Predici

Trei au fost lecturile biblice, pe care le-am ascultat, dar toate trei au o singură temă: exigenţele chemării în urmarea lui Cristos. Isus este prezentat în cursul ultimei sale călătorii, urcând din Galileea la Ierusalim unde îl aştepta crucea şi moartea. E o călătorie interminabilă în cursul căreia evanghelistul Luca plasează foarte multe discursuri şi fapte ale lui Isus. Din cele 24 de capitole al Evangheliei sale, zece, aproape jumătate, le consacră acestei călătorii. Nu e o călătorie turistică, nici o călătorie spirituală, ci mai degrabă e o călătorie teologică.

“Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim”. Mergea decis să înfrunte moartea. Traversând Samaria, locuitorii unui sat i-au interzis lui şi ucenicilor săi să treacă şi să poposească la ei. Unul dintre personajele cele mai apreciate şi simpatice din Evanghelie, este samariteanul cel bun sau milostiv care a salvat viaţa omului căzut în mâinile tâlharilor pe drumul dintre Ierusalim şi Ierihon. Dar iată cu nu toţi samariteni erau buni, milostivi şi simpatici. Erau destui şi răi la inimă, neprimitori şi antipatici. Isus mai fusese respins şi altădată. Mai fusese respins şi la Nazaret când consătenii săi l-au scos din sinagogă cu intenţia de a-l arunca cu capul în jos într-o prăpastie. Acum este respins de samariteni; era ca un preludiu, ca o pregătire apropiată a respingerii totale din partea arhiereilor şi bătrânilor care îl aştepta la Ierusalim.

Evanghelia de azi ne prezintă în cursul acestei călătorii trei chemări, toate trei ratate, întrucât candidaţii nu întruneau condiţiile necesare. Iar condiţiile puse de Isus celor care vor să-l urmeze ar părea după judecata noastră omenească, exagerate, chiar inumane, absurde. Parcă Isus încearcă să facă tot cea ce se poate ca să-i descurajeze pe cei care intenţionează să-l urmeze, parcă vrea să-i respingă în loc să-i atragă, să-i deziluzioneze în loc să-i cucerească. Vrea să le stingă entuziasmul. De fapt le stinge şi le risipeşte iluziile, nu entuziasmul, făcându-i conştienţi de dificultăţile enorme, de sacrificiile dureroase, de greutatea obligaţiilor, pe care şi le asumă cei care i-au decizia de a-l urma pe el. Ucenicul nu poate fi mai presus de învăţătorul său: trebuie să se aştepte la împotriviri, ostilităţi, respingeri, exact ca şi Isus respins acum de samaritenii în satul cărora voiau acum să intre.

Prima chemare ratează din cauza prezumpţiei, a autosuficienţei, a încrederii în forţele proprii. Pe când erau pe drum, un om i-a zis: “Doamne, te voi urma oriunde vei merge”. Pe acest om nu l-a invitat Isus să-l urmeze: s-a autoinvitat el. Probabil că ascultase vreo predică a lui Isus, văzuse vreo minune a lui, îşi închipuia că Isus merge acum să cucerească Ierusalimul, să se încoroneze acolo ca rege şi spera să se căpătuiască şi el cu ceva. Isus îl respinge, zicându-i: “Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului nu are unde să-şi îşi plece capul”. Accentul nu este pus pe sărăcia absolută. În realitate, Isus avea o casă – casa părinţilor săi din Nazaret -, avea o locuinţă provizorie la Cafarnaum – probabil casa lui Simon Petru -, iar în casa prietenilor săi din Betania putea oricând să-şi stabilească domiciliu. Accentul cade pe sărăcia în duh: ucenicul lui Isus nu-şi poate lipi inima de nimic, nimic nu-l poate condiţiona în urmarea lui Cristos. El nu-şi mai aparţine, nici trupul nu-i mai aparţine. El nu-şi mai programează viaţa în funcţie de interesele şi exigenţele personale, cu atât mai puţin în funcţie de confortul individual.

Învăţătură şi avertisment nu numai pentru cei care intră în preoţie sau în viaţa consacrată cu gândul de a face carieră, de a avea o viaţă comodă, de huzur, pentru avantaje sociale şi materiale, dar pentru toţi ucenicii lui Isus, adică pentru toţi creştinii. Ei cu toţii au chemarea de a-l urma pe Cristos, adică chemarea la sfinţenie şi la mântuire. Dar ei nu se invită, iniţiativa chemării o are Cristos. Dar nu numai chemarea, ci şi forţa de a-l urma pe Cristos, de a realiza sfinţenia şi mântuirea vine tot de Cristos. Cine îşi închipuie că realizează chemarea şi sfinţenia doar prin forţele sale, prin faptele sale bune, cade în greşeala prezumţiei şi a autosuficienţei, ca şi omul din Evanghelia de azi, şi îşi ratează chemarea.

În actele martirilor din primele secole citim cu privire la sfânta Felicitas: “Felicitas a fost aruncată în închisoare pe când era însărcinată. Sosind momentul naşterii, începe să se vaite din cauza durerilor naşterii. Temnicerul o ia în râs: “Uite cum plânge, doar pentru că trebuie să nască. Ce vei face când vei fi în faţa călăilor?” Felicitas răspunde: “Acum sunt eu care sufăr ca femeie, atunci va fi un altul (Cristos) care va suferi în mine şi va învinge în mine”. În lectura a doua a Liturghiei de azi găsim un exemplu de creştin care se descalificau, nu purtau în ei semnul distinctiv al creştinului, adică iubirea, iertarea, din cauza prezumţiei, a pretenţiei că urmează calea mântuirii bazându-se pe faptele lor şi nu pe harul lui Cristos. Este vorba despre corintenii cărora le scrie apostolul Pavel.

În Evanghelia de azi, apostolii Iacob şi Ioan au voit să se răzbune, să-i pedepsească pe samaritenii care le-au barat trecerea prin satul lor: “Doamne, vrei să poruncim să coboare foc din cer şi să-i mistuie?” Isus îi ceartă. E adevărat că el spusese: “Foc am venit să aduc pe pământ şi cât aş dori ca el să ardă!” Dar nu un foc ca cel făcut de Elizeu cu plugul său de lemn, ca să frigă carnea celor doi boi pe care îi sacrificase. Nici focul urii, al răzbunării, al violenţei, ci focul iubirii, al iertării al blândeţii, al răbdării care să ardă în inimile ucenicilor săi. Corintenii pe care îi mustră Apostolul se bazau pe faptele lor prescrise de legea lui Moise: posturile, tăierea împrejur şi alte practici religioase, nu se bazau pe forţa şi pe harul lui Cristos şi, ca atare, nu erau în stare să meargă pe urmele lui Isus pe calea mântuirii la care erau chemaţi: le lipsea ceea ce îl face pe om ucenic al lui Isus, ce îl face creştin: iubirea. “De pe aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ai mei: dacă vă veţi iubi unii pe alţii”. “Toată legea, le scrie corintenilor Apostolul, este cuprinsă într-o singură poruncă: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar dacă voi vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu vă nimiciţi unii pe alţii”. Cum se muşcau, cum se mâncau corintenii unii pe alţii? Nu cu colţii, ci cu limba. Ca şi în comunităţile noastre unde găsim creştini care postesc, sunt nelipsiţi de la slujbele religioase, se roagă, dar uită cuvântul apostolului: “Toate acestea nu-mi folosesc la nimic dacă nu au dragoste”. Se muşcă, se sfâşie unii pe alţii cu limba – canibalism verbal: se ceartă, vorbesc de rău, calomniază, bârfesc. Citim în vieţile părinţilor deşertului că un monah bătrân i-a zis într-o zi unuia tânăr care practica cu fanatism postul, faptele de asceză şi tot felul de penitenţe, dar era cârcotaş: “E mai bine să mănânci carne şi să bei vin, decât să mănânci carnea fratelui tău prin bârfă şi calomnie”.

