Predici

În ziua de 1 noiembrie a anului 1950 Papa Pius al XII-lea a definit dogma înălţării Prea Sfintei Fecioare Maria cu trupul şi cu sufletul la cer. Dar în noaptea precedentă papa nu a dormit aproape de loc. În luna noiembrie, în general, la Roma, cerul este acoperit cu nori grei şi întunecoşi, plouă şi când plouă, plouă urât de tot. Papa mereu se scula şi mergea la fereastră ca să vadă cum este vremea afară, cum este cerul – senin sau înnourat? Ar fi dorit ca a doua zi când în piaţa Sfântului Petru avea să o glorifice şi să o proclame înălţată cu trupul în gloria cerească pe Maria, “femeia înveşmântată în soare”, cum o numeşte sfântul Ioan în Apocalipsă,cerul să fie senin şi soarele să strălucească, să-şi reverse razele peste mulţimea adunată la celebrare. Norii în noaptea aceea mereu se răsfirau lăsând să se vadă stelele şi apoi iarăşi se adunau la un loc ameninţători. Papa se roagă insistent lui Isus ca să fie senin a doua zi. În cele din urmă merge definitiv la culcare, şoptind: “Isuse, dacă mâine va ploua, cu atât mai rău pentru tine. În fond este vorba de mama ta. Nu?”.

Iubiţi cinstitori ai Mariei, despre înălţarea glorioasă la Sfintei Fecioare Maria la cer normal nu se vorbeşte noaptea, la ceas de întuneric, ci ziua, când este lumină, când soarele ne scaldă şi ne bucură cu razele sale. Noi ne-am adunat totuşi la hramul acestei biserici la ceas de noapte când întunericul învăluie pământul. Este bine. Şi în aceste clipe ne vin în minte cuvintele din Cântarea Cântărilor cu care îngerii, uimiţi, au întâmpinat-o pe Regina lor, pe Maria, când au văzut-o intrând în cer cu trupul ei înviat, glorios şi strălucitor: “Cine este aceasta care se iveşte ca aurora, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte armate sub steagurile lor?” (6,10).

Papa Inocenţiu III comentând aceste cuvinte din Cântarea Cântărilor ne spune: “Luna apare noaptea, aurora în zori, soarele ziua. Luna este destinată nefericiţilor scufundaţi în noaptea păcatului ca să-şi poată vedea starea de osândă în care se află. Aurora, care precede răsăritul soarelui, este pentru sufletul care se recunoaşte păcătos şi îl ajută să iasă din starea de păcat şi între prietenia cu Dumnezeu. Soarele, în sfârşit, este pentru sufletul în stare de har; îl ajută să vadă, să nu cadă din nou în prăpastie”.

“Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu şi pururi Fecioară Maria – scrie Papa Pius al XII-lea în documentul său de proclamare a dogmei (Constituţia Apostolică Munificentissimus Deus) – odată terminată călătoria vieţii sale pământeşti, a fost primită cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească”. Un adevăr de credinţă definit ca dogmă în 1950 de Papa Pius al XII-lea, dar care a fost întotdeauna prezent în tezaurul de credinţă al Bisericii şi în conştiinţa creştinilor.

Sfântul Augustin pe la anul 400 ne spune că trebuie să credem cu tărie că Isus Cristos a scutit de putrezire trupul mamei sale după moarte. El cunoştea porunca a patra a lui Dumnezeu: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” şi nu putea să o nesocotească. Care copil, dacă ar putea să-şi învie mama când moare nu ar învia-o, ci ar lăsa-o să putrezească, să fie mâncată de viermi? Isus, Dumnezeu atotputernic fiind, dacă nu şi-ar fi înviat imediat mama după ce a murit, ar fi dat dovadă de lipsă de respect faţă de trupul care l-a purtat ca într-un tabernacol viu, nu şi-ar fi cinstit mama.

Dumnezeu a voit să răsplătească pe atâţia sfinţi pentru nevinovăţia şi sfinţenia lor, păstrându-le trupul sau măcar o parte din trupul lor neputrezit. Când s-a deschis mormântul sfântului Ştefan al Ungariei, după mulţi ani de la înmormântarea sa, i-a fost găsit trupul prefăcut complet în cenuşă, dar mâna sa cu care dăduse atâta de pomană era intactă.

Când s-a deschis mormântul sfântului Anton, după 33 de ani de la moartea sa, limba care predicase atât de frumos, i-a fost găsită întreagă. Şi astăzi, după 700 de ani limba neputrezită a sfântului Anton poate fi văzută expusă în bazilica din Padova. Când s-a deschis mormântul Sfintei Edith, fiica regelui Angliei, după 13 ani, trupul ei a fost găsit neputrezit, cu excepţia ochilor, a mâinilor şi picioarelor, cu care păcătuise uşor la vârsta copilăriei.

Am văzut în Franţa la Nevers, trupul neputrezit al sfintei Bernadeta Soubirous şi la Ars, trupul neputrezit al sfântului Ioan Vianney; în sicriile lor aceşti sfinţi parcă dorm, parcă nici n-au murit, deşi au murit acum 100-150 de ani în urmă. Trupurile lor nu sunt conservate artificial în formol sau alte soluţii chimice cum este cazul cu cadavrul lui Lenin din Kremlin. Şi câte alte cazuri de felul acesta nu s-ar putea aduce. Ar fi fost nedrept ca Isus Cristos să nu fi făcut acest favor Mamei sale, aceleia care a fost Mamă a lui Dumnezeu, fiinţa cea mai sfântă, cea mai curată, cea mai nevinovată, neatinsă de păcatul strămoşesc prin care moartea a intrat în lume şi care nu avea nici un drept şi nici o putere asupra ei.

Părintele Michel Quoist, marele poet francez încă în viaţă, are o admirabilă poezie în

care pune pe buzele lui Isus aceste cuvinte:

“Cea mai frumoasă invenţie a mea, spune Domnul, e Mama mea.
Îmi lipsea o mamă şi am făcut-o.
Am făcut-o pe Mama mea, înainte de a mă face ea pe mine. Era mai sigur.
Acum sunt cu adevărat un Om ca toţi oamenii.
Nu mai am nimic de invidiat la ei, pentru că am o mamă. Una adevărată.
Îmi lipsea.
Mama mea se cheamă Maria, zice Domnul.
Sufletul ei este cu desăvârşire curat şi plin de har.
Trupul ei feciorelnic străluceşte de o lumină cum nu este alta pe pământ.
Nu mă mai satur să o privesc, să o ascult, să o admir.
E frumoasă mama mea, atât de frumoasă încât,
Părăsind frumuseţile cerului, n-am simţit că le-am părăsit,
Căci le-am regăsit pe toate în ea.
Ştiu bine, zice Domnul, ce înseamnă să fii purtat pe braţe de îngeri;
ei bine, credeţi-mă, e mult mai plăcut să fii purtat pe braţele unei Mame.
Maria, Mama mea a murit, zice Domnul. După ce m-am înălţat la cer ea îmi lipsea
mie, eu îi lipseam ei.
Ea m-a ajuns din urmă cu sufletul ei, cu trupul ei, direct, nu puteam să fac altfel.
Trebuia. Se cuvenea.
Degetele care l-au atins pe Dumnezeu nu puteau să înţepenească.
Ochii care l-au contemplat pe Dumnezeu nu puteau rămâne închişi.
Buzele care l-au sărutat pe Dumnezeu nu puteau să rămână încremenite.
Trupul acela prea curat care dăduse trup lui Dumnezeu nu putea să putrezească şi să
se amestece cu ţărâna.
Nu am putut îngădui, nu era posibil. M-ar fi costat prea mult
Eu, Fiul ei, sunt doar Dumnezeu, eu poruncesc.
Apoi, zice Domnul, am făcut-o şi pentru oameni, fraţii mei, ca să aibă şi ei o mamă în
cer. Una adevărată, una de-a lor, trup şi suflet.
Care e şi mama mea.
Şi aşa s-a făcut. Ea este cu mine din clipa morţii sale.
De la Adormirea Maicii Domnului, cum spun oamenii.
Mama şi-a regăsit Fiul şi Fiul Mama.
Trup şi suflet, El lângă Ea, pentru toată veşnicia.
O, dacă oamenii ar înţelege frumuseţea acestui mister!
Şi dacă ar profita mai mult de el! – zice Domnul.
În cer ei au o Mama care-i urmăreşte cu ochii, cu ochii ei de carne.
În cer ei au o Mamă care-i iubeşte cu toată inima. Cu inima ei de carne.
Iar această Mamă e Mama mea, care mă priveşte cu aceeaşi ochi, care mă iubeşte cu
aceeaşi inimă.
Dacă oamenii ar fi mai inteligenţi, ar trebui să bănuiască uşor că eu nu-i pot refuza
nimic.
Ce vreţi? E Mama mea! Eu am hotărât aşa şi nu-mi pare rău.
Eu şi Ea faţă în faţă, Trup şi Suflet, Mamă şi Fiu.
Pentru toată veşnicia Mamă şi Fiu”.

Papa Pius al XII-lea în documentul prin care definea dogma înălţării Mariei cu trupul şi cu sufletul la cer scria, printre altele aceste cuvinte: “Sperăm că toţi cei care vor reflecta asupra glorioaselor exemple ale Mariei se vor convinge din ce în ce mai mult de valoarea vieţii umane atunci când este dăruită total împlinirii voinţei Tatălui ceresc şi binelui celorlalţi; sperăm ca în aceste timpuri în care materialismul şi depravarea moravurilor care derivă din materialism ameninţă să sufoce orice virtute… să pună în faţa ochilor tuturor în mod foarte clar scopul pentru care sunt destinate sufletele şi trupurile noastre; sperăm, în sfârşit, ca, credinţa în înălţarea Mariei cu trupul la cer să facă mai trainică şi mai activă credinţa noastră în înviere”.

Două lucruri scoate în evidenţă sfântul Părinte. Mai întâi, privind la trupul feciorelnic, curat, înviat, glorificat, înălţat la cer al Mariei, să ne reamintim noi, care trăim vremuri de păgânism, de imoralitate, de depravare, de erotism, de exaltare sexuală, de pornografie, de nudism, că trupul nostru este sfânt, că este vrednic de respect, că nu este instrument de plăceri ruşinoase, că este destinat, asemenea trupului Mariei, învierii glorioase. Este spus, în alte cuvinte, ceea ce sfântul Pavel le spunea creştinilor din Corint: “Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt…? Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă distruge cineva templul lui Dumnezeu (prin păcat), pe acela îl va distruge Dumnezeu, căci templul lui Dumnezeu este sfânt şi acest templu sunteţi voi” (1 Cor6,19, 3,16-17).

Şi în al doilea rând, sfântul Părinte, prin proclamarea dogmei înălţării glorioase a Mariei cu trupul şi cu sufletul la cer vrea să ne arate în ce constă valoarea vieţii umane: ea constă în a împlini voia Tatălui ceresc şi a face bine, a-i iubi pe oameni. O realitate care ne ajută să evităm falsa evlavie faţă de Sfânta Fecioară. Adevărata evlavie înseamnă a o imita pe Maria care, nu numai la Buna Vestire, dar toată viaţa a spus lui Dumnezeu: “Fie mie după cuvântul tău”. A te ruga Maicii Domnului, a te ruga poate zilnic rozariul şi totodată a blestema, a înjura, a bârfi, a fura, a te îmbăta, este falsă evlavie.

În viaţa Benedictei Rencurel, vizionara din Laus citim următorul episod: “Sfânta Fecioară îi porunceşte într-o zi să meargă în casa unui bătrân să-l avertizeze să înceteze de a mai comite păcatul pe care îl făcea şi să se spovedească, altminteri risca să se osândească pentru toată veşnicia. Benedicta nu ştie despre ce păcat este vorba, dar bănuieşte că este un păcat ruşinos şi se sfieşte, nu îndeplineşte porunca primită. După puţină vreme îşi pierde rozariul. Îl cută, îl caută, dar nu-l găseşte nicăieri. Un înger îi apare şi îi spune: “Nu-l mai căuta de pomană. Ţi l-a luat Maica Domnului”. Ce rost are să te rogi rozariul, dacă nu faci ce-ţi porunceşte?

Privind-o pe Maria înălţată cu trupul şi cu sufletul în glorie cerească, noi vedem ca într-o oglindă destinul nostru viitor. De vreme ce Maria, o fiinţă umană ca noi a ajuns în gloria cerească, avem speranţa că şi noi vom ajunge cu trupul şi cu sufletul acolo unde a ajuns ea. Celebrând victoria ei asupra morţii, asupra suferinţei şi asupra păcatului, noi sărbătorim cu anticipaţie, propria noastră victorie asupra morţii, asupra suferinţei şi a păcatului. Amin.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin