Predici

Tema principală ce se desprinde din lecturile biblice propuse pentru Liturghia duminicii de astăzi este ospitalitatea. Prima lectură ni-l prezintă pe Dumnezeu însuşi primit ca oaspete de către patriarhul Abraham. Tradiţia creştină a văzut întotdeauna în cei trei bărbaţi sau îngeri care s-au prezentat la Abraham un simbol al Sfintei Treimi. Fragmentul evanghelic pe care l-am ascultat ni-l prezintă pe Isus ca oaspete în casa celor două surori: Marta şi Maria, din Betania.

În societatea noastră egoistă, în care dictează doar banul şi câştigul, aproape că nu se mai ştie ce este ospitalitatea. Străinul îşi plăteşte cazarea, închiriază o cameră la hotel sau la particulari. Şi dacă vrea să mănânce, plăteşte la restaurant. În trecut, la popoarele creştine, ospitalitatea era sfântă. În special, poporul român era cunoscut ca un popor foarte primitor. Pelerinii, care mergeau, se înţelege, pe jos, la diferite sanctuare, să zicem la Santiago de Compostela, la capătul celălalt al Europei, în Spania, sau chiar la locurile sfinte, în Palestina, erau găzduiţi noaptea şi primiţi la masă de fraţii lor creştini pe tot parcursul pelerinajului.

Sfânta Scriptură ne ajută să redescoperim virtutea creştină a ospitalităţii. Ea nu este doar un semn de omenie, ci ţine de porunca cea nouă a lui Cristos: cine îl primeşte pe străin, pe omul obosit, flămând, fără adăpost, îl primeşte pe Cristos, aşa cum Abraham l-a primit ca oaspete pe Dumnezeu, aşa cum surorile din Betania l-au primit ca oaspete pe Cristos. Cristos se identifică cu omul străin, obosit şi flămând: “Am fost străin şi m-aţi primit. Tot ce aţi făcut pentru fraţii mei, mie mi-aţi făcut”.

Dar să ne oprim câteva momente la scena fascinantă care s-a petrecut în casa din Betania, scenă pe care o descrie Evanghelia de azi. Isus trăgea des în casa prietenilor săi, Marta, Maria şi Lazăr, mai ales seara, după o zi grea de muncă la Ierusalim şi de hărţuială din partea duşmanilor săi. Betania e dincolo de Muntele Măslinilor, la numai câţiva km distanţă de Ierusalim. Cât era de plăcut pentru el să petreacă câteva ceasuri de linişte, de bucurie, de intimitate în această casă unde găsea inimi deschise, prietenoase, primitoare şi o farfurie cu mâncare!

Aşadar, odată, Isus intră în casa celor două surori. Maria imediat se aşază la picioarele Mântuitorului, aşa cum se obişnuieşte şi azi în Orient, şi îi soarbe cu nesaţ cuvintele. În schimb, Marta îşi suflecă mânecile şi se apucă de treabă: aleargă în cămară, mestecă în cratiţe, aşază masa, se agită, prinsă peste cap de o mulţime de treburi, vrea să iasă un prânz cât mai reuşit. La un moment dat, îşi pierde răbdarea şi i se plânge lui Isus: “Doamne, ţi se pare corect că sora mea nu-mi dă o mână de ajutor? Eu nu-mi mai văd capul de treabă, iar ea nu face nimic, stă acolo nemişcată la picioarele tale”.

Probabil că îndărătul acestor cuvine era şi un pic de invidie, şi un pic de vanitate, de mândrie: Marta voia să-şi dea importanţă, să se vadă cât este ea de harnică, în comparaţie cu sora sa, care o lăsa singură să muncească. Şi atunci vin extraordinarele cuvinte ale lui Isus, care valorează cât toată Evanghelia: “Marta, Marta, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi; Maria şi-a ales partea cea mai bună, care nu i se va lua”.

Ce-i reproşează Isus Martei: faptul că-i făcea de mâncare spre a-i potoli foamea? Nicidecum. Făcea o faptă de caritate, poruncită şi aceasta de Cristos: “Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc”. Nu întâmplător, evanghelistul pune această întâmplare după episodul samariteanului milostiv, pe care l-am auzit la Evanghelia din Duminica trecută. Ceea ce îi reproşează Martei este agitaţia, preocuparea excesivă pentru lucrurile exterioare, materiale, încercarea de a-şi face imagine, de a impresiona cu ceea ce realizează ea. Preocupată cu muncile sale, uita pentru cine muncea: bucatele pe care le pregătea ea erau mai importante decât oaspetele dumnezeiesc pe care îl avea în casă, decât persoana lui Isus. Isus ar fi putut să-i spună: “Marta, nu am nevoie să-mi faci zece feluri de mâncare, fă mai puţine, şi găseşte un moment de răgaz ca să asculţi cuvintele mele, cum face sora ta; cuvintele mele sunt pentru tine o mâncare mult mai necesară decât mâncarea pe care o faci tu pentru mine; căci nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

E o învăţătură fundamentală, nu numai pentru Marta, ci şi pentru noi toţi. Ca şi Marta, alergăm, muncim, ne zbatem, ne agităm să facem, să dregem, să câştigăm, să avem cât mai mult; dimineaţa abia dacă apucăm să facem o cruce, seara cădem frânţi şi nici cruce nu mai apucăm să mai facem. Ca şi Marta, alegem partea cea mai rea, care la moarte se va lua în întregime de la noi; căci la moarte nu vom lua nimic cu noi, ne vom trezi la realitate şi vom recunoaşte cu Înţeleptul: “Deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune şi goană după vânt”. Şi uităm partea cea mai bună, pe care a ales-o Maria, singurul lucru necesar care nu se pierde, rămâne în veşnicie. Şi care este singurul lucru necesar? E Cristos însuşi, e cuvântul lui, e împărăţia lui Dumnezeu. E singurul lucru cu adevărat necesar, care nu se va pierde, nu se va lua de la noi, căci aceasta înseamnă, în fond, mântuirea noastră veşnică.

Isus ne cere să respectăm ierarhia valorilor, proporţiile juste: să fim şi Marta, şi Maria. Românii petrec în medie cinci ore pe zi în faţa televizorului. Câţi români găsesc o jumătate de oră pe zi pentru rugăciune, pentru a participa la Sfânta Liturghie, nu zic în fiecare zi, dar măcar Duminica. Unde este ierarhia valorilor, unde sunt proporţiile juste? E necesar să găsim zilnic câteva minute de tăcere totală, în care să rămânem numai cu Cristos, să ne rugăm, să reflectăm, să citim cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Şi care loc poate să fie mai retras şi mai liniştit, mai ferit de zgomot, decât biserica, aici, la picioarele lui Isus din tabernacol? Mai ales în vacanţă, în concediu, trebuie să găsim mai mult timp pentru rugăciune, pentru reflecţie, pentru reculegere, pentru a ne recupera în tăcere energiile sufleteşti. Din păcate, tocmai locurile destinate destinderii, concediului sunt mai zgomotoase, cu muzică, cu difuzoare date la maximum, şi ne întoarcem acasă mai epuizaţi sufleteşte, mai obosiţi decât am venit. Spune atât de frumos un poet oriental: “Aşază-te pe ţărmul aurorei şi pentru tine va răsări soarele. Aşază-te pe ţărmul nopţii şi pentru tine vor sclipi stelele. Aşază-te pe ţărmul râului şi pentru tine va cânta privighetoarea. Aşază-te pe ţărmul tăcerii şi Dumnezeu îţi va vorbi”.

Acum, la sfânta Liturghie, ne aflăm în casa Domnului. Nu el este oaspetele nostru, ci noi suntem oaspeţii lui. El ne oferă hrana sa: ne hrăneşte acum cu cuvântul său, care se citeşte din Sfânta Scriptură şi ni se explică, ne va hrăni peste câteva momente cu Trupul şi Sângele său, în Sfânta Împărtăşanie. Să-l primim cu bucurie şi însufleţire, căci aceasta este partea cea mai bună, care nu se va lua niciodată de la noi; e comoara adevărată, pe care hoţii nu o pot fura, moliile şi rugina nu o pot distruge.

* * *

După ce am ascultat cu atenţie cuvântul lui Dumnezeu din Liturghia duminicii de astăzi, am putea numi această zi Duminica ospitalităţii. Am auzit în prima lectură cum Abraham îi acordă ospitalitate lui Dumnezeu. E singurul text din Vechiul Testament în care Dumnezeu e primit în vizită de oameni. Tradiţia creştină consideră că cele trei persoane care poposesc în cortul lui Abraham de la Mambre sunt cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.

În Noul Testament, îl găsim de nenumărate ori pe Fiul lui Dumnezeu găzduit de oameni. Astfel, îl găsim pe Isus în vizită la masă în casa lui Zaheu. De bucurie că l-a onorat cu vizita sa, Zaheu e dispus să dea jumătate din averea sa săracilor. Îl găsim la masă în casa lui Levi, viitorul apostol Matei. Îl găsim la masă în casa lui Simon Fariseul, atunci când, pe neaşteptate, vine Maria Magdalena şi se aruncă la picioarele lui, i le spală cu lacrimi, le sărută, le şterge cu părul capului. În Evanghelia de azi, îl găsim pe Isus în casa prietenilor săi din Betania, la Lazăr şi la surorile sale, Marta şi Maria. Toate aceste texte din Sfânta Scriptură ne arată că Dumnezeu nu este un străin, el vrea să fie aproape de oameni, alături de oameni, în mijlocul oamenilor. Pe de altă parte, arată dorinţa şi aspiraţia oamenilor de a fi aproape de Dumnezeu, de a-l găzdui pe Dumnezeu.

Nouă, creştinilor, Dumnezeu ne satisface această dorinţă. Prin Botez, noi devenim locuinţe ale lui Dumnezeu. “Dacă cineva mă iubeşte”, spune Isus, “Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi ne vom face lăcaş la el”. Când judecătorul păgân a întrebat-o pe sfânta Felicitas de unde are curaj, ea, o femeie slabă, să reziste ameninţărilor, să meargă chiar la moarte, răspunsul a fost: “Duhul Sfânt care locuieşte în mine îmi dă putere”.

Apoi, Cristos este musafirul nostru ori de câte ori luăm parte la Sfânta Liturghie, la ospăţul euharistic. Cristos stă la masă cu noi aşa cum stătea la masă cu prietenii săi din Betania. Noi stăm la picioarele lui ca şi Maria şi îi ascultăm cuvântul, el ne dă ca mâncare şi băutură Trupul şi Sângele său. Lucrul cel mai important în viaţa noastră creştină este să nu-l izgonim pe Dumnezeu din suflet prin păcatul de moarte. Oferindu-i lui Dumnezeu permanent găzduire în locuinţa sufletului nostru, el ne va oferi găzduire după moarte în locuinţa sa din ceruri, aşa cum am cântat puţin mai înainte la psalmul responsorial: “Cel curat cu inima va locui în casa ta, Doamne!”

pr. Claudiu Dumea Ritul latin