudele altora și oricât i-ai spune că este greșită calea pe care merge, el merge pe dânsa cu mai multă plăcere, căutând fel de fel de scuze, mascându-se cu multă abilitate și astfel devine un fățarnic. Pentru aceasta spunea dreptul Iob: Nădejdea celui fățarnic va pieri și nu-i va mai rămâne decât neplăcerea puținii sale înțelepciuni (Iob 8,12-13), fiindcă Dumnezeu își va lua dreptul său: gloria, pe care neînțeleptul i-a furat-o și se fălea cu dânsa făcând-o pe deșteptul. Cel mândru, cel ce caută propria mărire, este comerciantul cel mai prost din lume, fiindcă dă un lucru atât de prețios, cu care ar putea cumpăra fericirea veșnică, în schimbul unui lucru atât de mic: lauda invidioasă și fățarnică a oamenilor, după cum spune sfântul Grigore cel Mare.

Isus ne îndeamnă să veghem: Luați aminte, vegheați! [...] Portarului i-a poruncit să vegheze [...] Vegheați, căci nu știți când va veni stăpânul casei! Iar ceea ce vă spun vouă, o zic tuturor: vegheați! (Mc 13,33-37). În cinci versete se repetă de patru ori îndemnul la veghere.

Ce înseamnă a veghea?

Înseamnă a ne goli mereu de noi înșine, de mândrie, de egoism, de dorința după mărirea deșartă; înseamnă a căuta mereu gloria lui Dumnezeu, asemănarea cu Isus, trăirea în har, adică în viața cea nouă pe care el ne-a adus-o ca să putem ajunge la Tatăl.

Sfântul Ambrozie ne relatează ceva despre proba pe care o face vulturul cu puii, spre a-și da seama dacă sunt ai săi sau nu. Când cei din cuib încep să crească și au trebuință de mai multă hrană, ca nu cumva să hrănească un pui străin strecurat în cuibul său pe neobservate, îi prinde cu ciocul, unul câte unul, și-i ridică spre soare. Pe cel care în fața strălucirii soarelui își închide ochii, îl lasă să cadă, convins că nu-i al său; pe cel care privește soarele, îl readuce în cuib și-l hrănește, convins că e al său. Tot așa ar trebui să facem și noi cu faptele noastre: să le punem în fața soarelui dumnezeiesc, în fața lui Cristos. Acele fapte care nu-s conforme cu cele ale lui Isus, să le lăsăm să cadă, deoarece ele nu-s ale unui creștin adevărat, ci diavolul le-a strecurat în suflet; acelea care țin ochii deschiși și se umplu de strălucirea smereniei sale, să le păstrăm în suflet veghind asupra lor până la sfârșit, ca să fiți fără vină în ziua Domnului nostru Isus Cristos (lectura a II-a). Amin.

Ritul latin