Start > Ritul latin > Doamne, învață-ne să ne rugăm (I)

Doamne, învață-ne să ne rugăm (I)

14 August 2010
1,442 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XVII-a de peste an (Anul C)

Liturgia cuvântului din Duminica de azi ne pune în fața ochilor una dintre cele mai prețioase perle ale Evangheliei: rugăciunea “Tatăl nostru”.

În primele veacuri ale Bisericii, rugăciunea “Tatăl nostru” făcea parte din așa-numita “disciplina arcani”. Adică era protejată de legea secretului, ca nu cumva păgânii, cei neinițiați, să o descopere și să o profaneze. Catecumenilor, abia la sfârșitul anilor de pregătire pentru Botez, le era descoperită și încredințată, această rugăciune pe care o învățau pe de rost. În noaptea Paștelui, după ieșirea din apa Botezului, ca o mamă bună, Biserica îi conducea din baptister în fața altarului. Acolo, proaspăt botezații își înălțau brațele spre cer și, pentru prima dată, îl numeau pe Dumnezeu Tată. Atunci, comunitatea creștină prezentă îi recunoștea pe noii copii ai lui Dumnezeu, pe frați lor.

Tradiția creștină a păstrat amintirea locului unde Isus i-a învățat pe ucenici rugăciunea “Tatăl nostru”. Pe Muntele Măslinilor, în curtea Bisericii “Eleona” sau “Pater noster”, este o grotă – una din cele trei grote mistice. În această grotă, Isus le-a descoperit ucenicilor tainele pe care numai ei trebuiau să le cunoască, printre care și “Tatăl nostru”, rugăciune prin care ucenicii lui Isus își dezvăluiau identitatea.

Marea noutate, marea originalitate a acestei rugăciuni este apelativul: “Tatăl nostru”. “Abbá” – cuvântul folosit de Isus, tradus exact, înseamnă “Tăticule”. Cu acest cuvânt i se adresa Isus Tatălui său, în rugăciune: “Te preamăresc pe tine, Tăticule, Stăpânul cerului și al pământului; da, Tăticule, fiindcă așa a fost voia ta, Tăticule Sfânt,… Tăticule, în mâinile tale îmi încredințez sufletul”.

Dar noutatea și mai mare adusă și descoperită de Isus e faptul că Tăticul lui Isus a devenit Tăticul nostru. Nimeni, mai înainte, nici un profet, nici măcar Moise, nu îndrăznise să-l numească pe Dumnezeu “Abbá” – “Tăticule”. Desigur, acest titlu nu autorizează o atitudine de intimitate excesivă cu Dumnezeu, cum face copilul care sare în spatele tatălui său. Acest Tătic este în ceruri; el rămâne Cel Preaînalt, Cel Preasfânt, Cel Nemărginit, dar care coboară până la noi. Astfel încât, Rex tremandae maiestatis din Dies irae devine Pater immensae maiestatis din Te Deum.

Cu privire la rugăciunea “Tatăl nostru”, două lucruri practice se impun. Mai întâi, să ne armonizăm viața cu cuvintele pe care le rostim în rugăciune. Altminteri, nu este o rugăciune autentică, ci este ipocrizie. Ce rost are să spunem “Tată”, dacă nu ne comportăm ca niște copii adevărați? Ce rost are să spunem: “sfințească-se numele tău, vie Împărăția ta, facă-se voia ta”, dacă prin viața noastră necinstim numele lui Dumnezeu, dacă, prin neîmplinirea voinței lui, împiedicăm venirea Împărăției sale pe pământ? Poetul francez Ch. Péguy, la începutul convertirii sale, vreo trei-patru ani nu a avut curajul să se roage “Tatăl nostru”, nu putea spune: “facă-se voia ta”, fiindcă nu era în stare să îmbrățișeze morala creștină. Ce rost are să cerem “pâinea noastră cea de toate zilele” – e vorba, în primul rând, de pâinea euharistică -, dacă noi refuzăm această pâine, nu o primim nici Duminica? Ce rost are să spunem: “și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”, dacă noi continuăm să trăim în aceleași greșeli și purtăm dușmănie în inimă? Ce rost are să spunem: “și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de Cel Rău”, dacă noi iubim pericolele de păcat și ispitele, ne aruncă în brațele celui Rău?

Și, în al doilea rând, să nu banalizăm această rugăciune, spunând-o des, mecanic, automat, ca pe bandă rulantă, fără atenție, din rutină, în grabă.

Rugăciunea “Tatăl nostru” se mai numește și Rugăciunea domnească. Se numește astfel nu numai fiindcă ne-a învățat-o Domnul Isus, ci fiindcă o spunea însuși Domnul Isus. Dar cum o spunea? Cu siguranță, nu distrat, cum o spunem noi. Văzându-l rugându-se deoparte, ucenicii au rămas puternic impresionați și și-au dat seama că în viața lor până atunci ei nu se rugaseră niciodată cu adevărat. S-au apropiat de el și i-au zis: “Învățătorule, învață-ne și pe noi să ne rugăm”. Această rugăciune, pe care a rostit-o Isus, Capul Bisericii, el a transmis-o mădularelor sale, creștinilor, generație după generație, și o va transmite până la sfârșitul veacurilor. Iată ce voia să spună sfântul Augustin când scria: “Cristos se roagă în noi întrucât este Capul nostru. Noi îi împrumutăm lui Cristos buzele noastre, ca el să-și spună rugăciunea; nu numai buzele, dar și inima, și mintea trebuie să i le împrumutăm, ca să se poată ruga”. Este o mare legătură între rugăciunea “Tatăl nostru” și Euharistie, de aceea, la Liturghie, înainte de Împărtășania cu Trupul Domnului, la “Tatăl nostru”, ne împărtășim cu rugăciunea Domnului.

Este prima rugăciune pe care am învățat-o, o știm de pe genunchii mamei, am spus-o de mii, de zeci de mii de ori în viață. Am spus-o, dar ne-am rugat spunând-o? Ca și ucenicii din Evanghelie, îl implorăm și noi acum pe Mântuitorul: “Învățătorule, învață-ne să ne rugăm!”

Abraham, în prima lectură a Liturghiei, imploră iertare de la Dumnezeu pentru Sodoma și Gomora. Pornește de la 50 de drepți și se oprește la 10. Se oprește aici, căci nu exista nici un drept pentru care Dumnezeu să ierte cetățile păcătoase. Singurul drept e Cristos, prezent acum în mijlocul nostru. Pentru el îi cerem acum lui Dumnezeu să ne ierte păcatele și să ne ierte pentru felul nostru defectuos de a ne ruga.

Ritul latin