Predici

Ne putem imagina ce explozie de bucurie a fost în cer când Maria a intrat în cer cu sufletul şi cu trupul ei înviat, luminos, glorios. Dacă Ioan Botezătorul a tresăltat de bucurie – mai exact tradus din textul original al Evangheliei “a început să danseze de bucurie în sânul mamei sale”, fără s-o fi văzut pe Maria la chip, auzindu-i doar glasul când a salutat-o pe Elisabeta, ce bucurie pentru îngerii şi sfinţii paradisului când, nu numai că au putut să-i asculte glasul, dar au putut să o vadă în toată strălucirea şi frumuseţea ei, să se bucure de prezenţa ei. Pentru locuitorii cerului Înălţarea Sfintei Fecioare da, este motiv de bucurie, dar locuitorii pământului de ce să se bucure? Pentru ei nu este mai degrabă motiv de întristare, de vreme ce pământul a pierdut-o? De fapt nu a pierdut-o. Maria, Regina înălţată cu trupul şi cu sufletul la cer, nu este ca regina pământească despre care vorbeşte psalmul responsorial al liturghiei de azi, nu este o regină care să uite de poporul său şi de casa tatălui său: Preacurata Fecioară Maria nu s-a despărţit de copiii săi de pe pământ. În momentul înălţării sale la cer, înainte de a părăsi pământul, ea ar fi putut spune cuvintele pe care le-a spus Fiul său în momentul înălţării sale la cer: Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor.

Cartea Genezei, povestindu-ne căderea în păcat a primilor noştri părinţi, ne informează că Dumnezeu a aruncat asupra întregii omeniri trei blesteme. Al treilea blestem: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce, i-a lovit şi îi loveşte în continuare pe toţi oamenii, bărbaţi şi femei. O singură femeie a fost scutită de acest blestem: a fost Maria. Cum ar fi putut Fiul ei să îngăduie ca trupul mamei sale să se prefacă în cenuşă? Cum ar fi putut îngădui să devină prada putrezirii şi a viermilor acest trup, care timp de nouă luni a fost templul, locuinţa Fiului lui Dumnezeu, acele braţe care ol-au legănat pe Fiul lui Dumnezeu, acele mâini care l-au mângâiat, acele buze care l-au sărutat pe Fiul lui Dumnezeu?

Înălţarea nu numai cu sufletul, dar şi cu trupul la cer este un privilegiu unic acordat Sfintei Fecioare Maria. Dar este mai mult decât un privilegiu, este un semn profetic şi o anticipare. În învierea şi în înălţarea Mariei la cer Dumnezeu a voit să arate care va fi soarta finală a întregii biserici. La sfârşitul veacurilor, întreaga biserică, devenită imaculată şi sfântă, asemenea Mariei, va fi înălţată la cer. Maria, cu trupul său înviat şi înălţat la cer ne arată destinul final al fiecăruia dintre noi. Pentru unul sau fiecare dintre noi sunt valabile cuvintele adresate creştinilor din Corint, cuvinte care s-au citit la liturghia din ajunul sărbătorii de azi: “Când acest trup supus putrezirii se va înveşmânta în neputrezire, şi când acest trup muritor se va înveşmânta în nemurire, atunci se va împlini cuvântul Scripturii: “Moartea a fost înghiţită de biruinţă”.

Trupul Mariei a fost înviat şi glorificat deoarece a fost o locuinţă nepătată, un templu curat al Fiului lui Dumnezeu. Apostolul Pavel ne învaţă că toţi creştinii sunt sau ar trebui să fie locuinţe vii ale lui Dumnezeu: Nu ştiţi voi că trupul vostru este locuinţa Duhului Sfânt? Trupul nu este făcut pentru desfrâu, ci pentru Domnul – spune apostolul. Dar, vai, imoralitatea, desfrâul, erotismul, perversiunile sexuale în care este scufundată lumea de astăzi, ne rată că trupurile creştinilor numai temple ale lui Dumnezeu nu sunt sau dacă sunt, sunt temple profanate din care Dumnezeu a fost izgonit şi în care s-a instalat Satana. Maria înălţată cu trupul la cer ne aminteşte că trupul nostru este destinat învierii, gloriei cereşti, unirii veşnice cu Dumnezeu şi că trebuie să fie instrument al virtuţilor şi al faptelor bune.

Maria înălţată cu trupul şi cu sufletul la cer ne aminteşte azi că viaţa noastră pământească este o călătorie, un pelerinaj în care ne pregătim pentru viaţa de dincolo, pentru cer.

La Efes, în valea împădurită unde, potrivit tradiţiei, a trăit Sfânta Fecioară şi apostolul Ioan, a fost găsită în pământ o statuetă a Maicii Domnului, din bronz, de culoare închisă, probabil, din secolul al XIII-lea. Nu este cine ştie ce valoare. Dar statueta are totuşi ceva unic care impresionează şi vorbeşte tuturor celor care o privesc. Mâna dreaptă a statuii este ridicată în sus. Maria arată cu degetul cerul spre care trebuie să fie mereu îndreptate privirile noastre. Statuia a fost aşezată într-o nişă a bisericuţei de acolo. Dedesubt au fost săpate aceste cuvinte: “Viaţa, mângâierea şi speranţa noastră”.

Dacă nu avem mereu privirile îndreptate spre cer, acolo unde este Sfânta Fecioară, ci le avem îndreptate numai spre pământ şi spre lucrurile acestui pământ, viaţa noastră îşi pierde sensul, valoarea şi ne trezim la moarte ca şi apostolii care au muncit toată noaptea la pescuit şi n-au prins nimic; au pierdut timpul. Să se aprindă în inima noastră, şi să se înflăcăreze dorinţa, aspiraţia, dorul după patria cerească, după paradis, la gândul că Mama noastră cerească este acolo, sus, că ne priveşte cu dragoste şi ne aşteaptă pe toţi. Sunteţi tineri şi presupun că vă trăiesc mamele. Aveţi acasă o mamă care vă iubeşte, se gândeşte mereu la voi, vă aşteaptă cu nerăbdare să vă întoarceţi dintre străini, să vă vadă, să vă aibă lângă ea. Şi este normal ca şi inima şi gândurile voastre să vă fie îndreptate spre casă, spre mama. Iubirea din inima mamei noastre cereşti întrece iubirea din toate inimile tuturor mamelor pământeşti, luate la un loc. Pe toţi ne iubeşte, la noi toţi se gândeşte, pe toţi ne aşteaptă să ne aibă alături în casa Tatălui ceresc. Amin.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin