Predici

Cele două povestiri pe care le-am auzit, prima în lectura întâi, a doua în Evanghelie, sunt atât de mişcătoare, de fascinante, de frumoase, încât noi predicatorii ne întrebăm dacă nu le stricăm farmecul şi frumuseţea încercând să le mai explicăm, dacă, în loc de predică, n-ar fi mai bine să le mai citim odată şi să continuăm apoi Liturghia.

Cuvântul lui Dumnezeu face să defileze astăzi prin faţa ochilor noştri o mulţime de personaje: profetul Natan, regele David, în prima lectură. În a doua lectură am auzit glasul unui om care a făcut dulcea experienţă a iertări lui Dumnezeu: Fericit este omul căruia i s-a iertat păcatul…

În Evanghelie avem o adevărată avalanşă de personaje: Isus, Simon farizeul, păcătoasa convertită, comesenii care cârteau în ascuns, femeile care îl urmau pe Isus. Dintre toţi, exceptându-l pe Isus, sunt regele David care îşi mărturiseşte cu glas tare vinovăţia şi păcătoasa din Evanghelie, care nu rosteşte nici un cuvânt, ci plânge, dar prin plânsul ei, vorbeşte mai bine decât David, căci, dacă cineva poate să-şi mai exprime suferinţa, suferă mult, desigur, dar dacă nu mai e în stare să găsească cuvinte pentru a o exprima, suferinţa inimii e peste măsură de mare.

Mai întâi avem cuvântul lui Dumnezeu rostit prin profetul Natan. Cuvântul lui Dumnezeu care, cum spune apostolul Pavel, e ca o sabie cu două tăişuri, care pătrunde în inimă, sfârtecă măruntaiele şi scoate la suprafaţă tot ce-i ascuns înlăuntrul omului, deschide ochii minţi ca omul să vadă grozăvia păcatului şi prăpastia în care a căzut. David îşi pierde capul văzând-o pe Betsabeea, frumoasa soţie a lui Urie, ofiţerul său fidel. David comite nu un singur păcat, ci o serie întreagă de fapte mârşave: adulter cu soţia furată unui prieten bun care e gata să meargă la moarte pentru rege şi pentru patrie, violenţă, crimă, uciderea prietenului pentru a-i lua femeia, intrigi, puneri la cale în ascuns pentru a-şi trimite prietenul la moarte pe front, ipocrizie neruşinată, atenţii făcute prietenului trădat pentru a salva aparenţele, pentru a trece neprihănit şi curat ca lacrima în ochii oamenilor. Dar Dumnezeu, care nu poate fi păcălit cu asemenea strategii îi smulge masca omorabilităţii pe care regele şi-a pus-o pe faţă, făcându-l să se vadă ca într-o oglindă, în toată urâţenia sa, să vadă ce monstru cu coroană pe cap şade pe tron: “Tu ai făcut aceasta în ascuns, eu o voi scoate la lumina soarelui”. Prin profetul Natan îi descoperă numele nemernicului bogat care i-a furat oiţa săracului, singura lui avere cu care îşi întreţinea familia: se cheamă David: “Tu eşti acela”. Păcatul lui David era deosebit de grav, fiind vorba de un abuz de putere. El fusese pus rege, primise putere şi autoritate de la Dumnezeu, ca să-i apere şi să-i ocrotească pe supuşii săi săraci şi neajutoraţi, nu au să-i nedreptăţească, să le ia femeile şi să-şi facă de cap crezând că el este Dumnezeu, este stăpân absolut, că are putere nelimitată şi face ce vrea.

Profetul Natan îi arată regelui în ce constă gravitatea şi monstruozitatea păcatului. Cui i-a făcut rău regele David? Vom zice imediat: împotriva lui Urie căruia i-a făcut două nedreptăţi: i-a luat nevasta şi l-a asasinat mişeleşte. Sau: a păcătuit împotriva Legii lui Dumnezeu, încălcând, de fapt, două legi ale Decalogului: să nu ucizi şi să nu săvârşeşti adulter. Nu, nu împotriva unei legi a păcătuit David, ci împotriva lui Dumnezeu însuşi, căci îndărătul lui Urie era însuşi Dumnezeu. Cine loveşte în omul nevinovat loveşte în însuşi Dumnezeu. “Pe Dumnezeu l-ai dispreţuit” – îi aruncă în faţă profetul Natan. Iar David va recunoaşte într-unul din psalmii săi “Numai împotriva ta am păcătuit şi ce-i rău înaintea ta am făcut”. A fost un act de urâtă nerecunoştinţă, având în vedere că Dumnezeu îl răsfăţase şi îl copleşise cu nenumărate favoruri: “Te-am uns rege… te-am eliberat din mâinile lui Saul… ţi-am dat casa stăpânului tău… ţi-am dat tronul lui Iuda … şi eram gata să-ţi dau şi mai mult”. Aceste binefaceri erau tot atâtea circumstanţe agravante pentru regele vinovat.

Demascat, pus la zid, David capitulează. Se recunoaşte ceea cea ce este cu adevărat. Nu numai că îşi recunoaşte vina, dar şi-o mărturiseşte cu glas tare cu sinceritate şi umilinţă: “Am păcătuit împotriva Domnului”. Iar răspunsul lui Dumnezeu este iertarea. Iar Natan a zis către David: “Domnul îţi iartă păcatul”. Regele David e cel mai mare şi cel mai strălucit rege al poporului evreu din toate timpurile: e mare nu pentru că a procurat terenul şi materialul pentru măreţul templu din Ierusalim – una din cel şapte minuni al lumii antice -, nu pentru vitejia sa, pentru că a sucit gâtul unui urs cu care s-a luptat şi pentru că l-a doborât cu praştia pe uriaşul Goliat, nu pentru victoriile sale strălucite, pentru că a cucerit Ierusalimul, nu pentru că a întemeiat statul israelit unind regatul de Sud cu cel de Nord. David devine cu adevărat mare atunci când nu-şi mai ascunde murdăria, mizeria sub tron, când se căieşte, se umileşte, îşi recunoaşte vinovăţia şi cere cu sinceritate iertare, atunci când îşi plânge păcatul. El rămâne modelul desăvârşit de convertire pentru toţi păcătoşii din toate timpurile, în special pentru deţinătorii de putere lumească sau de orice altă natură care, ştiindu-se şi ştiuţi fiind de toată lume că sunt corupţi, compromişi, continuă să o scundă murdăria sub preş, îşi ţin masca nevinovăţiei pe faţă, minţind fără ruşine şi recurgând la toate mijloacele ca să apară ireproşabili în ochii lumii. Ei nu cunosc bucuria iertării şi a eliberării interioare, ci trăiesc toată viaţa cu frica de a nu fi demascaţi, exact ca acel ateu celebru care, înainte de a muri a fost sincer şi a mărturisit: “Am trăit toată viaţa cu senzaţia omului care călătoreşte fără bilet, care poate fi prins în orice moment”.

Dar şi mai impresionantă este scena din Evanghelia de azi cu păcătoasa publică prăbuşită la picioarele lui Isus. Ea nu-şi mărturiseşte păcatele ca David. Nici nu era nevoie, fiindcă i le cunoştea toată lumea; cu destrăbălările ei scandalizase întregul ţinut. De altfel l-ea mărturisit în faţa lui Isus farizeul în casa căruia femeia năvălise fără aprobarea lui, spurcându-i astfel locuinţa şi pe toţi cei care se aflau în ea. Ea se mulţumeşte să improvizeze riturile unei liturgii a iubirii şi a duioşiei: cade la picioarele lui Isus, îi spală picioarele pline de praf cu lacrimile ei, i le şterge cu părul bogat al capului ei, gest care contravenea bunelor obiceiuri la vremea aceea – ca o femeie să umble cu capul descoperit şi cu părul despletit, era un scandal -, îi săruta picioarele şi i le stropea cu parfum. De ce plângea în hohote femeia aceasta? Vărsa lacrimi de căinţă, de durere pentru păcatele ei. Am zice că mai degrabă erau lacrimi de fericire şi de recunoştinţă pentru iertarea primită, pentru că găsise adevărata fericire, pace şi bucurie iar bucuria nu-i tot una cu plăcerile trupului. Isus îi luase povara zdrobitoare de pe conştiinţă, o scosese din iadul în care se afla. Nu putea să-şi exprime altfel fericirea şi recunoştinţa; exact ca tânărul despre care vorbeşte cardinalul Charles Journet în cartea sa Biblia şi Biserica. Vicarul unei parohii din New York, care se ocupa de negri, a fost chemat să ducă în închisoare sfintele sacramente unui tânăr negru în vârstă de 25 de ani care o omorâse pe prietena sa şi urma ca peste o oră să fie pus pe scaunul electric, să fie executat. Preotul l-a spovedit, i-a dat sfânta Împărtăşanie, după care a urmat o pauză lungă de tăcere. Apoi tânărul i-a zis: “Părinte, eu mi-am irosit întreaga viaţă, n-am învăţat să fac nimic; ştiu să fac un singur lucru: să lustruiesc ghetele, am fost lustragiu”. Şi, fără să aştepte vreun răspuns, se aşează în genunchi, scuipe în palmă şi freacă ghetele preotului. În acea clipă preotul se gândeşte: “E Magdalena la picioarele lui Isus!” Este Evanghelia care continuă… Ca şi Magdalenei, i s-a iertat toate păcatele pentru că a iubit mult. Şi noi vom fi iertaţi, dacă vom fi iubit mult.

Farizeului care îi făcea reproşuri lui Isus nu i s-au iertat păcatele fiindcă nu iubea de loc. Era unul din acei filantropi care făcea faptele iubirii – i-a dat lui Isus de mâncare -, dar nu avea iubire, căci nu s-a convertit, nu voia să se aplece, să se umilească. Orbit de orgoliu, credea că nu are pentru ce cere iertare, se credea drept şi ireproşabil, şi nu era. O privea şi o arăta cu degetul dispreţuitor pe femeia de la picioarele lui Isus şi nu-şi dădea seama că prostituata care plângea la picioarele lui Isus va intra înaintea lui în Împărăţia cerului, căci necurăţia sufletului, cum e numită mândria, este un păcat mai grav decât necurăţia trupului. “O vezi pe femeia aceasta?”, îl întreabă Isus pe farizeu. Bineînţeles că o vedea. Dar farizeul vedea în acea femeie ceea ce nu era şi nu vedea ceea ce era; vedea păcatele care nu mai erau şi nu vedea făptura nouă care apăruse în ea. Căci iertarea primită de la Dumnezeu înseamnă o transformare radicală a omului. Nu este vorba doar de înlăturarea păcatelor, de înlăturarea unei grămezi de murdărie, ci de crearea unei făpturi noi. E smulgerea din piept a inimii de piatră şi înlocuirea ei cu o inimă de carne, capabilă de iubire. “Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, se ruga David în unul din psalmii săi de pocăinţă. Şi Dumnezeu a zidit în el o inimă curată după ce şi-a plâns păcatul. Despre această transformare radicală înfăptuită după convertire ne vorbeşte şi apostolul Pavel în a doua lectură de azi. Se simte o altă făptură: “Trăiesc eu, dar de fapt nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”. Iertarea acordată de Isus prostituatei căite nu este o aprobare a păcatului sau o îngăduinţă faţă de slăbiciunile trupului. Ne spune Apostolul “Trupul nu este pentru necurăţie, ci este pentru Domnul… Aţi fost cumpăraţi cu un preţ mare. Preamăriţi-l, aşadar, pe Dumnezeu în trupul vostru”(1Cor 6, 13.20). De acest lucru trebuie să ne amintim în chip special acum când ne pregătim să ne unim cu Cristos în Euharistie căci, după cuvântul aceluiaşi Apostol, “Cine se uneşte cu Domnul, formează cu el un singur Duh” (1Cor 6, 17).

pr. Claudiu Dumea Ritul latin