Predici

“Am văzut pe cer un semn mare: o femeie înveşmântată în soare, având luna sub picioare, iar pe cap o coroană de 12 stele“. Liturghia marii sărbători de astăzi începe cu aceste cuvinte din Apocalipsul sfântului Ioan. Apostolul Ioan scria aceste cuvinte către anul 95 când Maica Domnului nu mai trăia pe pământ. Apostolul Ioan, în vedenia sa o contempla în slavă cerească, lângă tronul lui Dumnezeu.

Omenirea îi priveşte cu admiraţie şi îi ridică în slavă pe cosmonauţi, pe aceşti eroi care se aventurează în cucerirea spaţiului cosmic. Cei care suntem mai în vârstă ne amintim cu emoţie de imaginile văzute la televizor în direct când primii oameni au păşit pe lună. Se vor umple de slavă şi admiraţie alţi eroi ai spaţiului cosmic când, poate, vor pune piciorul pe alte planete şi stele: pe Venus sau pe Marte. Mai plină de slavă şi mai vrednică de admiraţie este Maria pe care o contemplă sfântul Ioan şi pe care o descrie în imagini atât de frumoase; ea a cucerit luna şi stelele înaintea cosmonauţilor noştri; ea are luna sub picioare, este înveşmântată în sore, iar în jurul capului o coroană de 12 stele.

Conţinutul sărbătorii de astăzi îl cunoaştem cu toţii: la sfârşitul călătoriei ei pe acest pământ Dumnezeu a primit-o în cer pe Maria nu numai cu sufletul ei imaculat, dar şi cu trupul ei feciorelnic, înviat şi glorificat. Nu putea îngădui Dumnezeu să putrezească, să se amestece cu ţărâna, să fie pradă viermilor trupul ei curat care l-a purtat pe Fiul lui Dumnezeu, sânul care l-a alăptat, braţele care l-au legănat, buzele care l-au sărutat.

Unde şi-a trăit Maria ultimele zile ale vieţii, unde s-a petrecut trecerea ei la cele veşnice? Foarte probabil la Efes în Asia Mică, astăzi în Turcia la circa 700 km mai departe de Istanbul. Când apostolii s-au răspândit în lume după Înălţare, Ioan a plecat în această parte a lumii şi s-a stabilit la Efes, unde nu cu mulţi ani în urmă i s-a descoperit mormântul. Putem presupune că, de vreme ce lui i-a încredinţat-o Isus pe mama sa pe cruce, a luat-o cu el la Efes şi s-a îngrijit de ea până în ultima clipă a vieţii.

Cum a fost sfârşitul sfintei Fecioare? A cunoscut ea tragedia morţii? Acea ruptură dureroasă dintre suflet şi trup pe care o vom cunoaşte cu toţii la moarte şi pe care a cunoscut-o însuşi Fiul ei pe Calvar? Biserica nu s-a pronunţat în această privinţă. Tradiţia creştină orientală ne spune că de fapt moartea ei nici n-a fost moarte, a fost un somn lin, o trecere liniştită, de ici a rămas şi numele sărbătorii: Adormirea Maicii Domnului. La moarte sufletul ei s-a desprins uşor de trup, aşa cum un fruct copt se desprinde uşor de pe creanga copacului. Dar putem presupune la fel de bine că moartea Mariei a fost o moarte adevărată, dureroasă, asemenea cu a noastră, a tuturor. Ea l-a urmat în toate pe Fiul ei: ea este împreună răscumpărătoare a neamului omenesc împreună cu Fiul ei. De ce nu l-ar fi urmat pe Fiul şi în moartea dureroasă, ca apoi trupul ei să învie cu glorie asemenea Fiului ei?

Cuvintele sunt neputincioase pentru a descrie frumuseţea Sfintei Fecioare ridicată cu trupul şi cu sufletul în patria cerească. Într-o zi, acest lucru se întâmpla în secolul trecut în Franţa, un ateu care auzise de apariţiile de la Lourdes, vine la mănăstirea din Nevers şi cere să vorbească cu sora Bernarda. Acesta era numele de călugăriţă a Bernadetei Soubirous, vizionara de la Lourdes. – Tu ai văzut-o pe Maica Domnului? – o întreabă necredinciosul. – Am văzut-o. – Şi era frumoasă? – O, nespus de frumoasă. Aşa de frumoasă încât dacă ai văzut-o odată nu mai doreşti nimic în viaţă decât să mori şi să o vezi din nou. – Şi nu poţi să descrii cât de frumoasă era? – Nu pot. – Totuşi, încearcă. Fără să spună nimic Bernadeta şi-a împreunat mâinile. A imitat zâmbetul de pe buzele Maicii Domnului când i-a apărut. Dar amintindu-şi de frumuseţea Maicii Domnului, o rază a acestei frumuseţi a apărut pe chipul ei. Faţa ei s-a transfigurat. A devenit atât de luminoasă, de frumoasă, încât necredinciosul a rămas înmărmurit. Din acel moment necredinciosul n-a mai fost necredincios. A crezut.

Maria este încoronată ca regină şi domneşte pe tronul ei de slavă, dar rămâne mamă care se îngrijeşte şi mai ales plânge pentru rătăcirile copiilor ei de pe pământ. 7 statui ale Maicii Domnului care plâng în diferite locuri ale pământului. Statuia de la Civittavecchia – a unui tânăr muncitor – Gregori, adusă de la Medjugorduje şi instalată în grădina lui ca recunoştinţă pentru întoarcerea de la iehovişti, din februarie 1995 până în august a vârsta de 13 ori lacrimi de sânge. De ce plânge? Mai ales pentru uciderea copiilor înainte de naştere – aproape 4 mil. de avorturi anual în România. “Unde nu domneşte Maria, domneşte Satana” (P. Claudel). Femeia Eva – Femeia Maria din sf. PV şi Apocalipsă. – Satana urăşte copiii – Balaurul cu femeia din Apocalipsă care stă să nască, să-i înghită copilul.

Cea mai mare dorinţă a unei mame este să-şi aibă copii lângă ea. Dorinţa Mariei. Aşadar, mijlocitoarea noastră… o milostivă, o blândă, o dulce Fecioară Maria.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin