Predici

“Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând,
şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.”
(Troparul Învierii)

Timp de şase săptămâni, cântăm, zilnic, împreună cu Biserica, bucuria care ne-a inundat sufletul în noaptea Învierii Domnului, a Învierii care constituie chezăşia învierii noastre. Această bucurie izvorăşte din cele două adevăruri pe care le exprimă acest tropar. Pe de o parte, adevărul învierii noastre spirituale, supranaturale, căci, prin patima şi moartea pe Cruce, Mântuitorul a plătit în locul nostru preţul răscumpărării din moartea păcatului, reconciliindu-ne cu Dumnezeu-Tatăl, dar ceea ce ne-a dat certitudinea nezdruncinată că această jertfă a Sa a fost primită şi deci prin ea ne-a fost restituită de drept viaţa divină, demnitatea de fii al lui Dumnezeu, este Învierea Sa glorioasă. Această nouă viaţă dobândită de drept pe Cruce şi primită de fapt în Botez, când ne-am unit vital cu Cristos, avem obligaţia de a ne-o păstra, spori şi desăvârşi prin înfrânare, mortificare, prin despuierea de egoism, sub toate formele lui, prin deprinderea virtuţilor creştineşti şi nutrirea cu trupul şi sângele lui Isus, adevăratul Miel pascal.

Al doilea adevăr din care izvorăşte bucuria ce o cântăm în troparul citat, este că Învierea Domnului ne-a adus nu numai învierea sufletului din moartea păcatului, ci şi certitudinea învierii trupului. Acelaşi Spirit Sfânt care L-a înviat pe Cristos va învia şi trupul nostru întru mărire, la a doua Sa venire, spre a se bucura dimpreună cu sufletul de răsplata faptelor bune săvârşite împreună în scurta-i peregrinare de pe pământ.

În simbolul credinţei mărturisim: “Cred în învierea morţilor.” Şi credinţa aceasta o găsim nu numai în Testamentul Nou, ci şi în Testamentu Vechi. Astfel, în profetul Isaia citim: “Morţii vor trăi şi trupurile vor învia. Deşteptaţi-vă, tresăltaţi de bucurie, voi, cei ce zăceţi în pulbere. Căci roua Ta este rouă de lumină şi pământul îi va naşte din nou pe cei adormiţi” (Isaia XXVI,19). Iar în cartea lui Iob citim: “Ştiu că Mântuitorul meu este viu şi că El în ziua de pe urmă mă va învia iarăşi din pulbere; voi fi îmbrăcat din nou în această piele şi Îl voi vedea pe Dumnezeu în trupul meu. Îl voi vedea eu însumi cu propriii mei ochi, eu şi nu altul” (XIX,25-27). De asemenea, fraţii Macabei cântau în faţa călăului: “Aşadar, tu, nelegiuitule, ne ucizi, însă Împăratul lumii, pe noi, cei ce murim pentru legile Lui, iarăşi ne va învia pentru o viaţă veşnică” (II Macabei VII,9). Ne este prea cunoscută asigurarea ce ne-o dă Isus despre înviere, după ce îl vindecă pe paraliticul de la scăldătoarea de lângă Poarta Oilor. După ce le spune celor prezenţi că cei ce ascultă cuvintele Sale vor învia sufleteşte, adaugă: “Nu vă miraţi de aceasta, căci vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Meu şi cei ce au făcut fapte bune vor ieşi întru învierea vieţii, iar cei ce au făcut fapte rele întru învierea osândirii” (Ioan V,25). Şi, ca un preludiu şi dovadă faptică a acestui adevăr, Mântuitorul săvârşeşte cele trei învieri relatate de Evanghelie: a fiicei lui Iair, a tânărului din Nain şi a prietenului Său Lazar din Betania.

La rândul său, Sfântul Apostol Pavel ne oferă cele mai numeroase descoperiri despre învierea trupurilor, vorbindu-le despre aceasta atât romanilor, cât şi grecilor şi evreilor, atât în faţa sinedriului, cât şi în areopag, ba chiar şi în faţa procuratorilor Felix şi Porcius Festus, a împăratului Agripa şi a împărătesei Berenice.

Romanilor le scrie: “Acelaşi Spirit al lui Dumnezeu care L-a înviat pe Isus Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre cele muritoare” (VIII,14). Iar în Epistola către Corinteni, Sfântul Pavel îi combate pe “unii” care nu credeau în înviere, cu argumentul cel mai puternic, acela al Învierii lui Cristos: “Şi, de vreme ce se vesteşte că a înviat Cristos, cum zic unii dintre voi că nu este învierea morţilor? (…) Căci de nu învie morţii, nici Cristos nu a înviat.” Alternativa este clară şi categorică: Ori Cristos a înviat, şi atunci învie şi morţii, ori Cristos nu a înviat, şi atunci nu învie nici morţii. Dar nu, spune Sfântul Pavel, “Cristos a înviat şi S-a făcut începutul, pârga, celor adormiţi” (XV, pass). Pârga, ştim, este primul rod ce se coace şi după care urmează, în mod firesc, alte roade coapte. Or, fiind Cristos capul nostru, al creştinilor, care formăm Trupul Său tainic, este logic şi normal ca şi noi, care suntem mădularele Lui, să urmăm destinul Capului, adică să ajungem acolo unde este El. De altfel, dacă prin Adam cel vechi a venit păcatul în lume, şi prin păcat moartea, este firesc ca prin Cristos, Noul Adam, să vină răscumpărarea din păcat şi moarte. Dacă prin Adam toţi au murit, prin Cristos toţi trebuie să înviem.

Învierea trupului o cere şi raţiunea luminată de credinţă. Raţiunea ne spune că dreptatea lui Dumnezeu pretinde ca pentru binele săvârşit să fie răsplătit nu numai sufletul, ci şi trupul, care prin membrele şi simţurile sale i-a servit sufletului ca instrument. Altfel fericirea omului în cer nu ar fi completă, dat fiind faptul că numai prin unirea celor două componente omul este fiinţă completă.

Învierea o cere şi veneraţia datorată corpurilor sfinţilor, pe care Dumnezeu nu le poate abandona descompunerii definitive, fiind ele sfinţite, aici pe pământ, nutrite cu Sfintele Taine, temple vii ale Spiritului Sfânt şi servitori fideli prin care Dumnezeu a săvârşit atâtea minuni.

Cum vor învia morţii, prin ce putere? Cum a înviat Cristos şi prin aceeaşi putere care face ca din bobul de grâu ce putrezeşte să răsară o plantă nouă cu rod nou; prin aceeaşi putere care face ca pomul ce părea uscat în timpul iernii să se îmbrace primăvara în frunze şi fructe; prin aceeaşi putere ce face ca din crisalida închisă în gogoaşă, ca într-un mormânt, să răsară un fluture multicolor.

Trupul înviat însă nu va fi supus legilor materiei, ci, întocmai ca trupul lui Isus după înviere, va fi glorificat, primind proprietăţile spiritului: se va bucura de impasibilitate, adică nu va cunoaşte suferinţa şi lipsurile biologice; va avea darul agilităţii, deplasându-se cu iuţeala gândului; darul penetranţei, asemenea lui Isus, care intră în foişorul din Ierusalim prin uşile încuiate, după ce ieşise din mormânt fără să răstoarne piatra; darul strălucirii: “Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei XIII,43). Prin înviere, omul întreg, trup şi suflet, va redeveni aşa cum era primul om în momentul creării.

Fericirea sa, sus în paradisul ceresc, va corespunde măsurii în care a împlinit, aici pe pământ, sfânta voinţă a Creatorului şi Răscumpărătorului său, exprimată în poruncile divine şi în cele Bisericeşti, concretizate în îndatoririle stării de viaţă a fiecărui creştin. De această fericire se va împărtăşi ochiul, care aici, jos, a căutat pe Dumnezeu în minunăţiile naturii: în aurora ca şi în apusul zilei, în mugurul ce se deschide în căldura soarelui primăvăratic, în florile ce îmbracă livezile şi câmpiile, în freamătul codrilor şi murmurul izvoarelor, în talazurile mării şi în bolta înstelată. Se va împărtăşi limba şi urechea cu care a ascultat şi a cântat, aici pe pământ, cuvântul şi laudele Domnului; mâna cu care a trudit pentru pâinea de fiecare zi, şi cu care a venit în sprijinul şi ajutorul celui lipsit şi năpăstuit; picioarele care l-au purtat la locaşurile de închinare ca şi la patul celui bolnav ca să-i picure în suflet un strop de alinare şi speranţă. Se va împărtăşi omul întreg care, aici, în această scurtă peregrinare, s-a străduit să rămână, în ciuda tuturor încercărilor şi prigoanei, un tabernacol viu al Sfintei Treimi, conştient că dacă vom fi pătimit cu Isus, împreună cu El vom fi preamăriţi. Şi cu cât vom bea mai mult din paharul amărăciunii, cu atât ne vom îmbăta mai mult de bucuriile veşnice ale cerului.

Iată, iubiţi ascultători, tot atâtea motive care ne impun un sfânt respect faţă de propriul trup, care este sacru, pentru că, în primul rând, este creat de Dumnezeu, iar, apoi, pentru că prin Botez el a primit o nouă consacrare spre slujirea lui Dumnezeu şi aproapelui. Dar, durere, câte suflete se pierd pentru veşnicie, neştiind sau nevrând să ştie că trupul cu simţurile lui le este dat nu ca să-l pângărească prin plăceri dezordonate, transformându-l în cloacă de necurăţie, ci să-l păstreze neprihănit ca un templu al Preasfintei Treimi şi harpă cu care să-i cânte Creatorului şi Mântuitorului simfonie de proslăvire aici şi în Cer?

Am primit cu satisfacţie hotărârea prin care Primăria municipiului nostru interzice expunerea şi vânzarea în public a revistelor şi publicaţiilor pornografice – care constituie un adevărat atentat la viaţa spiritual-morală a tineretului -, şi îmi place să cred că măsura nu va rămâne doar literă moartă, ca atâtea altele din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, ci va fi urmărită constant aplicarea ei.

În încheiere, să ascultăm spre meditare avertismentul Sfântului Pavel, cu care îşi încheie capitolul şase din întâia epistolă către Corinteni: “Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos? Oare, luând mădularele lui Cristos, le voi face mădulare desfrâului (…) Oare nu ştiţi că trupul vostru este biserica Spiritului Sfânt care locuieşte în voi, pe care îl aveţi de la Dumnezeu şi nu sunteţi ai voştri? Căci sunteţi răscumpăraţi cu preţ. Măriţi, aşadar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în sufletul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni VI 15,19-20). Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin