Predici

“Pe Născătoarea de Dumnezeu, cea întru rugăciuni neadormită
şi în ajutoare nădejde neschimbată, mormântul
şi moartea n-au ţinut-o, căci ca pe Maica Vieţii la viaţă a mutat-o,
Cel ce a locuit în pântecele ei cel pururea feciorelnic.”
(Condacul Sărbătorii)

Astfel exprimă Sfânta Biserică, în condacul sărbătorii de azi, misterul mutării cu trupul la cer a Preacuratei Fecioare sau, cum îl numim, Adormirea Maicii Domnului. Orologhionul sau Ceaslovul, cartea de rugăciuni a preotului, schiţează acest eveniment astfel: “Iar când au făcut (apostolii) adunarea cea mare pentru mutarea Născătoarei de Dumnezeu, după înmormântarea ei, a treia zi, minune străină!: moarta, ca şi cum ar fi vie, pe un nor în cer s-a arătat, stând înaintea ei îngeri luminoşi. După aceea, mergând la mormânt şi neaflând preacuratul ei trup, s-au încredinţat cu adevărat că, cu trupul, vie, a treia zi ca şi Fiul ei, din morţi s-a sculat şi mutându-se a trecut la cer, împărăţind cu Cristos în vecii vecilor. Amin.” (Orologhion, Blaj, 1934,p.158).

Conform acestei credinţe, păstrată prin Sfânta Tradiţie şi definită ca adevăr dogmatic de către Preafericitul Părinte Pius al XII-lea, la 1 nov. 1950, noi mărturisim că Preacurata Fecioară Maria nu a murit, în sensul deplin al cuvântului, adică nu a suferit descompunere corporală, ci a adormit şi a fost înălţată cu trupul la Cer şi încoronată ca Regină a universului, a cerului şi pământului, iar cel ce tăgăduieşte cu încăpăţânare acest adevăr se exclude pe sine din comuniunea cu Sfânta Biserică.

Să vedem, în meditaţia de azi, pe ce se bazează această credinţă a noastră în adormirea Preasfintei Fecioare şi care sunt consecinţele practice ale acestui adevăr, în viaţa noastră de creştini.

1. Dumnezeu, în nemărginita Sa înţelepciune, putea găsi diferite chipuri de a ne răscumpăra, dar iubirea Sa infinită a ales, în acest scop, întruparea Fiului Său unic, în persoana lui Isus Cristos. Firesc ar fi fost ca Fiul lui Dumnezeu să-Şi ia un trup omenesc întinat cu păcatul strămoşesc, care atinge pe toţi descendenţii lui Adam; or, aceasta s-ar fi opus sfinţeniei infinite a lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu, încă din veşnicie a ales, dintre toate fiinţele acestei lumi, pe o umilă fecioară, pe Maria din Nazaret, pe care încă din prima clipă a existenţei ei, din clipa zămislirii, adică a unirii sufletului cu trupul în sânul Sfintei Ana, a înzestrat-o cu o puritate desăvârşită, prezervând-o de pata păcatului originar, în vederea demnităţii ei de viitoare Mamă a lui Dumnezeu-Fiul. Astfel, Preasfânta Fecioară nu a stat nici o clipă sub stăpânirea diavolului. Acest privilegiu unic, Dumnezeu l-a dezvăluit omenirii, în persoana protopărinţilor, îndată după căderea lor în păcat, când, blestemându-l pe şarpe, i-a zis: “Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; el îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei păzi călcâiul” (Geneza III,15). În acest verset din Cartea Facerii, se spune că între femeie şi şarpe, adică diavol, va fi o duşmănie de acelaşi grad ca între sămânţa ei, adică între Cristos, şi diavol. Or, duşmănia cu diavolul fiind absenţa păcatului, înseamnă că, întrucât duşmănia dintre diavol şi Cristos a fost totală şi veşnică, totală şi veşnică trebuia să fie duşmănia dintre femeie, adică dintre Fecioara Maria, şi diavol. Aşadar, în virtutea acestei profeţii, Preacurata urma să fie scutită de orice pată, deci trebuia să fie ferită şi de păcatul strămoşesc încă în momentul zămislirii, precum avea să fie scutită, printr-un privilegiu unic, şi de orice păcat personal, chiar şi de cel mai mic păcat venial. Şi nici nu se putea altfel, deoarece, dacă Maria ar fi fost întinată cu păcatul strămoşesc, s-ar fi întinat însuşi trupul lui Isus, ceea ce mintea refuză să conceapă.

Această zămislire fără prihană a Mariei, părintele Gratry o explică într-un chip foarte convingător: “Omenirea – spune el – este un tot solidar, neavând în ochii lui Dumnezeu, deşi compus din mai mulţi membri, decât o inimă, un suflet şi un trup. După ce răul a infectat toată această masă şi a aruncat-o în agonie şi în vâltoarea poftelor, Dumnezeu a venit să-Şi rezerve un punct curat, un germen, ca să intre în masa omenească prin acel punct şi s-o transforme, s-o purifice, s-o mântuiască. Acest punct curat şi prezervat de orice păcat este un suflet, Preacurata Fecioară Maria.” (Apud Miclea I., op. cit., vol. II, p. 215-216). Ea este inima omenirii întregi, pe care întunecimea strămoşească nu a atins-o şi prin aceasta ea a devenit germenul, sâmburele vieţii noi, al vieţii harice.

Să luăm o asemănare din astronomie. Universul, adică toate galaxiile, întreaga metagalaxie, au un centru comun unic de gravitaţie, totdeauna imobil, în jurul căruia se învârtesc. Oare nu aceasta o vedem de fiecare dată când privim noaptea steaua polară – punctul relativ fix al galaxiei noastre -, în mijlocul puzderiei de stele?

Or, toate măreţele fenomene din natură sunt simboluri ale unei idei fără de care creaţiunea nu ar avea sens. Prin urmare, după cum în universul fizic există un punct de sprijin contra perturbaţiilor pe care armonia cosmosului ar putea-o suferi, tot astfel există şi în universul spiritual un punct de sprijin, pe care un astronom îl numeşte tronul lui Dumnezeu. Acest tron al lui Dumnezeu este Preacurata Fecioară, Mama lui Dumnezeu şi a noastră.

Dumnezeu Şi-a rezervat-o ca să-i fie altar neprihănit în sânul omenirii căzute, o fibră nepătată în organismul acesteia, remediu împotriva răului. Iată de ce, arhanghelul Gavriil, când îi aduce Mariei vestea cea bună că ea va concepe pe Mesia, o salută cu cuvintele: “Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine: binecuvântată eşti între femei” (Luca I,28). Or, dacă Maria ar fi avut păcatul strămoşesc nu ar fi putut să fie numită “plină de har”, deoarece acolo unde este păcat nu poate fi plinătate de har. De aceea, toţi Sfinţii Părinţi şi imnologii Bisericii, însufleţiţi de credinţa în această puritate unică a Maicii lui Dumnezeu, o împodobesc pe Maria cu epitetele cele mai alese. De asemenea, toate cărţile liturgice, începând cu Liturghierul şi sfârşind cu Acatistul şi Litaniile din ritul latin, care oglindesc credinţa de totdeauna a Bisericii, sunt, toate, pline de atributele şi cuvintele cele mai elogioase la adresa Preacuratei, acestea fiind tot atâtea nestemate cu care Biserica încununează sfinţenia preeminentă şi cu totul unică a Maicii lui Dumnezeu. Prin urmare, nu a constituit nici o surpriză când Biserica, bazată pe textele biblice citate, precum şi pe credinţa păstrată în Sfânta Tradiţie, a definit zămislirea fără prihană a Preacuratei ca adevăr dogmatic, în anul 1854, prin bula Ineffabilis Dei consilio a papei Pius al IX-lea, Şi, fiindcă mulţi s-au îndoit şi după această dată, asupra acestui adevăr a intervenit Preacurata însăşi, confirmându-l prin descoperirea făcută Bernadetei Soubirous, o umilă fecioară din Lourdes.

Această păstoriţă, în dimineaţa zilei de 25 martie 1858, se îndrepta, pentru a optsprezecea oară, spre peştera Massabielle de la Lourdes unde i se arătase de mai multe ori Doamna frumoasă a cerului, cum îi spunea ea, neştiind că era Preacurata Fecioară. Când ajunse la locul arătărilor, aproape fără să-şi dea seama i-a venit pe buze dorinţa: “Aş fi foarte fericită dacă aş şti cum Vă numiţi”. Doamna i-a zâmbit şi, după o mai stăruitoare rugăminte, i-a răspuns: “Eu sunt Neprihănita Zămislire.”

Bernadeta nu avea de unde să ştie înţelesul acestor cuvinte, definite doar cu patru ani înainte, căci nu ştia teologie. Din acest motiv, cei competenţi şi-au dat repede seama că bunul Dumnezeu confirmase în acest chip un adevăr pentru a risipi îndoielile din minţile şovăielnice.

2. Am insistat mai mult asupra acestui mister, al Zămislirii Nepătate a Mariei, pentru motivul că din acest privilegiu unic, cu care ea a fost înzestrată, decurge în mod logic şi privilegiul, tot unic, pe care îl sărbătorim astăzi: Adormirea Preacuratei şi ridicarea ei cu trupul la Cer. Într-adevăr, din moment ce ea a fost scoasă de sub legea păcatului strămoşesc, se cuvenea să fie scutită şi de consecinţa acestuia, adică de descompunerea trupului prin moarte, deoarece moartea e pedeapsa păcatului originar. De aceea, pe drept cuvânt, Biserica, după cum am arătat la început, a definit că Preacurata nu a suferit descompunere prin moarte, ci a fost ridicată cu trupul la Cer, asemenea Fiului ei, şi încoronată ca Regină a Cerului şi pământului.

Iată pentru ce, astăzi, aceste două privilegii ale Mariei sunt pentru noi prilej de bucurie şi manifestare a veneraţiei şi încrederii noastre filiale în ocrotirea şi ajutorul ei matern. Ştim că o fiinţă se bucură în faţa lui Dumnezeu de o cinste şi ascultare proporţională cu sfinţenia sa. Or, întrucât sfinţenia, desăvârşirea Maicii lui Dumnezeu o întrece pe aceea a tuturor sfinţilor şi îngerilor la un loc, cinstea şi ascultarea de care se bucură ea la tronul Milei lui Dumnezeu sunt unice, fără seamăn. Prin rugăciunile sale, Maria este mijlocitoarea noastră atotputernică înaintea lui Dumnezeu, apărând cauzele noastre în faţa Tribunalului Fiului ei. Ea, care a băut ca nimeni altul din cupa amară a acestei vieţi, ca mamă a noastră nu ne poate părăsi în necazuri, lipsuri şi ispite. Ea este “mângâierea celor ce plâng, căutarea celor pierduţi, puternică şi neîncetată mijlocitoare către Dumnezeu, care iubeşte foarte mult neamul omenesc şi stă bună pentru îndreptarea” noastră, deoarece, fiind Ea Mama lui Dumnezeu, este stăpână pe inima Fiului ei, care nu îi refuză nimic din ceea ce ea cere pe seama noastră. Deşi s-a mutat dintre noi, ea priveghează asupra noastră şi ne călăuzeşte paşii cu grija ei maternă. Şi suntem încredinţaţi că, oricât de răi am fi, ea nu ne abandonează, căci o Mamă nu îşi poate renega copilul, nici chiar când toată lumea îl acuză şi îl detestă.

De aceea, iubiţii mei, să ne reînsufleţim astăzi încrederea fiască faţă de Maria şi să ne reînnoim consfinţirea către Inima sa Neprihănită, rugând-o, pe ea, Mama noastră, să ne câştige de la Fiul său o inimă căită, “ajutor în vreme de ispită, lumină şi sfat în lupta sufletească”, conformare deplină cu voinţa lui Dumnezeu, “adâncă pace în ceasul morţii, iar, după moarte, bucuria nesfârşită împreună cu ea”. Iar drept deviză în viaţă să ne fie îndemnul Părintelui Rho, un devotat fiu al Mariei, care spunea: “Mariam ama et voca usue in finem et salvus eris! Cheam-o pe Maria în ajutor şi iubeşte-o până la sfârşitul vieţii tale şi vei fi mântuit!” Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin