Predici

“Şi prin însuşi sufletul tău va trece o sabie,
ca să se descopere de la multe inimi cugetele.”
(Luca II,35)

După cum necuprinsa lume a materiei este condusă de legi care pe zi ce trece ne dezvăluie tot mai mult minunata armonie din univers, tot astfel misterioasa lume spirituală, atât cea naturală cât şi cea supranaturală, este dirijată de legi care, pe măsură ce le pătrundem tainele, ne atrag şi cuceresc tot mai mult spiritul.

Una dintre aceste legi spirituale am putea-o numi “legea proporţiilor directe, dar cu valoare inversă”, după care, între bine şi rău, între sinceritate şi viclenie, între bogăţie şi sărăcie, între bucurie şi întristare, sau între plăcere şi suferinţă, există un raport direct proporţional: cu cât creşte unul din termeni, cu atât creşte şi celălalt, dar în sens invers, negativ. (I. Miclea, op. cit., p.113). Deci, cu cât creşte bogăţia, plăcerea, bucuria, de o parte, cu atât creşte, de cealaltă parte, sărăcia, întristarea, suferinţa. În timp ce într-o parte a globului unii înoată în îmbuibare şi orgii, în altă parte alţii tremură şi urlă de mizerie şi suferinţe de tot soiul.

Dar, în Trupul Tainic al lui Cristos, adică în Biserică, există şi o altă lege, “legea solidarităţii şi gravitaţiei morale universale”, în baza căreia “totul se plăteşte: binele şi răul, bucuria şi durerea, bogăţia şi sărăcia.” (I. Miclea, op. cit., p.113). Şi dacă plata nu o facem noi, în persoană, o fac fie cei apropiaţi nouă, fie un reprezentant sau chiar un necunoscut.

Când se îmbolnăveşte un organ, suferă şi celelalte organe, în baza strânsei legături vitale din organism, şi toate organele luptă pentru restabilirea sănătăţii. Tot astfel, în Trupul Tainic al lui Cristos, membrele sănătoase, cei buni, suferă, şi ei, şi luptă pentru însănătoşirea membrelor bolnave, adică a celor răi.

Cine nu ştie, de pildă, că abnegaţia părinţilor este cauza bucuriei şi fericirii copiilor? Şi totuşi puţini îşi dau seama că orice binefacere şi prosperitate, materială ori spirituală, este rezultatul unei jertfe, de care este strâns legat orice progres. Din zbuciumul, sudoarea şi efortul dureros al oamenilor de stiinţă, al gânditorilor, artiştilor şi mai cu seamă al sfinţilor au încolţit bucuriile şi nădejdile omenirii. Şi cu cât cineva a îndurat mai mult, cu atât binele lăsat omenirii ca moştenire este mai mare, chiar dacă, uneori, acel bine nu se lasă văzut imediat şi de oricine.

Între marii binefăcători ai omenirii, fiinţa care, după Cristos, a dat cel mai mult, este fără îndoială, Preasfânta Fecioară, fiindcă ea, dăruind lumii pe Mântuitorul, prin El ne-a adus bucuria celei mai mari comori: Răscumpărarea – împăcarea cu Dumnezeu.

Dar acest bun infinit, Maria l-a plătit cu preţul celei mai dureroase jertfe din partea ei, constituindu-se, prin aceasta, împreună răscumpărătoare cu Fiul ei. Iată de ce, în această sărbătoare, a Întâmpinării Domnului, vom medita asupra celor şapte dureri ale Preacuratei, aşa cum se desprind ele, direct sau indirect, din Evanghelie.

Cu tot dreptul, Mama lui Isus şi a noastră se numeşte Mama Durerilor, deoarece, oricât i-am scruta viaţa, nu vom găsi aproape nici o zi în care să se însenineze cerul deasupra ei. Încercările ei încep cu mult înainte de vârsta priceperii, odată cu primii ani ai vieţii. Ea nu are o copilărie ferită de griji şi lipsuri. La vârsta de abia trei ani, când alţi copii de abia au părăsit braţele mamei, Maria părăseşte pe scumpii ei părinţi şi căsuţa din Nazaret şi intră, departe de Galileea, în templul din Ierusalim, unde îşi petrece, în slujba Domnului, toată copilăria până la 14 sau, după alte izvoare, până la 15 ani. Reîntoarsă la Nazaret, cu hotărârea de a rămâne pururi fecioară, la porunca Domnului trebuie să se logodească cu Sfântul Iosif, pentru ca, în faţa lumii, care nu ştia şi nici nu ar fi priceput planul lui Dumnezeu de a fi mamă feciorelnică a Mesiei, să nu rămână de ruşine născând pe Cristos fără tată legal. Nici măcar la Buna-Vestire, ea nu s-a putut bucura din plin, căci cum ar fi putut cuteza să destăinuiască oamenilor un lucru atât de nemaiauzit: că ea, fiica lui Ioachim şi Anei – nişte săraci nebăgaţi în seamă -, va naşte lumii pe Mesia. Lumea ar fi luat-o în râs. De aceea cel mai înţelept era să tacă; precum a şi făcut; “Iar Maria – ne spune Sfântul Luca – păzea toate cuvintele acestea, cumpănindu-le în inima sa” (Luca II, 19). Câtă ruşine încearcă apoi Preacurata când Sfântul Iosif, neştiind de conceperea mai presus de fire, voia s-o părăsească! Şi, apoi, câtă umilire şi suferinţă în noaptea Crăciunului când uşile i se închid în faţă, una după alta, şi este nevoită să nască într-o peşteră rece şi murdară.

Dar toate neajunsurile de până aici nu sunt decât un preludiu la Marile dureri ale Mariei. Logodna solemnă cu durerea are loc astăzi, cu prilejul împlinirii a patruzeci de zile de la naşterea lui Isus, când, conform rânduielii prevăzute de Legea lui Moise, Maria îşi duce pruncul în templu spre a-l consacra Domnului. Acolo, inspirat de Sfântul Spirit, dreptul Simion, căruia i s-a promis de Sus că nu va muri până nu-L va vedea pe Mesia, luându-L pe Isus în braţe profeţeşte că acest prunc “va fi spre scularea şi căderea multora în Israil şi semnul căruia i se va zice împotrivă”, apoi, adresându-se Preacuratei, îi profeţeşte: “Şi prin însuşi sufletul tău va trece o sabie, ca să se descopere de la multe inimi cugetele” (Luca II,34-35).

Sabia tainică, prevestită, se înfipse încă în acelaşi moment în inima Mariei, în sufletul căreia se desfăşura ca într-un film drama morţii Fiului ei şi Mântuitorului lumii. Din acea clipă “Maica Domnului devine Mama Durerilor, Maica omului universal, Maica Durerilor universale.” (I. Miclea, op. cit., p.117).

A doua mare durere o încearcă Maria când, în scurtă vreme, este nevoită să-şi ia pruncul şi să se refugieze în Egipt ca să-L salveze pe Isus din mâna criminalului Irod. Arşiţa, foamea, setea, osteneala, frica, răutatea oamenilor şi sălbăticia fiarelor din pustiu, iată un cortegiu de necazuri ce o însoţesc pe Maria în necunoscut.

Întoarsă în Nazaret, Maria îndură mizeria datorită meseriei modeste de dulgher a Sfântului Iosif, căruia i se alătură, încă din fragedă vârstă, Isus, care munceşte din greu spre a uşura povara tatălui Său.

Era abia de 12 ani când, cu ocazia pelerinajului ce-l făceau la Ierusalim, părinţii Îl pierd. Ce durere a încercat Inima Mariei când, la întoarcere, a văzut că nu e lângă ea! Iată a treia mare durere.

La vârsta de treizeci de ani, Isus îşi începe opera de răscumpărare, predicând Evanghelia mântuirii şi, în final, acceptând moartea pe Cruce ca cel mai mare răufăcător, El, binefăcătorul suprem al omenirii. Cu Crucea pe umeri urcă Golgotha. Slăbit până la epuizare, cade sub povara ei. La un moment dat, privirea Mamei îndurerate se încrucişează cu a Fiului preaiubit. Cine ar putea tălmăci în cuvinte sfâşierea ce se produse în acea clipă în inima ei de mamă. Iată cea de a patra mare durere.

După trei ore de chinuri pe lemnul Crucii, Isus îşi dă sufletul în mâinile Părintelui ceresc; în acel moment, cele două unelte de tortură: Crucea Fiului şi Sabia durerii înfiptă în inima Mamei se încrucişează completându-se reciproc. Crucea, cu braţele ei întinse, adună la un loc toată durerea omenirii trecând-o prin inima Mamei care în acea clipă devine împreună răscumpărătoare, Mama noastră a tuturor. Iată a cincea durere.

Isus e luat de pe Cruce şi aşezat în braţele Mamei Sale. E momentul imortalizat de celebra statuie “Pieta” a lui Michelangelo. Iată a şasea mare durere.

În sfârşit, actul final al dramei: aşezarea lui Isus în mormânt. Stăpânul vieţii, înghiţit de întunericul unui mormânt, în prezenţa mamei. Se poate, oare, exprima în cuvinte durerea unei mame care stă aplecată deasupra gropii în care zace, neînsufleţit, unicul ei fiu? E a şaptea şi suprema durere a Mariei.

Şi cum le-a suportat Preacurata pe toate acestea? Cum s-a comportat Ea în aceste cumplite încercări?

Există între oameni o foarte mare deosebire în privinţa felului de a se comporta în faţa suferinţei. Unii o suportă ca pe o fatalitate neînduplecată, revoltaţi contra Providenţei; alţii o primesc fără să-i caute vreo explicare; şi, în sfârşit, unii, puţini la număr, străduindu-se să-i pătrundă sensul înalt, îşi fac din ea o unealtă de mântuire pentru sine şi pentru alţii, convinşi că durerea acceptată fără murmur atrage asupra sufletului roadele răscumpărării de pe Cruce. Unindu-şi crucea lor cu Crucea lui Isus, purtând-o cu El şi ca El, suferinţa lor capătă valoare sfinţitoare, mântuitoare. Cei ce suferă în acest chip sunt sfinţii, maeştrii suferinţei, pe urmele cărora suntem chemaţi să păşim şi noi.

Între aceşti maeştri ai suferinţei, maestra neîntrecută este Preacurata. Cei ce vreau să-şi însuşeaşcă înalta ştiinţă de a suferi cu folos, adică de a face din durere o unealtă de înălţare spirituală şi de mântuire, să intre în şcoala Mariei. Concepută fără prihană, fiinţa ei perfect echilibrată a fost totdeauna, în toate încercările, supusă cu desăvârşire voinţei lui Dumnezeu. Nici chiar în culmea durerilor ea nu se agită şi nu se plânge, ci tace, adunându-şi durerea, până la ultima fărâmă, în inima sa neprihănită unde îi trăieşte toată arsura şi amărăciunea, pentru a o stinge cufundând-o în oceanul iubirii ei de mamă şi de cea mai sfântă şi supusă fiică a lui Dumnezeu, rostind, în toate, acel “fiat (…)”, fie voia Ta. Desigur, din ochii ei curgeau lacrimi fierbinţi, căci şi aceasta e o lege a firii, însă toată durerea ei era stăpânită de o deplină conformare cu voinţa lui Dumnezeu, oferind Tatălui martiriul Inimii sale. (Cf. I. Miclea, op. cit. pass.).

Iubiţii mei, să o luăm pe Maria de maestră şi model în încercări, precum şi mijlocitoare către Fiul ei. Ea ne va învăţa şi ne va obţine darul de a primi şi trăi ca şi ea suferinţa: cu calm, fără murmur, cu seninătate, perfect ancoraţi în purtarea de grijă părintească a lui Dumnezeu, convinşi că până şi nenorocirile noastre omeneşti, care, după vederile noastre omeneşti, ni se par nedrepte ori absurde, sunt expresia nemărginitei Iubiri a lui Dumnezeu care prin ele vrea să ne purifice tot mai mult, ca astfel, să ne cruţe de suferinţele de dincolo. Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin