Predici

Văzând-o pe Maria, făcându-şi intrarea în paradis, cu trupul ei înviat, glorificat, strălucitor, ne putem imagina că îngerii şi toţi locuitorii cerului, se vor fi întrebat, uimiţi, cu prinţesele dinCântarea Cântărilor: “Cine este aceasta care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor?” (6,10).

Să reflectăm câteva momente asupra textului din Apocalipsă pe care liturgia ni-l propune în prima lectură din Liturghia de azi. Este vorba de nişte vedenii ale sfântului apostol, Ioan. Într-un limbaj simbolic el o descrie pe Sfânta Fecioară primită la sfârşitul călătoriei ei pe pământ în gloria cerească.

Scrie Ioan, vizionarul din Patmos: “S-a deschis templul lui Dumnezeu cel din cer şi am văzut în templul lui chivotul legământului său”. Ştim ce era chivotul legământului în Vechiul Testament. Era o ladă făcută dintr-o esenţă tare de salcâm care nu putrezea, poleită cu aur pe dinăuntru şi pe din afară. Avea patru verigi din aur prin care erau trecute barele de salcâm aurite cu care era purtat. Capacul şi cei doi heruvimi de deasupra erau din aur curat. În chivot se păstrau cele două table ale legii pe care Moise le primise pe muntele Sinai când s-a încheiat legământul. Arca era simbolul privilegiat al prezenţei lui Dumnezeu, locul de întâlnire a lui Dumnezeu cu poporul său. Chivotul însoţea poporul lui Dumnezeu în peregrinările sale prin pustiu şi a numit în Sfânta Scriptură “chivotul puterii lui Dumnezeu”. Ori de câte ori poporul israelit pornea la drum, se ridica chivotul şi pornea înainte. De fiecare dată Moise se ruga: “Ridică-te, Doamne, ca să se împrăştie vrăjmaşii tăi şi să fugă dinaintea feţei tale cei care te urăsc” (Num 10,35).

Când împăratul Solomon a construit măreţul templu din Ierusalim, chivotul a fost aşezat în Sfânta Sfintelor din templu. Cu această ocazie Solomon a rostit această rugăciune: “Acum, Doamne Dumnezeul nostru, scoală-te, vino la locul tău de odihnă, tu şi chivotul măreţiei tale” (2 Cron 6,41).

Când împăratul Nabucodonosor în anul 587 î.C. a cucerit Ierusalimul, a dat foc templului şi a jefuit toate obiectele preţioase destinate cultului. Din acel moment despre chivotul legământului nu se mai ştie nimic. Cartea a doua a Macabeilor, redă o tradiţie străveche care spune că profetul Ieremia, la apropierea armatelor lui Nabucodonosor, din porunca lui Dumnezeu a luat chivotul, l-a dus la muntele Nebo, l-a ascuns într-o peşteră şi a astupat intrarea. Acolo va rămâne ascuns până la sfârşitul veacurilor când va apărea din nou.

Papa Pius al XII-lea în documentul prin care proclama în 1950 dogma înălţării Sfintei Fecioare cu trupul şi cu sufletul la cer, nota că Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti “văd în chivotul legământului făcut din lemn care nu putrezeşte şi aşezat în templul Domnului o imagine a trupului preacurat al Fecioarei Maria scutit de putrezirea mormântului şi înălţat la o glorie atât de mare în cer”.

Da, trupul Mariei, mai curat decât aurul, este chivotul Noului legământ, locuinţa vie a lui Dumnezeu, în ea se găseşte săpată legea lui Dumnezeu, nu pe table de piatră, ci în inima ei de carne. Maria este chivotul noului legământ, călătoreşte în fruntea poporului lui Dumnezeu în călătoria lui pe acest pământ; ea este cu adevărat chivotul puterii lui Dumnezeu, din faţa ei fug, se împrăştie toţi vrăjmaşii mântuirii noastre.

Continuă sfântul apostol Ioan: “În cer s-a arătat un semn mare: o femeie înveşmântată în soare, având luna sub picioare şi o coroană de douăsprezece stele pe cap”. Maria este înveşmântată în soare. Strălucirea ei vine de la Dumnezeu, cel care este soarele sfinţeniei.

Având luna sub picioare. Vedem cât de schimbătoare este luna cu fazele sale: lună plină, lună care descreşte, lună care creşte, lună nou. Când îşi încheie ciclul o ia iarăşi de la capăt, mereu, mereu invariabil, secole, milenii. Luna de sub picioarele Mariei indică istoria umană atât de schimbătoare, indică lumea supusă Mariei; ea este Regina lumii.

Având pe cap o coroană de 12 stele. Tradiţia creştină a văzut în cele 12 stele care formează coroana de pe capul femeii din Apocalipsă poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, format din cele 12 triburi ale lui Israel, dar mai ales poporul Noului Testament, Biserica întemeiată pe cei 12 apostoli.

Cunoaştem episodul din viaţa fericitului Ieremia. Într-o noapte, probabil în ajunul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului a anului 1608, pe când fratele Ieremia se ruga în biserică, i-a apărut Sfânta Fecioară. Privind-o cu atenţie, observă un lucru curios. O întreabă.

- Stăpâna mea, cum, tu eşti regină şi nu porţi coroană pe cap? Maria, strângându-şi cu dragoste copilul la piept îi răspunde:

- Frate Ieremia, coroana mea e acest Fiu al meu.

Principesa Isabela della Rovere a angajat un pictor ca s-o picteze pe Maria, aşa cum o văzuse fratele Ieremia şi care este cunoscută la poporul italian cu numele de “Madonna di frà Geremia”.

Coroana de regină a Mariei este Cristos întreg: capul şi mădularele, capul şi noi, care formăm trupul său, Biserica.

Sărbătoarea de azi este pentru noi o sărbătoarea bucuriei şi a speranţei. Maria la învins moartea, a înviat. Destinul ei va fi destinul nostru. De aceea putem spune astăzi cu apostolul Pavel: “Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde este moarte biruinţa ta?” (1 Cor 15,54).

pr. Claudiu Dumea Ritul latin