Altuia i-a zis Isus: “Vino după mine!” “Doamne, i-a răspuns el, lasă-mă să mă duc mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu”. Dar Isus i-a zis: “La morţii să-şi îngroape morţii, tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu”. Şi acesta şi-a ratat vocaţia, fiindcă n-a fost prompt în a urmat chemarea lui Isus, a cerut o amânare.

L-a chemat Isus pe un al treilea, dar acesta a zis: “Doamne te voi urma, dar lasă-mă mai întâi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei”. Şi acesta şi-a ratata chemarea, deoarece n-a fost capabil să rupă imediat punţile cu familia, cu viaţa de mai înainte; a ezitat în urmarea lui Isus. Isus i-a răspuns: “Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este apt pentru Împărăţia lui Dumnezeu”.

Făcând o paralelă între chemarea pe care Isus o adresează ucenicului său şi chemare pe care în prima lectură profetul Ilie o adresează lui Elizeu de a fi profet şi urmaş al său, vedem că e o deosebire mare. Chemat în timp ce îşi ara ogorul, Elizeu cere un răgaz: “Lasă-mă să-mi sărut tatăl şi mama”. Îngăduitor, Ilie îi permite. Din momentul chemării până când să-i pună pe umeri mantia sa, semn al investiturii profetice împreună cu ungerea cu untdelemn şi al transmiterii puterilor sale, trece un anumit timp în care Elizeu dă o masă de adio la care participă tot clanul, făcând un foc cu plugul său de lemn şi frigând la el carnea ultimei perechi de boi, ca semn că a rupt-o definitiv cu ocupaţia de mai înainte; nu are la ce se mai întoarce. Spre a se dedica exclusiv noii sale misiuni, merge şi îşi rezolvă situaţia în familie, îşi ia rămas bun de la părinţi. Chemarea lui Isus, în schimb, este mult mai radicală, mai exigentă: e o chemare urgentă, care nu suferă zăbavă; e o ruptură totală cu trecutul; fără compromisuri, fără ezitări, fără regrete, fără nostalgii. Decizia este fermă, irevocabilă. Cine pune mâna pe plug şi priveşte înapoi, nu este vrednic de chemarea primită. Aşa cum el, Isus, a pornit cu îndârjire spre Ierusalim spre a înfrunta moartea, urmând fără ezitare chemarea Tatălui. “Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat la cer, Isus şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim”. Traducerea exactă a textului original este: Isus şi-a îndârjit faţa spre Ierusalim. Suntem cu toţii chemaţi să-l urmam pe Cristos pe calea sfinţeniei şi a mântuirii: chemare pentru toţi radicală, exigentă, urgentă, care cere disponibilitate în acceptarea suferinţelor şi împotrivirilor, cer curaj în înfruntarea gândirii dominante a unei lumi care a uitat de Cristos: curajul de a înfrunta respectul omenesc în mărturisirea credinţei, dispuşi să pierdem totul decât să îl pierdem pe Cristos, decişi să nu punem nimic mai presus de Cristos. Ca în cazul cunoscutului om politic francez, Pétain. Pe când era colonel în armata franceză a primit de la comandantul său, un general ateu, mason, un bilet cu următorul conţinut: “Domnule colonel, am aflat că mai mulţi ofiţeri din regimentul dumneavoastră îşi permit să participe la Liturghie în uniformă. O asemenea violare a regulamentului nu poate fi tolerată în nici un chip. Vă rog să-mi transmiteţi numele acestor ofiţeri”. Şi iată răspunsul: “Domnule general, e adevărat că mai mulţi ofiţeri din regimentul meu îşi permit să participe la Liturghie în uniformă. Printre aceştia este şi colonelul Pétain; dar cum el stă întotdeauna în primul rând, nu cunoaşte numele celor care stau în spatele lui”.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin