Predici

Scriitorul Antonio Fogazzaro, în cartea sa “Lumea cea mică a vremurilor străvechi” a scris pagini înduioşătoare despre o mamă, Luiza, care încerca în zadar să redea viaţa fetiţei sale Ombretta care se înecase, căzând într-un lac. Disperată, ajunsă în pragul nebuniei, rosteşte împotriva lui Dumnezeu cuvinte de hulă pe care nu le-ar fi rostit într-un moment de luciditate. Preotului care încearcă să o consoleze, spunându-i că fetiţa ei era acum în paradis, îi spune: “Dar Dumnezeu nu a înţeles că paradisul meu e aici, că paradisul e fetiţa mea?” Sărmana femeie, cu inima profund rănită, nu mai vedea altceva decât durerea; ea îşi plângea propria durere, nu voia să mai ştie de nimic altceva, nici măcar de Dumnezeu.

Ascultând astăzi în lecturile biblice istorisirea sfâşietoare a nenorocirii care le-a lovit pe cele două mame, amândouă văduve, amândouă pierzându-şi unicul copil, am putea să rămânem şi noi la pojghiţa, am zice sentimentală, a celor două relatări, adică la cumplita suferinţă a celor două mame, să ne imaginăm jalea, bocetele, strigătele disperate de durere, să ni le imaginăm cum îşi smulgeau părul din cap, cum aruncau cu ţărână şi colb în văzduh, aşa cum se obişnuia şi cum se mai obişnuieşte şi azi la semiţi, la arabi, şi să uităm miezul, conţinutul spiritual, mesajul de mântuire pe care vor să ni-l transmită lecturile biblice ale Liturghiei.

Şi profetul Ilie în prima lectură, şi Isus în Evanghelie redă fiecare viu mamei un copil care murise. Dar este o mare deosebire în privinţa modului în care profetul Ilie şi Isus îi redau vii pe aceşti copii mamelor lor. Ilie se întinde de trei ori peste copilul mort; Isus nu are nevoie de un asemenea ritual. El rosteşte un singur cuvânt: ridică-te! Iar copilul se ridică şi coboară de pe năsălie. Profetul Ilie îl roagă pe Domnul să redea viaţa copilului mort. Isus nu se roagă Domnului, ci o porunceşte direct, cu propria autoritate: ridică-te! Ceea ce înseamnă că el este mai mare decât Ilie, şi e mai mult decât un profet. “Un mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu l-a cercetat pe poporul său”, comentează mulţimea care a asistat la miracol. El este Domnul, stăpânul vieţii şi al morţii, el este mai mult decât un profet. De subliniat faptul că evanghelistul, descriind învierea tânărului din Naim, îi aplică pentru prima dată lui Isus titlul de domn.

Isus le vorbeşte oamenilor în două feluri: prin cuvinte rostite cu gura, şi prin cuvinte rostite cu fapta, prin gesturi, prin minuni, cum este cea din Evanghelia de astăzi. Minunile lui Isus sunt cuvinte în mişcare, cuvinte mute, care se fac totuşi auzite până la marginile pământului, chiar şi de cei care nu ştiu să citească şi să scrie. Ce ne spune nouă, privit cu ochii credinţei, gestul lui Isus care se apropie de năsălie şi porunceşte mortului să se scoale? Acest gest, această minune este simbolul, semnul unei realităţi mult mai mari pe care nu o putem vedea decât cu ochii credinţei şi care poate fi exprimată astfel: Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, la Întrupare, s-a apropiat de omenirea care zăcea moartă pe năsălie din cauza păcatului, şi a înviat-o. Isus nu numai că a înviat câţiva morţi: pe fiul văduvei din Naim, pe fiica lui Iair, pe Lazăr, dar el însuşi este învierea: “Eu sunt învierea şi viaţa, ne spune în versetul dinainte de Evanghelia de azi. Cine crede în mine nu va muri în veci”. Iată, aşadar, mesajul spiritual pe care trebuie să-l reţinem din Evanghelia de azi şi pe care vrem să-l aprofundăm. Locul şi momentul ales de Isus ca să fie înviat acest mort nu au fost alese la întâmplare. Sătucul Naim e situat la poalele muntelui Tabor, muntele pe care, cu puţin înainte, dezvăluise anticipat celor trei apostoli strălucirea şi gloria trupului său înviat: “Dumnezeu l-a vizitat pe poporul său”. În Cristos, Dumnezeu vizitează omenirea. Isus e purtătorul de viaţă. Viaţa, lucrul cel mai preţios pe care şi-l poate imagina mintea omului. Acest cuvânt, viaţă, străbate de la un capăt la altul Evanghelia. Sfântul Ioan îl pomeneşte de peste 50 de ori.

Isus nu a iubit moartea, dimpotrivă, a urât-o, a respins-o. În faţa mormântului lui Lazăr s-a cutremurat, s-a tulburat şi a plâns. În faţa propriei morţi a simţit repulsie, dezgust. Când la Naim a întâlnit convoiul mortuar şi pe mama mortului plângând, lui Isus i s-a făcut milă. Dacă s-ar traduce exact textul original ebraic s-ar spune: a simţit sfâşiindu-i-se măruntaiele.

Dumnezeu nu a vrut moartea. La început, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa: după asemănarea sa, adică inteligent, cu voinţă liberă ca şi Dumnezeu, rege al creaţiei, poruncind cu autoritatea lui Dumnezeu; o făptură făcută pentru viaţă şi măreţie: “L-ai făcut cu puţin mai prejos decât pe îngeri; l-ai încoronat cu glorie şi cinste”, cum cântă psalmistul (cf Ps 8,6).

Dar peste chipul glorios al omului a trecut cataclismul păcatului care a pustiit totul, ca o grădină peste care se abate o furtună, lăsând în urmă plante smulse din rădăcini: flori rupte şi culcate la pământ, dezolare totală.

Dar Dumnezeu, în marea sa îndurare, nu l-a lăsat pe om în stăpânirea morţii, ci i-a venit în întâmpinare. În Isus Cristos, Dumnezeu s-a făcut om între oameni, a îmbrăcat chipul robului. S-a întins, am putea zice, asupra întregii omeniri, ca şi profetul Ilie din prima lectură: gură peste gură, ochi peste ochi, mâini peste mâini. Atingând cu gura sa gura omenirii, a luat asupra sa, a absorbit, ca să spunem aşa, bolile, infirmităţile, nelegiuirile, păcatele omenirii şi chiar moartea. Dar a înviat şi, înviind, toate infirmităţile şi bolile noastre sunt vindecate, păcatele sunt spălate, moartea moştenită de la primul om este învinsă. Omenirea a cunoscut un mare botez, traversând o altă Mare Roşie. Puternicii ei duşmani, păcatul, sclavia, moartea au urmărit-o până la această Mare Roşie, dar s-au înecat şi au pierit în ea: “El l-a aruncat în apă pe cal şi pe călăreţ… i-au acoperit valurile şi s-au coborât în fundul apelor ca o piatră” (Ex15, 1.5).

În dimineaţa Paştelui, împreună cu Cristos, iese afară din mormânt omul nou, omul adevărat, omul aşa cum l-a gândit Dumnezeu dintru început. “Acum, dacă cineva este în Cristos, este o făptură nouă” (2Cor 5,17), scrie apostolul Pavel. Prin taina botezului noi suntem una cu Cristos. La Botez am devenit o făptură nouă, eliberată de sclavia păcatului, a satanei, a morţii, şi am înviat împreună cu Cristos la o viaţă nouă, viaţă pe care o purtăm deja în noi pe pământ şi care se va arăta în toată strălucirea sa la învierea de apoi atunci când va avea loc schimbarea noastră la faţă.

