Predici

Dacă citim cu atenţia cuvenită Evangheliile, constatăm că, de la un capăt la altul, ele sunt străbătute mai ales de două din cele trei virtuţi dumnezeieşti sau teologale pe care Mântuitorul le propovăduieşte pretutindeni, cu cuvântul şi cu pilda Sa: credinţa şi iubirea. El cere credinţa uneori ca o condiţie prealabilă pentru a săvârşi minunea: “De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui credincios” (Marcu IX, 23) – îi zice Isus tatălui care-L roagă să-i vindece fiul îndrăcit. Alteori, El săvârşeşte întâi minunea, pentru ca, apoi, prin ea să verse în cel vindecat lumina şi harul credinţei, cum s-a întâmplat cu orbul din naştere, pe care Isus, întâlnindu-l după vindecare, în templu, îl provoacă: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu” (Ioan IX, 35). De nenumărate ori Mântuitorul stăruie asupra importanţei şi necesităţii credinţei: “Eu sunt lumina lumii, Cel ce crede în Mine nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan VIII, 12) le spune Isus cărturarilor şi fariseilor, după ce dezleagă pe femeia prinsă în adulter. “Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu” (Ioan XI, 25), îi zice Isus Martei, înainte de a-l învia pe Lazăr, fratele ei. De repetate ori, Isus le reproşează învăţăceilor puţina lor credinţă, îndoiala. “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei XIV, 31). Astfel îl dojeneşte pe Petru, când acesta, văzându-se împresurat de valurile înfuriate, cuprins de frică, începe să se scufunde. Iar când apostolii Îl întreabă pe Isus pentru ce ei nu au putut să-l vindece pe tânărul îndrăcit, El le răspunde: “Pentru necredinţa voastră (…)” (Matei XVII, 20). Iată de ce Isus laudă credinţa tare a sutaşului păgân: “Adevăr vă zic, nici în Israil nu am aflat atâta credinţă” (Matei VIII, 10). Iar femeii canaanence îi zice: “O, femeie, mare este credinţa ta: fie-ţi precum voieşti” (Matei XV, 28).

Dar şi mai mult decât asupra credinţei, Isus stăruie asupra celeilalte mari virtuţi teologale: iubirea, pe care o numeşte poruncă nouă. “Poruncă nouă vă dau ca să vă iubiţi unul pe altul: precum v-am iubit Eu, şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan XIII, 34). Este porunca cea mai mare, îndreptată spre Dumnezeu şi aproapele. Cu aceeaşi iubire cu care îl iubim pe Dumnezeu, în sine şi pentru sine, îl iubim şi pe aproapele, dar nu pentru sine, ci pentru Dumnezeu; de aceea şi iubirea ce o datorăm aproapelui este tot iubire teologală, dumnezeiască, pentru că pe aproapele îl iubim pentru raportul ce îl are el cu Dumnezeu, adică pentru că este, ca şi noi, făptura Lui, răscumpărat, ca şi noi, cu sângele Lui. Dumnezeu este prezent sub chipul aproapelui, precum este prezent sub chipul pâinii în Euharistie; mai mult, se identifică cu el în aşa măsură, încât El, Isus, socoteşte binele ori răul pe care îl facem semenului nostru, ca şi cum I l-am fi făcut Lui. Pentru acest motiv, criteriul după care vom fi judecaţi la a doua venire a Domnului va fi milostenia deprinsă faţă de cei lipsiţi: “Întru cât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei XXV, 40), le va zice Isus, la judecata de obşte, celor buni. Şi milostenie poate face oricine, căci, dacă e sărac şi nu poate ajuta materialiceşte, poate face milostenie sufletească oprind pe altul de la păcat, învăţând pe cel ignorant, sfătuind pe cel şovăitor, mângâind pe cel întristat, iertând pe duşmani, suportând prigoanele şi rugându-se pentru păcătoşi. Aşa încât, oricine poate să se împărtăşească de fericirea a cincea predicată de Isus: “Fericiţi cei milostivi, căci ei vor fi miluiţi” (Matei V, 7).

Dar, în ultimă analiză, toate aceste fapte de iubire sunt roadele şi expresia credinţei vii, din care ele se nasc precum se naşte şi creşte un arbore din sămânţă. Cine nu produce roadele iubirii nu are nici credinţă adevărată. “Căci – spune Sfântul Apostol Iacob – de va fi fratele sau sora goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi le-ar zice cineva dintre voi: «mergeţi cu pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă» şi nu le-ar da cele de lipsă trupului, ce folos ar fi? Aşa şi credinţa, dacă nu are fapte, este în sine moartă. Ci va zice cineva: «Tu ai credinţă, iar eu am fapte: arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta din faptele mele credinţa mea!»” (II, 15-18).

Faptele dragostei frăţeşti sunt dovada sincerităţii şi vitalităţii credinţei creştinului. Dar aci se impune o precizare: pentru ca milostenia să aibă rod spiritual pentru noi care o facem, adică, pentru ca ea să ne aducă un spor de har, un merit înaintea lui Dumnezeu, noi trebuie, în primul rând, să fim împăcaţi cu Dumnezeu, deci să fim în starea harului sfinţitor, deoarece numai ce izvorăşte dintr-un principiu supranatural merită răsplată supranaturală. Or, principiul supranatural al faptelor noastre bune este harul sfinţitor. În al doilea rând, e necesar ca milostenia să o facem nu din motive naturale, omeneşti, cum ar fi de pildă lauda din partea oamenilor, căci făcând-o cu astfel de intenţii, ne-am lua aici pe pământ răsplata. De aceea Isus ne avertizează: “Iar când faci milostenie, să nu ştie stânga ce face dreapta ta. Să fie milostenia ta întru ascuns, şi Tatăl tău, cel ce vede în ascuns, îţi va răsplăti la arătare” (Matei VI, 3-4). Adică la judecata din urmă.

“Cel ce îşi descoperă şi îşi arată faptele bune pentru a fi slăvit, lăudat şi fericit de oameni, acela este asemenea omului care seamănă sămânţa sa la suprafaţa pământului şi nu umblă cu grapa peste ea ca s-o acopere; şi venind păsările cerului mănâncă toată sămânţa, şi astfel toată osteneala lui rămâne zadarnică. Pe când acela care îşi tăinuieşte şi ascunde faptele bune este asemenea omului care, semănându-şi sămânţa, îndată o acopere cu ţărână şi astfel ea rămâne şi răsare şi creşte şi rodeşte.” (Patericul, 372, apud Felea II, op. cit., p. 515-516)

“În privinţa dăruirii, unii oameni sunt ca piatra: dau numai dacă sunt loviţi; alţii, ca buretele: dau numai dacă sunt storşi; în sfârşit, alţii, mai puţini, sunt ca fagurele: dau cu prisosinţă, din toată inima” (Felea II, op. cit., p. 515) şi tuturor celor buni şi celor răi, celor recunoscători ca şi celor nerecunoscători, asemenea lui Dumnezeu, care “plouă şi peste cei buni şi peste cei răi şi face să răsară soarele şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Matei V, 45). Pe aceştia Dumnezeu îi copleşeşte cu bucuria rezervată celor ce dăruiesc “de bunăvoie” căci pe aceşţia îi iubeşte Dumnezeu. Sufletul darnic nu cunoaşte mai mare bucurie decât atunci când dăruieşte şi se dăruieşte pe sine cu generozitate.

Din rândul acestor suflete rare şi alese face parte şi Sfântul Ierarh Nicolae făcătorul de minuni, care a înţeles şi a trăit, ca puţini alţii, atât virtutea cea mare a iubirii, cât şi virtutea credinţei, care i-a luminat viaţa şi i-a însufleţit iubirea cu faptele de milostenie, săvârşite în mod eroic. Iată de ce, Biserica, sărbătorindu-l astăzi, aproape de Naşterea Domnului, ni-l recomandă ca pildă vrednică de venerat şi urmat, pentru spiritul său de sărăcie şi milostenie care i-a imprimat o adâncă asemănare cu Pruncul Isus, Săracul şi Milostivul prin excelenţă.

Sfântul Nicolae a trăit la sfârşitul veacului al III-lea şi întâia jumătate a celui de-al IV-lea, sub împăraţii Diocleţian, Maximilian şi Constantin cel Mare. Născut în cetatea Patara, părinţii săi, creştini evlavioşi, l-au educat de mic în spirit creştinesc, cultivându-i nu numai mintea, cu cunoştinţe, ci şi inima, cu virtuţile evanghelice. Încă în tinereţe, îşi vinde averea şi preţul îl împarte săracilor, apoi se retrage în mănăstire, unde duce o viaţă sfântă, devenind, mai târziu, episcop în Mira Lichiei. Exemplul său de renunţare totală a atras o mulţime de credincioşi milostivi, care şi-au încredinţat sfântului tot avutul, pentru ca el să poată alina necontenit suferinţele pe care el le credea mai mari şi care cereau o grabnică intervenţie. Astfel Sfântul Nicolae a putut sătura cu pâine un ţinut întreg, pe timpul unei foamete care a durat doi ani. De asemenea, a aruncat pungi pline cu bani în casa unui tată deznădăjduit din pricina sărăciei, salvând astfel pe cele trei fete din prăpastia desfrâului la care erau expuse pentru a scăpa de mizerie.

Dar Sfântul a ajutat nu numai cu bani şi alimente, pe cei nevoiaşi, ci cu sfaturile sale înţelepte şi pline de blândeţe şi compătimire, i-a ajutat pe toţi care alergau la sprijinul său, chiar şi după moartea sa. Iar când nevoia o cerea, nu şovăia să-şi ridice glasul cu fermitate şi asprime împotriva nedreptăţilor, cum s-a întâmplat, de pildă, cu prilejul unei sentinţe nedrepte pronunţată de un judecător corupt, salvând astfel, prin protestul său energic, trei suflete nevinovate, de la o moarte sigură.

Dar, pe lângă toată generozitatea cu care el împărtăşea tuturor binefaceri, credinţa sa fermă şi neînfricată, precum şi protestele sale categorice împotriva nedreptăţilor comise faţă de cei slabi şi lipsiţi de apărare, i-au atras prigoane din partea mai marilor zilei. Întemniţat, el a continuat să propovăduiască celor închişi pe Cristos, a cărui blândeţe şi bunătate o iradia în jurul său cu cuvântul şi cu pilda. Ajungând pe tronul imperiului, Constantin cel Mare, acesta l-a eliberat din închisoare, fapt pentru care Sfântul, drept recunoştinţă, i s-a arătat împăratului, în vis, povăţuindu-l să fie păzitor al legii şi dreptăţii.

În ziua de 6 decembrie 342, Sfântul Nicolae s-a mutat la Acela al cărui chip blând şi milostiv l-a oglindit în propria-i viaţă, şi pe care l-a slujit cu fidelitate până la ultima suflare. Din trupul său a izvorât multă vreme un mir parfumat, prin mijlocirea căruia s-au făcut nenumărate minuni.

Pentru harurile pe care Dumnezeu le-a revărsat, prin întrepunerea lui, asupra sufletelor, creştinii dintotdeauna i-au purtat veneraţie, recunoştinţă şi iubire. În amintirea şi cinstea lui care a practicat cu atâta abnegaţie mila creştinească, se păstrează până azi obiceiul ca, de ziua lui, creştinii să-şi facă reciproc daruri, expresie a iubirii frăţeşti.

Se cuvine deci, drept omagiu pentru virtuţile sale eroice, să practicăm şi noi mila faţă de semenii lipsiţi şi să-l invocăm prin frumosul tropar în care azi Biserica îi zugrăveşte atât de expresiv portretul spiritual moral: “Îndreptar al credinţei şi chip al blândeţei, învăţător al înfrânării te-a arătat turmei tale adevărul faptelor: pentru aceasta, ai câştigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte Ierarh Nicolae: roagă-L pe Cristos să mântuiască sufletele noastre.” Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin