Predici

Ca să cunoaştem originea sărbătorii de azi, a Trupului şi Sângelui Domnului, trebuie să ne întoarcem cu mintea în urmă cu vreo şapte sute de ani. O copilă dintr-un sătuc de lângă Liège, în Belgia, rămasă orfană de părinţi, a fost luată din milă şi ţinută de maicile de la mănăstirea din Montcornillon. Copila se numea Iuliana şi avea să ajungă ea însăşi călugăriţă şi superioară a mănăstirii. O găsim în calendarul Bisericii cu numele de sfânta Iuliana de Montcornillon.

Când avea vârsta de 15 ani, Iuliana a început să aibă o serie de vedenii şi revelaţii. Într-una dintre ele, a văzut luna strălucitoare, mare, frumoasă, luminoasă, dar cu o mică pată întunecoasă, neagră, pe ea: “Doamne”, întreabă ea, “dar ce înseamnă lucrul acesta?” Răspunsul nu a întârziat: “Pe chipul luminos al Bisericii este o umbră, este o lipsă; lipseşte o sărbătoare în cinstea Preasfântului Sacrament”. Din ziua aceea, s-a străduit din răsputeri, s-a luptat ca să se introducă o sărbătoare în cinstea Sfântului Sacrament. Episcopul de Liège a introdus sărbătoarea în dieceza sa în anul 1246. Dar când a introdus-o, Iuliana murise deja. Acesta a fost numai începutul.

Câţiva ani mai târziu, un preot din Boemia, în pelerinaj spre Roma, străbătea Italia. Voia să fie primit de papa în audienţă şi să discute cu el despre prezenţa lui Cristos în sfânta Euharistie. Ajungând la Bolsena, s-a oprit şi a celebrat sfânta Liturghie în biserica “Sfânta Cristina” din această localitate. Dar în timpul Liturghiei, a fost cuprins de nişte îndoieli îngrozitoare: “Este cu adevărat Cristos în mâinile mele când rostesc cuvintele prefacerii?” Şi, când a început să rupă ostia deasupra potirului, înainte de Împărtăşanie, din ostie a început să curgă sânge din belşug. Sângele a acoperit corporalul – corporalul este bucata de pânză care se aşează pe altar la ofertoriu -, a curs pe faţa de altar. Preotul a rămas înmărmurit. Dar şi-a revenit şi, cu chiu, cu vai, a reuşit să termine Liturghia. Sfântul Părinte papa se afla într-un oraş apropiat, la Orvieto. Auzind de minunea întâmplată, a cerut să i se aducă corporalul plin de sânge. A dat poruncă să se construiască măreaţa catedrală din Orvieto, spre a se păstra în ea acest corporal, pe care îl poate vedea şi astăzi oricine vizitează această catedrală. Şi tot atunci, Urban al IV-lea a orânduit pentru întreaga Biserică sărbătoarea Trupului şi Sângelui Domnului. Acest lucru s-a petrecut în anul 1264.

Credinţa noastră creştină cuprinde o mulţime de adevăruri, de mistere uluitoare, care ne dezvăluie puterea şi iubirea fără margini a lui Dumnezeu; astfel, avem misterul unui Dumnezeu în Trei Persoane, al Neprihănitei Zămisliri a Mariei, al naşterii feciorelnice a lui Isus. Dar dintre toate misterele, cel mai mare şi mai de necuprins de mintea omenească este misterul Sfintei Euharistii: să priveşti cu ochii trupului o bucăţică de pâine şi să vezi în ea şi să-l adori pe Creatorul cerului şi al pământului! Mintea omenească este pusă la grea încercare atunci când omul, în mândria lui, refuză să accepte că Dumnezeu poate să facă lucruri pe care omul nu poate să le înţeleagă.

Când în sinagoga din Cafarnaum Isus a spus: “Eu sunt pâinea cea vie, coborâtă din cer… De nu veţi mânca trupul Fiului omului şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi”, evreii au refuzat să creadă, spunând: “Cum poate acesta să ne dea trupul lui să-l mâncăm?” Ba chiar şi ucenicii săi, mai toţi, auzind aceste cuvinte, i-au întors spatele, zicând; “Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l înţeleagă?” Şi din ziua aceea, nu l-au mai urmat. Isus, văzând că lângă el a mai rămas doar o mână de ucenici, i-a întrebat: “Vreţi, poate, să plecaţi şi voi?” “Doamne”, a răspuns Petru în numele tuturor, “la cine să mergem? Numai tu ai cuvintele vieţii veşnice”. Ne închipuim câtă durere era în cuvintele Mântuitorului, văzându-se respins de evrei, părăsit de ucenici! Aceeaşi mâhnire continuă să o simtă Cristos în faţa mândriei minţii omeneşti care refuză misterul Euharistiei.

A trăit în zilele noastre un mare filosof francez convertit de la iudaism J. Maritain. A murit în 1973, la vârsta de 90 de ani. Când cineva venea în vizită la el, primele cuvinte pe care i le spunea vizitatorului erau acestea: “Hai să-l salutăm pe stăpânul casei!” Şi îl ducea pe vizitator într-o capeluţă pe care o avea în casă, unde el participa în fiecare zi la Liturghie şi se împărtăşea. În capelă era un tabernacol cu o candelă aprinsă lângă el. Aici era stăpânul casei. Iar deasupra tabernacolului, privirea vizitatorilor era lovită de un crucifix cu o coroană de spini mare, stufoasă, pe capul Mântuitorului. “De ce atâţia spini?” – întrebau vizitatorii. “Spinii aceştia” – răspundea Maritain – “sunt păcatele noastre, ale filosofilor, ale gânditorilor care, în mândria noastră, ne închipuim că Dumnezeu nu poate să facă mai mult decât ceea ce pricepem noi”. “Greu este cuvântul acesta”. O fi greu pentru noi, dar nu pentru Cristos, care, în atotputernicia sa, poate să-şi ducă la îndeplinire cuvântul. “Şi cine îl poate înţelege?” Dar nici nu este cazul să înţelegem. Este de ajuns să credem, să ne plecăm capul, să ne smerim şi să-l adorăm. Căci, dacă vrem să înţelegem totul, nu mai poate fi vorba de credinţă; putem fi, cel mult, filosofi, dar nu credincioşi.

Spunea atât de frumos sfântul Ambrozie: “Cum poate pâinea să devină Trupul lui Cristos? Prin consacrare. Şi consacrarea cu ce cuvinte se face? Cu cuvintele Domnului Isus («Acesta este trupul meu…») Şi care este acest cuvânt al lui Cristos? Este acelaşi prin care el a creat toate lucrurile. Domnul a vorbit şi s-a făcut pământul. Domnul a vorbit şi au apărut mările. Domnul a vorbit şi au ieşit din nimic toate făpturile. Dacă atât de puternice sunt cuvintele lui Isus Cristos, încât a făcut ca lucrurile care nu existau să înceapă să existe, de ce nu ar fi în stare să transforme nişte lucruri care există deja în alte lucruri?”, adică pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele său?

Euharistia este trupul lui Cristos. Dar ce fel de trup? Este un grup jertfit. La Cina cea de Taină, la prima Liturghie celebrată cu ucenicii săi, Isus a spus: “Acesta este trupul meu jertfit pentru voi”. “Faceţi aceasta în amintirea mea”. La sfânta Liturghie, Trupul lui Cristos continuă să fie jertfit. Biserica ne spune la ultimul Conciliu: “Mântuitorul nostru, la Cina de pe Urmă, în noaptea în care a fost vândut, a orânduit jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său, pentru a perpetua peste veacuri, până la a doua sa venire, jertfa crucii” (S.C. 47). La fiecare Liturghie, noi, de fapt, ne aflăm pe Calvar, la picioarele crucii, alături de Maica Domnului şi de ucenicul pe care îl iubea Isus. Dar nu trebuie să stăm ca nişte spectatori, ci suntem invitaţi să ne jertfim pe noi înşine împreună cu Cristos. La ofertoriu, pâinea şi vinul care sunt aduse la altar reprezintă jertfa de noi înşine: viaţa noastră, cu bucuriile şi suferinţele ei, cu lacrimile, muncile, succesele şi insuccesele ei, care, unite cu jertfa lui Cristos, capătă o valoare infinită de mântuire.

“Acesta este sângele meu, vărsat pentru voi. E sângele noului şi veşnicului Legământ”. Dar sângele vechiului Legământ care a fost? A fost sângele animalelor jertfite, cu care Moise a stropit altarul şi poporul la poalele Sinaiului, sigilând astfel Legământul dintre Dumnezeu şi poporul său. În ce a constat acest Legământ? Dumnezeu a făcut cunoscute poruncile sale poporului, iar poporul s-a legat cu jurământ să le împlinească, spunând într-un glas: “Tot ce a spus Domnul, vom face” (Ex 24, 4). La sfânta Liturghie, noi reînnoim noul Legământ, spunând: “Tot ce a spus Domnul, vom face” – şi legământul nostru este pecetluit, nu cu sângele animalelor jertfite, ci cu Sângele lui Cristos.

Primii creştini erau conştienţi de acest legământ pe care îl reînnoiau în fiecare duminică la Liturghie. Ei se legau efectiv cu jurământ să facă tot ce a zis Domnul. În anul 112, Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei, o provincie din Asia Mică, îi trimitea împăratului de la Roma, Traian, o scrisoare referitoare la creştini, în care spunea, printre altele: “Ei, creştinii, adunându-se pentru a-l preamări pe Cristos, se leagă cu jurământ să nu săvârşească vreo crimă, să nu fure, să nu jefuiască, să nu facă fapte de desfrâu, să-şi respecte cuvântul dat, să nu reţină un lucru ce nu le aparţine”. Dar creştinii de astăzi, care, ieşind duminica din biserică, fac toate păcatele: înjură, se ceartă, vorbesc murdar, se îndreaptă direct spre cârciumă şi se îmbată, mai sunt ei conştienţi de ce fac la Liturghie? Se mai leagă ei cu jurământ să facă tot ce a poruncit Domnul? Mai este legământul lor stropit de Sângele lui Cristos?

În sărbătoarea de astăzi, Biserica ne invită să ne revizuim credinţa şi atitudinea faţă de Sfânta Euharistie. Ne invită la adoraţie. Adoraţia este bună, dar nu este suficientă. Isus nu spune: “luaţi şi adoraţi”, ci “luaţi şi mâncaţi”. Mâncaţi ceea ce adoraţi. Aceasta este adevărata mană coborâtă din cer, pâinea care vă susţine, vă dă putere în călătoria prin pustiul acestei vieţi, ca să puteţi ajunge în Ţara Făgăduită, în patria paradisului. Mana în pustiu cădea în fiecare zi, evreii o culegeau şi o mâncau zilnic. Isus spune că adevărata pâine coborâtă din cer, adevărata mană este Euharistia. Cum ar putea fi suficientă pâinea Euharistiei, luată o dată sau de două ori pe an, la Paşti şi la Crăciun?

Închei cu un gând pe care aş dori să-l reţineţi şi cu care să vă întoarceţi acasă toţi cei care aţi participat la Liturghie. Gândul este al unui mare episcop francez, Mons. De Segur, care spunea: “Cea mai mare nenorocire care i se poate întâmpla unui suflet este aceea de a face o Împărtăşanie sacrilegă; a doua nenorocire este aceea de a nu primi sfânta Împărtăşanie, atunci când poate să o facă”.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin