Predici

Cel mai bun comentariu la fragmentul evanghelic din Liturghia de azi este prima lectură luată din profetul Zaharia. Profetul care era în contact cu lumea şi gândirea elenă, greacă, a trăit şi a scris cartea sa pe la anul 330 înainte de Cristos, după răsunătoarele victorii ale lui Alexandru cel Mare care a instaurat cel mai mare imperiu al antichităţii, un imperiu care se întindea din Grecia până în India.

În prima parte a cărţii sale, Zaharia se arată foarte optimist. Considera probabil, ca şi contemporanii săi, că împăratul Alexandru Macedon este un profet, un trimis al lui Dumnezeu, care avea să instaureze pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu. Dar în a doua parte a cărţii, din care s-a luat lectura de azi, optimismul dispare, tonul se schimbă şi, cum ne spune autorul inspirat de Dumnezeu, e în puternic contrast cu mentalitatea dominantă, cu gândirea elenă născută odată cu Alexandru Macedon. Nu, Împărăţia lui Dumnezeu nu se va instaura prin forţa armelor, prin vărsare de sânge, prin subjugarea popoarelor. Cel care va instaura împărăţia lui Dumnezeu nu va fi un împărat care va merge în fruntea armatelor din victorie în victorie, ci va fi un păstor bun, un rege umil şi blând, din dinastia lui David, căzut din rang şi pierdut printre săracii din ţară. El va instaura Împărăţia lui Dumnezeu prin înfrângere, prin eşec, prin înjosire şi umilire, prin suferinţă şi moarte: “Îl vor privi pe cel care l-au străpuns”. Aceste cuvinte ale profetului Isaia le reia evanghelistul Ioan descriind scena de pe Calvar, când unul dintre soldaţi a străpuns coasta lui Isus mort pe cruce, şi din ea a ţâşnit sânge şi apă. “Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-l vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut”. În ziua aceea va fi jale mare în Ierusalim ca jalea din Hadadrimom, în valea Meghido. Probabil că aici profetul face referire la un rit canaanean pe care păgâni idolatri din ţară îl făceau în cinstea zeului Baal, pentru a evoca moartea şi învierea idolului. Ceremonia aceasta de jale avea loc în valea Esdrelonului unde se afla cetatea Meghida sau Armaghedon, cum îi spun sectarii. În lectura creştină noi vedem aici o profeţie cristologică.

În Evanghelia de azi, Isus îşi dezvălui identitatea, cea adevărată, nu cea pe care în mod greşit şi-o imaginau contemporanii săi. Evanghelistul ni-l prezintă pe Isus într-un loc izolat, în rugăciune, ceea ce ne dă de înţeles că e vorba de un moment important în misiunea lui Isus. Ori de câte ori Isus ia o decizie excepţională, sau face o dezvăluire şocantă, evangheliştii îl prezintă în rugăciune. Se roagă înainte de a-i alege pe cei 12 apostoli, înainte de a spune Tatălui un “da” decisiv, acceptând să bea paharul morţii. În cazul de faţă, chestiunea fundamentală, dezvăluirea excepţională pentru care se pregăteşte Isus prin rugăciune se referă la identitatea sa. La un control de poliţie sau trecem frontiera într-un teritoriul străin, în altă ţară, la punctul vamal, ni se cer actele la control, paşaportul, buletinul de identitatea, spre a ni se stabili identitatea. În acest moment, putem spune, că Isus trece frontiera, intră într-un teritoriul străin, în teritoriul lumii iudaice, în teritoriu ucenicilor săi cu mentalităţi, idei, interese străine de adevăr. Trecând în acest teritoriu străin, Isus îşi prezintă actele, deşi nu i le cere nimeni, îşi face cunoscută identitatea. Începe prin a face un sondaj de opinie: “Cine zice lumea să sunt eu?” Nu că Isus nu ar fi ştiut cine este, sau că ar fi fost curios să afle ce vorbea lumea despre el, ci voia să scoată mai bine în evidenţă faptul că nu era cine credea lumea că este. La întrebarea pusă de Isus, ucenicii reproduc zvonurile care circulau în popor: “Unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii zic că eşti Ilie, alţii zic că a înviat un profet din vechime”. Într-un fel, ce spunea lumea era adevărat, dar numai în parte. Isus vorbeşte în numele lui Dumnezeu cu forţa, cu curaj, cu autoritate, aşa cum vorbeau profeţii de altă dată. Notează evanghelistul Marcu: “Oamenii erau uimiţi de învăţătura lui, căci îi învăţa ca unul care are autoritate, nu cum îi învăţau cărturarii” (Mc 1,22). Isus se prezintă pe sine profet, însă mai mult decât profet. Isus nu se mulţumea să comenteze Scripturile sau să repete ce spuneau alţi învăţători. Profeţii îşi începeau discursurile cu cuvintele: Aşa vorbeşte Domnul, Domnul zice. Isus însă vorbeşte în numele său propriu: Adevăr, adevăr vă spun, a-ţi auzit că s-a spus celor de demult, însă eu vă spun”. El se plasează deasupra Scripturilor şi deasupra profeţilor: iată aici este unul mai mare decât Solomon, aici este unul mai mare decât Iona. De fapt, mulţimile erau dispuse să recunoască în Isus pe cineva mai mare decât ceilalţi. Fascinaţi de predicile lui, văzând minunile uluitoare pe care le făcea, recunoşteau în Isus un trimis special al lui Dumnezeu, îl recunoşteau în el pe Mesia. Dar ce fel de Mesia? Un Mesia politic şi militar care să pornească la luptă în fruntea armatelor, să elibereze Israelul de cotropitorii străini, să cucerească celelalte popoare peste care să domnească; un fel de Alexandru Macedon evreu. Aici era greşeala lor cea mare. De altfel, episodul din Evanghelia de azi se plasează imediat după înmulţirea pâinilor când mulţimile intenţionau să-l răpească pe Isus şi să-l facă rege.

“Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” Petru în numele tuturor ucenicilor, răspunde: Tu eşti Cristosul lui Dumnezeu, adică Mesia trimisul lui Dumnezeu. La Cezareea lui Filip, prin descoperirea făcută de Tatăl din ceruri, Petru va spune: “Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu”. Deocamdată e Mesia lui Dumnezeu. Dar ce fel de Mesia? Tot un fel de Alexandru Macedon, un împărat triumfător, la curtea căruia ei cu toţii sperau să prindă posturi bune. Mentalitatea lor nu era diferită de cea a lumii, ale căror opinii le exprimaseră puţin mai înainte. Isus încearcă să le schimbe mentalitatea, spunându-le cuvinte la care nu se aşteptau; cuvinte care îi şochează şi-i scandalizează: “Fiul omului trebuie să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni şi de cărturari, să fie omorât şi a treia zi să învie”. Dar dacă măcar s-ar fi oprit aici! Dar le spune că şi ei, ucenicii vor avea aceiaşi soartă: crucea, suferinţa. Adio speranţe! Adio funcţii mari la curtea împărătească! Ei se pregăteau să ia cu asalt, să cucerească Ierusalimul, avându-l înfrunte pe Isus, aşa cum revoluţionarii francezi au cucerit Bastilia, aşa cum Garibaldi a cucerit Roma, aşa cum Tudor Vladimirescu a pornit să ia cu asalt Craiova. Când acolo, Isus le promite că la Ierusalim vom găsi crucea, înjosirea înfrângerea în loc de victorie, de triumf! Aceasta îi înspăimântă cu adevărat. Acesta e motivul pentru care atâţia nici azi nu pot suporta să vadă răstignitul. Marele regizor Federico Fellini, internat în spital înainte de a muri (1994) a cerut să fie luat jos răstignitul de pe perete: “Parcă e un păianjen, a zis el, mi-e frică”. Este o luptă înverşunată în zile noastre pentru scoaterea răstignitului din sălile de clasă, din instituţii şi din locurile publice. De ce? Ca să nu-i se supere pe cei de alte religii necreştine. În realitate, nu cei de altă religie cer acest lucru, ci creştinii transformaţi în duşmani ai crucii lui Cristos, despre care vorbeşte apostolul Pavel. Un alt pretext: imaginea sângeroasă, violentă a răstignitului traumatizează psihic pe copiii care o privesc. Copiii văd zilnic la televizor scene de violenţă, filme de groază şi nimeni nu face caz, nu strigă să se scoată asemenea emisiuni din televiziune. Se ştie că în cursul istoriei au fost circa 20 de milioane de oameni condamnaţi la moarte prin răstignire. De aceştia nu se ia nimeni. De ce? Fiindcă nici unul, în afară de Cristos, nu a spus: “Ia-ţi crucea şi urmează-mă!” Când Isus vorbeşte, nimeni nu poate rămâne indiferent. E ceva ce constatăm în Evanghelii: când Isus vorbeşte, diavolii o iau la fugă, paraliticii se pun pe picioare, inimile se deschid sau se închid. “Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi în fiecare zi să mă urmeze”.

Dacă vrea cineva. Isus nu forţează pe nimeni, respectă libertatea omului: l-a invitat pe tânărul bogat să-l urmeze, dar nu l-a forţat; nu l-a forţat nici pe Iuda să renunţe la planul său. Dar cine refuză cuvântul lui Isus trage consecinţele. Evanghelia ne spune că tânărul bogat a plecat foarte trist: a trăit şi a murit cu tristeţea şi cu bogăţia lui, iar cazul lui Iuda a fost de-a dreptul tragic.

Să se lepede de sine. Urmarea lui Isus cere o ştergere totală a identităţii precedente, o dispariţie completă a datelor de pe actul de identitate, după care era recunoscut ca persoană, şi procurarea unei noi identităţi. Acelaşi lucru ni-l spune şi apostolul Pavel în a doua lectură a Liturghiei de azi: “Toţi câţi aţi fost botezaţi întru Cristos, v-aţi îmbrăcat cu Cristos”. Cele vechi au trecut, acum a-ţi devenit făpturi noi. Dacă în trecut în actul vostru de identitate era scris la rubrica “naţionalitate”; iudeu sau grec, la starea socială sclav sau liber, la starea civilă: bărbat sau femeie, aceste date au fost şterse. Pe noul act de identitate apare un singur semn după care vi se recunoaşte apartenenţa : e crucea, semnul Fiului omului şi semnul ucenicului lui Isus. Această nouă identitate, această îmbrăcare cu Cristos, nu e una exterioară ci e o transformare profundă, radicală interioară, este o schimbare a direcţiei de mers în viaţă pe urmele lui Isus cu crucea în spate. Sau, mai exact, Isus continuă să-şi poarte crucea până la sfârşitul lumii cerându-ne să-i împrumutăm umerii noştri. Gandhi, un indian care cunoştea creştinismul, îi îndemna pe creştini să arate lumii identitatea lor, nu atât cu cruce ap e care o poartă la piept sau o au pe perete, dar cu crucea vieţi şi faptelor lor: “E bine să lăsăm să vorbească pentru noi viaţa mai mult decât vorbele. Dumnezeu nu a purtat crucea doar acum 2000 de ani în urmă, dar o poartă azi; el moare şi învie zi de zi. Ar fi o slabă consolare pentru lume dacă ar trebuie să conteze pe un Dumnezeu istoric, care a murit acum 2000 de ani în urmă. Nu-l predicaţi, aşadar, pe Dumnezeu istoric, dar arătaţi-l ca pe unul care trăieşte astăzi în voi”.

“Să-şi ia zilnic crucea şi să mă urmeze”. Zilnic, nu din când în când. Crucea zilnică a suferinţelor mărunte, neştiute de nimeni, a oboselilor, a renunţărilor, a nedreptăţilor, a luptelor lăuntrice. Ucenicul lui Isus este un erou, un martir care îşi răstigneşte zilnic pornirile dezordonate, egoismul, senzualitatea, necumpătarea? Când trecem frontiera, vameşii ne întreabă: ce aveţi în bagaje? Ce aveţi de declarat. Când vom trece frontiera veşniciei vom purta în bagaje şi vom avea de declarat un singur lucru: crucea pe care am purtat-o zilnic.

Dar voi cine ziceţi că sunt eu? Cine este pentru voi Cristos? Răspunsul îl dăm cu sfântul Ambroziu: ” Cristos e totul pentru noi. Avem totul în Cristos. Dacă vrei să-şi vindeci rănile, el e medicul. Dacă eşti apăsat de nedreptate, el e dreptatea. Dacă ai nevoie de ajutor, el este forţa. Dacă te temi de moarte, el e viaţa. Dacă doreşti paradisul, el e calea. Dacă fugi de întuneric, el e lumina, dacă îţi este foame el e hrana”.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin