Predici

Parabola bunului samaritean este, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase parabole care au ieşit de pe buzele Mântuitorului. Se pune întrebarea: această povestire a bunului samaritean este o parabolă sau este o istorie adevărată, adică Isus a inventat această scenă, aşa cum face de obicei când povesteşte parabole, sau relatează un fapt real ce s-a întâmplat cu adevărat pe drumul care Coboară de la Ierusalim la Ierihon?

Tradiţia creştină a susţinut întotdeauna că în parabola bunului samaritean avem de-a face cu un fapt real, care s-a petrecut cu adevărat şi care a ajuns la urechile lui Isus. Drumul dintre Ierusalim şi Ierihon străbate pustiul Iudeii şi are vreo 30 km. Pe vremea lui Isus, beduinii, care trăiau cu turmele lor de oi şi capre în pustiu şi care se ascundeau în peşterile pustiului, erau un pericol pentru călători şi erau temuţi de toată lumea; ieşeau la drumul mare şi atacau trecătorii. De altfel, şi astăzi situaţia este aceeaşi; e foarte periculos să străbaţi acest drum pe jos (drum străbătut de preoţi şi leviţi, întrucât majoritatea acestora locuiau în afara Ierusalimului). Dar această mică istorie, petrecută pe drumul ce duce de la Ierusalim la Ierihon, în parabola lui Isus, devine o istorie mare de tot, cât de mare e lumea şi cât e istoria omenirii de mare.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii interpretează astfel această parabolă: Ierusalimul e paradisul pământesc; Ierihonul e lumea; omul căzut în mâinile tâlharilor e Adam (şi toţi urmaşii lui Adam); tâlharii sunt forţele răului, Satana, care l-au tâlhărit şi l-au jefuit pe om de tot ce avea: de harul sfinţitor şi toate darurile cu care fusese înzestrat când Dumnezeu l-a creat şi l-a aşezat în paradisul pământesc; l-au lăsat pe om plin de răni, de rănile păcatului, în mijlocul drumului; samariteanul milos, care cobora pe acelaşi drum, nu este altcineva decât Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om, a coborât din cer şi, văzându-l pe omul rănit zăcând în mijlocul drumului, i s-a făcut milă, s-a oprit, i-a spălat rănile, le-a dezinfectat, le-a uns, le-a bandajat; hanul în care omul rănit este adăpostit şi îngrijit este Biserica; hangiul este Păstorul suprem al Bisericii, orânduit de Cristos; şi faptul că samariteanul promite să se întoarcă este o referire la a doua venire a lui Cristos.

Nu avem de-a face aici cu o interpretare forţată sau arbitrară a parabolei evanghelice şi nici cu o alegorie, ci este prezentat, în sinteză, întregul tablou, întreaga imagine a istoriei mântuirii lumii, până la a doua venire a lui Cristos.

În Isus Cristos, Dumnezeu s-a făcut aproapele omului. Preotul şi levitul Vechiului Testament, cu toate jertfele lor de la templu, n-au putut să-l salveze pe omul rănit de moarte. Omul nu-l poate salva pe om. A trebuit să coboare Fiul lui Dumnezeu, Bunul Samaritean, ca să-l salveze. Preotul şi levitul trec pe lângă omul din mijlocul drumului, îl privesc, îl ocolesc şi îşi văd de drum, grăbind pasul. Şi-or fi zicând: “Nu mai mişcă. Dacă e mort? Nu ne putem atinge de el, ca să nu ne contaminăm de impuritate şi să putem sluji la templu”. Într-adevăr, un preot sau un levit, dacă atingea un mort, devenea necurat şi nu mai avea voie să atingă cele sfinte, să slujească la templu. Isus nu se teme de contaminare: se apropie şi se lasă contaminat: ia asupra sa toate impurităţile, toate păcatele oamenilor, spre a le ispăşi în trupul său.

Primele două lecturi ale Liturghiei confirmă învăţătura centrală a parabolei evanghelice, aşa cum apare ea în interpretarea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Cuvântul lui Dumnezeu, am auzit în prima lectură din Cartea Deuteronomului, nu e departe, nu e nevoie să mergi să-l cauţi în înălţimea cerului sau dincolo de mare: Cuvântul lui Dumnezeu care s-a făcut om a venit el însuşi să ne caute, s-a făcut aproapele nostru, e aproape de noi, e în inima noastră.

Acelaşi gând îl exprimă apostolul Pavel în a doua lectură luată din Scrisoarea către Coloseni: “Isus este chipul, imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut”; în Isus, Dumnezeu cel nevăzut s-a făcut văzut, a coborât la noi, s-a aplecat asupra noastră, ca să ne lege rănile, s-a făcut aproapele nostru.

Parabola lui Isus se încheie cu cuvintele: “Mergi şi fă şi tu la fel”. Fii şi tu un samaritean milostiv; fă-te aproapele semenilor tăi, apropie-te, ajută-i, aşa cum Dumnezeu, în Isus Cristos, s-a făcut aproapele tău, i s-a făcut milă şi ţi-a venit în ajutor.

Şi cine este aproapele meu? Aici era problema cea mare, întrebarea care chinuia mintea cărturarilor. Cine este aproapele pe care trebuie să-l iubesc? În cercurile teologice evreieşti erau dezbateri aprinse. Cei mai generoşi considerau că în categoria aproapelui intrau membrii poporului evreu şi prozeliţii, cei care îmbrăţişau iudaismul. Alţii restrângeau cercul: duşmanul personal nu mai era aproapele. Pentru farisei, aproapele era cine făcea parte din partida lor. Pentru esenieni, care se autointitulau “Fiii luminii”, aproapele era numai cine făcea parte din secta lor, restul, “Fiii întunericului”, erau excluşi.

Răspunsul lui Isus e categoric: toate barierele dispar. Aproapele este orice om, inclusiv duşmanul. Orice om, indiferent de rasă, de etnie, de stare socială, este aproapele nostru, aşa cum samariteanul s-a făcut aproapele evreului căzut în mâinile tâlharilor, deşi, cum notează şi evanghelistul, evreii şi samaritenii se urau, nu aveau nici un fel de raporturi.

Mergi şi fă şi tu la fel. Concret, prin aceste cuvinte, două lucruri cere Mântuitorul de la fiecare dintre noi. Primul: să nu excludem pe nimeni de la iubirea noastră. “Dacă îi iubiţi numai pe cei care vă iubesc pe voi, ce mare lucru faceţi? Nu fac asta şi vameşii, şi păgânii?” Isus ni-l arată ca model de urmat pe Tatăl din cer, care face să cadă ploaia, fără nici o deosebire, şi peste cei buni, şi peste cei răi, şi să răsară soarele şi peste cei recunoscători, şi peste cei nerecunoscători, şi peste cei care i se închină, şi peste cei care îl înjură.

Şi al doilea lucru: iubirea noastră să nu se reducă la vorbe, la sentimente sterile. Poate că preotul şi levitul din parabola lui Isus, trecând pe lângă omul ce zăcea în mijlocul drumului într-o baltă de sânge şi văzându-l, vor fi zis: “Vai, sărmanul de tine! Mi se rupe inima de milă! Dar cum s-a întâmplat? Cine ţi-a făcut una ca asta? Hai, curaj!” Şi au plecat mai departe. În schimb, samariteanul nu s-a pierdut în vorbe, în sentimentalisme, şi-a suflecat imediat mânecile şi i-a dat omului îngrijirile de trebuinţă. “Copiii mei”, scrie sfântul Ioan, “să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (1In 3,18). Iar sfântul Iacob se întreabă: “Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele şi unul dintre voi le-ar zice: «Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!», fără să le dea cele de trebuinţă trupului, la ce le-ar folosi?” (Iac 3,15-16)

“Mergi şi fă şi tu la fel!” Isus ne dă nu numai porunci, ci şi forţă, ca să împlinim ce ne porunceşte să facem. Acum, la sfânta Liturghie, Isus ne oferă ca hrană Trupul său şi ca băutură Sângele său, ca să avem putere să facem ceea ce ne cere el: să facem şi noi la fel, să fim şi noi samariteni milostivi pentru cei care suferă în jurul nostru.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin