Start > Ritul latin > Tatăl vostru ceresc va da pe Duhul Sfânt acelora care îl cer

Tatăl vostru ceresc va da pe Duhul Sfânt acelora care îl cer

10 July 2010
849 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XVII-a de peste an (Anul C)

Tema lecturilor de azi ne propune să aprofundăm problema rugăciunii: Avram se roagă pentru cei drepți din Sodoma și Gomora, ca să nu fie nimiciți împreună cu cei răi (Lec. I: Gen 18,20-21.23-32); rugăciunea lui Isus, fiind desăvârșită, ne-a eliberat de orice rău (Lec. a II-a: Col 2,12-14) și ucenicii lui Isus vor să intre în taina rugăciunii (Lc 11,1-13), ca să simtă siguranța prezenței divine asemenea Învățătorului.

Care este atitudinea lumii față de rugăciune?

Vă redau părerea unui autor, Michel Quoist, care spune că Printre oamenii care nu se roagă sau care se roagă puțin ori rău sunt unii care nu cred în rugăciuni gândind cred că alte ocupații mai urgente îi solicită mai mult; alții îi atribuie rugăciunii o putere magică și “o folosesc” pentru a încerca să obțină satisfacerea tuturor dorințelor lor, chiar a celor mai materiale; în sfârșit, sunt unii care ar dori să se roage mai bine, dar pretind că nu pot sau nu știu să se roage. În toate cazurile se pare că omul nu plasează rugăciunea pe adevăratul ei nivel. Pasionați de eficacitate, ei gândesc rugăciunea în termeni de randament uman, condamnându-se să nu înțeleagă, și, încă mai puțin, să trăiască o viață de rugăciune autentică. Lumea modernă are totuși o imperioasă nevoie ca oamenii tehnicii să fie și oameni ai adorației, dacă nu, tehnica îi va face sclavi și-i va zdrobi (M. Quoist, A reuși, Ed. Ars Longa, pag. 205).

Creat de Dumnezeu, omul simte trebuința de a lua contact cu Creatorul. Vezi, spune Avram, cum ard de dorința de a-i vorbi Domnului meu, eu care sunt praf și cenușă. Dorința de a lua contact cu Creatorul este un rezultat al credinței pe care Dumnezeu o pune în sufletul omului. Rugăciunea este prin urmare, mai întâi un răspuns al credinței, mai mult decât o cerere a omului (cf. MAC pag. 1115). Dorința lui Avram de a-i vorbi Domnului provenea din credința lui cea mare.

Credința însă rămâne moartă, dacă nu se desăvârșește prin iubire (cf. 1Cor 13,2).

De ce îi descoperă Dumnezeu lui Avram soarta Sodomei și a Gomorei? Ca să-și dovedească iubirea față de semeni, care nu-i altceva decât iubirea față de Creator. În iubirea sa, izvorâtă din credință, Avram dorea ca dreptatea lui Dumnezeu, sfințenia lui, să se arate în aceea ca să nu piară cei buni împreună cu cei răi. Iubirea lui Avram se limita doar la cei drepți. Ca prin credința lui Avram să se binecuvânteze toate popoarele, această credință trebuia să fie desăvârșită prin iubire față de toți oamenii, spre a se asemăna cu iubirea celui care i-a creat pe toți. Mult mai multă trebuință de iubire au cei răi decât cei buni. Avram n-a îndrăznit să coboare sub zece numărul celor drepți, din cauza cărora Dumnezeu ar fi fost dispus să salveze cele două orașe, fiindcă nu credea în puterea iubirii pe care o poate avea chiar un singur drept pentru a mântui, nu două orașe, ci lumea întreagă. Credința în iubirea lui Dumnezeu avea trebuință de desăvârșire. Atât prin profetul Ieremia (5,1), cât și prin profetul Ezechiel (22,30), Dumnezeu se declară dispus să ierte Ierusalimul dacă în el se va găsi un singur drept. Mai mult, în cartea profetului Isaia, cap. 53, apare ca o realitate faptul că un singur drept poate salva tot poporul.

“Dreptul lui Dumnezeu” (1In 2,1), “Isus, întemeietorul și împlinitorul credinței” (Evr 12,2) și-a dovedit iubirea față de Tatăl și față de oameni prin rugăciunea desăvârșită de pe cruce (Lc 23,34.46) și ne-a adus mântuirea.

Când credincioșii din Colose și-au manifestat teama că cineva ar putea să-i învinuiască în fața lui Dumnezeu, fără a avea posibilitatea de a se apăra, apostolul Paul le arată zădărnicia acestei temeri neîntemeiate, fiindcă Isus deține primatul iubirii față de Dumnezeu, în el locuiește toată plinătatea dumnezeirii, toată plinătatea iubirii; făcându-se om, asemenea nouă, afară de păcat (Evr 4,15), a înlăturat orice altă putere dintre om și Dumnezeu; iar dacă cineva s-ar teme că Legea l-ar putea acuza, să fie fără frică: iubirea a țintuit legea pe cruce, fără a mai avea posibilitatea de a acuza, fiindcă ea însăși a fost acuzată de neputință, anulând prin răstignirea ei documentul scris al datoriei noastre (cf. CBL pag. 1715).

Cu câtă bucurie au spus israeliții la muntele Sinai: “Azi am văzut că Dumnezeu poate vorbi cu omul și omul să rămână viu” (Dt 5,24), dar cu cât mai mare bucurie trebuie să spunem noi că Dumnezeu ne-a vorbit prin Cristos tocmai pentru ca noi să rămânem vii și să putem vorbi cu el!

Omul vrea să aibă în sine însuși siguranța legăturii cu Dumnezeu prin rugăciune.

Ucenicii l-au văzut pe Isus rugându-se de multe ori. Atitudinea Mântuitorului exprima certitudinea unirii cu Dumnezeu în cea mai strânsă intimitate. Ei încă nu cunoșteau că Isus era însăși rugăciunea în persoană, că în el se realizează adevăratul dialog al omului cu Dumnezeu în adevărul cel mai absolut al acestor termeni. Ucenicii nu știau că ruga lui Isus își va atinge culmea în moartea sa, care, privită sub aspect pur uman și istoric reprezenta doar un simplu eveniment profan, adică execuția unui om condamnat ca delincvent politic; în realitate însă este singurul act liturgic al istoriei. Nici o rugăciune nu poate fi eficientă decât în unire cu moartea lui Isus (cf. MAC pag. 1116). Ucenicii îi cer lui Isus să-i învețe a se ruga. Voiau siguranța legăturii cu Tatăl prin ei înșiși, dar Isus îi aduce la același numitor comun al unirii cu Dumnezeu și cu oamenii prin trăirea marelui adevăr că Dumnezeu este Tatăl nostru, al tuturor oamenilor, că toți sunt copiii săi, că toți sunt cuprinși în aceeași iubire divină, că toți sunt chemați să împlinească aceeași voință divină: de a se iubi unii pe alții prin aceeași iubire divină.

Cum este rugăciunea noastră? Suntem conștienți că a ne ruga înseamnă mai întâi să vorbim cuiva care ne iubește și să-i spunem că-l iubim și vrem să-l iubim mai mult? A te ruga înseamnă a te lăsa iubit, apoi a-ți exprima iubirea (M. Quoist, o.c. pag. 206). Prea adesea, pentru noi, a ne ruga înseamnă a cere. Or, a ne ruga înseamnă mai întâi de toate a ne prezenta dezinteresați în fața lui Dumnezeu: “Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele tău”. Numai așa rugăciunea Tatăl nostru, pe care Isus a dat-o ucenicilor, deși o poate spune fiecare în particular, devine comunitară, devine expresia normală a fiilor lui Dumnezeu, angajați împreună în același destin de iubire (id. pag. 210), fiindcă același Duh Sfânt se roagă în fiecare cu suspine negrăite (Rom 8,26), căci Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată! (Gal 4,6).

În măsura în care rugăciunea de cerere este cu adevărat cea a unui fiu adoptiv, creștinul are siguranța de a fi ascultat. La această siguranță se ajunge printr-o lungă conștientizare, printr-o stare progresivă de despuiere de sine, fiindcă numai așa rugăciunea de cerere se purifică și tinde spre identificare cu rugăciunea de mulțumire adusă de Isus: Părinte, să se facă voința ta, nu a mea! (cf. MAC pag. 1116).

Din toate se desprinde faptul că rugăciunea lui Isus și a Bisericii este o rugăciune escatologică, adică are în vedere înfăptuirea împărăției lui Dumnezeu, care ne apare ca un dar al iubirii Tatălui, de aceea ea trebuie să fie și ca un dar al omului acordat semenului său. Nu putem intra în împărăția Tatălui, dacă el nu ne iartă. Tot așa nu putem intra în împărăția Tatălui, dacă nu iertăm pe frații noștri. Aceasta ne face să înțelegem că darul Tatălui crează în lumea noastră un ambient de dăruire, fiindcă numai prin dar din dar se face rai. Acolo unde iertarea lui Dumnezeu nu se traduce într-o iertare interumană, rugăciunea devine o minciună (cf. CBL pag. 1209).

Ca rugăciunea noastră să nu fie niciodată o minciună, să iertăm din inimă chiar și pe dușmani și să cerem cu întreaga Biserică: Dumnezeule, ocrotitorul celor ce nădăjduiesc în tine, fără tine nimic nu e deplin, nimic nu e sfânt; sporește îndurarea față de noi, pentru ca, prin puterea și sub călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veșnice! (LR). Amin.

Ritul latin