O întrebare se naşte firesc în mintea fiecăruia dintre noi: prin Botez, Cristos ne-a eliberat de sclavie, de păcat, de frică şi de disperarea morţii; dar nu ne-am întors noi oare înapoi în Egipt, cu lanţurile la picioare, după ce am traversat Marea Roşie a Botezului? “Nu mai plânge!” Aceste cuvinte de mângâiere şi încurajare spuse în Evanghelia de azi văduvei din Naim, Isus ni le spune şi nouă tuturor. Învierea fiului unic al acestei văduve ne arată că înmormântarea se poate transforma în sărbătoare, şi jalea, doliul, în bucurie. Ne arată că moartea nu mai are nimic tragic în ea. Când medicul îi spune sfântului Francisc de Assisi să se pregătească de moarte căci nu mai este nici o speranţă de vindecare, Francisc exclamă: “Fii binevenită, sora mea moarte!” Apoi îi cheamă pe doi dintre fraţi, care ştiau să cânte la chitară, ca să intoneze Cântarea Fratelui Soare, la care Francisc mai adaugă o strofă:

“Lăudat să fii, Doamne,
Pentru sora noastră, moartea trupească,
De care nici un om care trăieşte nu poate să scape.
Vai celor care vor muri în păcate de moarte!
Fericiţi vor fi cei pe care îi va găsi împlinind voinţa ta preasfântă,
Căci moartea cea de-a doua nu le va face nici un rău!”

Cântarea nu s-a întrerupt toată noaptea în palatul episcopal unde Francisc era găzduit. Unele persoane pioase erau scandalizate de atâta uşurătate la un călugăr ce se afla la un pas de moarte. Nici superiorul general al Ordinului, fratele Ilie, nu era foarte mulţumit de acea veselie care i se părea absolut deplasată. Mai degrabă, Francisc s-ar fi gândit la moarte. Francisc se mulţumeşte să-i spună: “Frate, lasă-mă să mă bucur în Domnul.”

Şi, ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, când a fost dus într-un bordei la S. Maria degli Angeli, a continuat să scandalizeze persoanele de bine, cerând să vină de la Roma o fiică a sa spirituală, o văduvă bogată, Jacopa da Settesoli, permiţându-i să intre la el, încălcând legea clauzurii. I-a cerut să-i aducă toate cele de trebuinţă pentru înmormântare şi totodată să-i aducă şi prăjiturile lui preferate făcute din făină, miere şi migdale, din care mâncase odată la Roma, într-o perioadă când fusese bolnav. Evenimentul trebuia sărbătorit aşa cum se cuvine.

Euharistia pe care o celebrăm acum e sărbătoarea vieţii. Sărbătorim împreună cu Cristos biruinţa vieţii asupra morţii. Pâinea euharistică e garanţia vieţii veşnice, este medicamentul nemuririi. “Nu plânge!”, ne spune tuturor Isus. Nu plânge ca cei care n-au credinţă şi speranţă, atunci când moartea îţi răpeşte pe cineva drag. O mamă îşi pierde un fiu în război. A vrut cu orice preţ să meargă şi să vadă unde era înmormântat. A ajuns la mormânt, a plâns şi s-a rugat îndelung. Apoi, a făcut un gest de profundă credinţă. A scos din poşetă o pungă cu boabe de grâu. A scormonit cu degetele pământul de pe mormânt şi a semănat acele boabe de grâu. I-a spus îngrijitorului cimitirului: “Ai grijă de aceste seminţe pe care le-am pus pe mormântul fiului meu. După ce vor creşte, când vor deveni spice, vreau să fac din ele ostii pentru Sfânta Liturghie. Vreau ca fiul meu să fie unit cu cel care a spus: «Eu sunt pâinea vieţii. Cine mănâncă din această pâine va trăi în veci şi eu îl voi învia în ziua de apoi»”.

Împărtăşindu-ne cu cel care este învierea şi viaţa, noi putem spune cu psalmistul: “Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine”, Doamne.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin