Predici

Cuvântul lui Dumnezeu, pe care ni-l propune sfânta Biserică la Liturghia duminicii de azi, ne dă definiţia exactă a creştinului. Iar definiţia este aceasta: creştinul este un om care călătoreşte permanent. Creştinul este un om care, deşi are un domiciliu scris în buletinul de identitate, nu are nici un domiciliu, deşi are o ţară, o patrie, nu are nici o ţară, nici o patrie; aici, pe pământ, domiciliul lui este flotant, este provizoriu; el este mereu în drum, în călătorie, spre un domiciliu definitiv, spre o patrie definitivă, care este cerul, este Paradisul.

Creştinii, cum spune un mare scriitor francez, Lèon Bloy, sunt pelerini ai absolutului, pelerini în drum spre Dumnezeu. Drept model al călătoriei noastre pe pământ, ne sunt daţi în lectura a doua patriarhii Vechiului Testament: Abraham, Isaac şi Iacob, care nu aveau o casă, nu s-au stabilit nicăieri definitiv, ci călătoreau permanent, erau nomazi. Ca unul care am trăit mult timp în Palestina, mi-am dat seama cum trăiau aceşti patriarhi acum 2000 de ani în Palestina. Am văzut adesea beduinii din pustiul Iudeii… Astăzi se aşezau într-un loc, cu turmele lor de oi şi de capre, după câteva zile, în câteva minute îşi strângeau cortul, îşi luau lucrurile, le puneau pe măgari şi porneau cu turmele în altă parte, unde găseau păşune; de acolo, în altă parte, veşnic în călătorie prin pustiu. Aşa au trăit patriarhii, mereu în căutarea altor locuri unde să-şi fixeze corturile, iar ei au devenit simbolul creştinilor care nu-şi fixează nicăieri definitiv cortul pe pământ, sunt în căutarea unei patrii definitive, care este patria cerească.

Primul gând practic ce se desprinde din lecturile Liturghiei este acesta: să trăim, să muncim cu picioarele pe pământ, dar cu gândul şi cu ochii permanent la cer. Ocupaţiile, grijile acestei vieţi să nu ne facă să uităm care este destinul nostru final, care este sfârşitul călătoriei noastre. Fiecare om este ca servitorul din Evanghelie. Stăpânul, Dumnezeu, ne-a lăsat un număr de ani, mai mulţi, mai puţini, pe pământ, şi ne-a încredinţat o muncă de făcut. La sfârşit, ne va cere socoteală despre felul cum ne-am îndeplinit misiunea încredinţată şi ne va da ce ni se cuvine: răsplata servitorului harnic sau pedeapsa servitorului leneş şi neglijent.

Un mare scriitor din timpurile noastre, Graham Green, într-o carte intitulată Putere şi glorie, ne descrie situaţia dramatică a unui om care s-a trezit la moarte, în faţa lui Dumnezeu, cu mâinile goale. Lacrimile au început să-i curgă. În acel moment, nu era înspăimântat de osânda veşnică, nici de chinurile care îl aşteptau, dar simţea o deziluzie, o decepţie, o amărăciune imensă. Era faptul că se afla în faţa lui cu mâinile goale, nu putea să-i arate lui Dumnezeu nici o faptă bună. Îşi dădea seama că ar fi putut atât de uşor să fie un sfânt; era de ajuns puţin curaj, puţin efort, puţină înfrânare. Acum nu mai era nimic de făcut. Îşi ratase viaţa. Nu se mai putea îndrepta nimic.

Şi iată un al doilea gând practic ce se desprinde din lecturile Liturghiei de azi: fii gata, fii pregătit. Stăpânul te poate chema oricând la el, moartea poate veni pe neaşteptate, Fii mereu cu sufletul curat, ca oricând să te poţi prezenta în faţa lui. Vegheaţi. Putem muri în orice clipă, într-un accident sau în alte împrejurări. Dacă suntem surprinşi cu un singur păcat de moarte pe suflet, fără harul sfinţitor, ştim care ne este soarta: osânda veşnică, iadul.

Să presupunem că are loc un cutremur în acest moment, că se prăbuşeşte biserica aceasta peste noi – s-au întâmplat cazuri în istorie şi murim într-o clipă. Ce s-ar întâmpla cu noi? Câţi suntem în starea harului sfinţitor? Care ar fi soarta noastră veşnică? Să nu ne facem iluzia că la moarte o să ne convertim, că o să facem o spovadă bună şi furăm cerul după o viaţă trăită permanent în păcate. Moartea ne va fi cum ne-a fost viaţa. A fi mereu pregătit pentru moarte înseamnă nu numai a avea asigurat paradisul după moarte, ci a trăi paradisul deja pe pământ; nu este o fericire mai mare decât o conştiinţă liniştită, împăcată cu Dumnezeu, să fii gata oricând să te prezinţi în faţa lui, ca sfântul Alois de Gonzaga care, întrebat în timpul unui joc ce ar face dacă ar şti că peste câteva minute ar muri, a răspuns simplu: mi-aş continua jocul.

În sfârşit, un ultim gând pe care îl reţinem din lecturile Liturghiei de azi: credinţa, importanţa credinţei în viaţa, credinţa fiind cea care ne luminează drumul spre cer. Lectura a II-a din Scrisoarea către Evrei ne propune o serie de modele de oameni călăuziţi în viaţă de credinţă, oameni care datorită credinţei lor au fost în stare să înfrunte toate greutăţile, să sufere orice sacrificiu – cum a fost cazul lui Abraham care a fost gata să-l sacrifice pe fiul său.

Cuvântul lui Dumnezeu ne invită astăzi la reflecţie: avem sau nu credinţă? Şi ce înseamnă a avea credinţă, dacă viaţa noastră nu se deosebeşte cu nimic de a celor care nu au credinţă sau este mai rea decât a celor care nu au credinţă? Ce înseamnă a crede în Dumnezeu, în Cristos, dacă îl înjurăm pe Dumnezeu, pe Cristos şi toate lucrurile sfinte, ca şi cum Dumnezeu, Cristos, nu ar exista? Dacă vorbim şi facem fapte rele, ca şi cum nu ar exista un Dumnezeu care ne vede şi ne aude? Dacă ne satisfacem pe pământ toate poftele şi plăcerile, ca şi cum dincolo, după moarte, nu ar mai fi nimic de aşteptat, nici paradis, nici iad?

Ca Apostolii ne rugăm acum Mântuitorului: “Doamne, sporeşte-ne credinţa. Doamne, fă-ne să trăim aşa cum ne învaţă credinţa, pentru ca, la sfârşitul călătoriei noastre pământeşti, să ajungem la patria fericită din ceruri”. Amin.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin