Predici

Despre ultimii ani pe care i-a trăit pe pământ Prea Curata Fecioară Maria şi despre trecerea ei la cele veşnice, cărţile sfinte nu ne spun nimic. Tot ce ştim vine prin tradiţie de la primele generaţii de creştini.

Rămasă în grija apostolului Ioan, Maria, după Înălţarea lui Isus la cer, trăieşte câţiva ani la Ierusalim în mijlocul comunităţii creştine care creşte văzând cu ochii. Dar în anul 44 împotriva creştinilor din Ierusalim se dezlănţuie o prigoană puternică. Petru şi Ioan sunt bătuţi cu vergi, Iacob, fratele lui Ioan, este tăiat cu sabia, Ştefan este ucis cu pietre. Apostolii părăsesc Ierusalimul şi pleacă în lumea mare. Apostolul Ioan ia drumul Efesului în Asia Mică (azi în Turcia), unde se stabileşte ducând-o cu el şi pe Maica Domnului. Aici, la Efes a rămas Maria până când şi-a simţit sfârşitul aproape. Când a simţit că moartea se apropie – să fi avut 60 sau 70 de ani – Maria i-a cerut lui Ioan să o ducă la Ierusalim. Ştiţi cum sunt bătrânii care se află la spital, stau pe la copiii lor la oraş; când simt că se apropie moartea cer cu insistenţă: duceţi-mă acasă, duceţi-mă acasă! Vor să moară în locul de care îi leagă amintiri atât de scumpe, nu printre străini. La Ierusalim Maria a tras la casa unei rude de pe Colina Sionului, unde trăgea şi Isus când venea la Ierusalim. Astăzi acolo este impunătoarea biserică a Adormirii Maicii Domnului.

În ultimele zile ale vieţii, Maria vizita locurile dragi pe unde trecuse Fiul ei: Templul unde îl prezentase când copilul avea 40 de zile şi unde l-a regăsit după 3 zile de căutare înfrigurată când avea 12 ani, Grădina Măslinilor, unde asudase sânge; a străbătut calea pe care o străbătuse Fiul ei cu crucea în spate, s-a oprit îndelung, a plâns şi s-a rugat pe Calvar retrăind clipele dureroase ale răstignirii; s-a oprit şi a plâns lângă mormântul în care Fiul ei fusese aşezat. Şi inima ei era din ce în ce mai mistuită de dorul după Fiul ei, de dorinţa de a fi cu Fiul ei. Fără să vrea rostea cuvintele din Cântarea Cântărilor: “Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă îl veţi găsi pe iubitul meu, spuneţi-i că sunt bolnavă de iubire” (5,8). Ne putem întreba: De ce boală a murit Maica Domnului? De nici o boală. Boala este urmarea păcatului strămoşesc, iar Maria nu a fost atinsă de păcatul strămoşesc. Medicul pe certificatul de deces al Maicii Domnului ar fi putut să scrie: cauza decesului – iubirea sau dorul după Fiul ei. Poate cineva muri din cauza iubirii sau de dorul cuiva? Da. În ziua de 15 august 1978 Papa Paul al VI-lea părăseşte Vaticanul şi Roma şi merge într-un oraş unde era înmormântat un cardinal, cel mai bun prieten pe care îl avusese în viaţă. La mormântul cardinalului Papa spune cu glas tare: “Scumpul meu prieten, mi-e atât de dor de tine. Voi veni curând la tine, vom fi iarăşi împreună”. A doua zi, pe 6 august, Papa Paul al VI-lea era mort.

Dar să ne întoarcem la Ierusalim. O carte apocrifă din secolul al II-lea, numită Transitus Beatae Mariae Virginis (Trecerea Maicii Domnului la cele veşnice) ne informează că Isus l-a trimis pe arhanghelul Gabriel la Mama sa cu trei zile înainte de moarte ca să-i vestească sfârşitul apropiat.

Dar nu era nevoie să vină vreun înger să-i vestească moartea. Persoanele care trăiesc în intimitate şi prietenie cu Dumnezeu au o presimţire, ştiu exact când vine moartea şi se pregătesc cum se cuvine ca totul să rămână în ordine în urma lor. Îmi amintesc de bunica mea, care din tinereţe şi până la optzeci şi ceva de ani când a murit, a fost prezentă la toate slujbele din biserică, în fiecare zi, cu trei zile înainte de a muri, a făcut curăţenie generală în casă, a lipit, a văruit, a spălat toate ţolişoarele, toate preşurile, a mai aranjat odată lucrurile din ladă pregătite pentru înmormântare. Când totul era gata, după trei zile, a mers ca de obicei dimineaţa la liturghie, a ascultat liturghia, s-a împărtăşit, s-a întors în bancă. La sfârşitul liturghiei femeile din bancă i-au zis: “Bunică, dă-te la o parte să trecem”. Dar bunica nu se mai putea da la o parte. Murise.

Cu siguranţă că aşa s-a întâmplat şi cu Maica Domnului. Ea a presimţit, a cunoscut ceasul trecerii sale la cele veşnice. A pregătit toate cele necesare pentru înmormântare, şi-a luat rămas bun de la cei dragi pe care îi lăsa în urmă, a dat de pomană, după cum ne informează aceeaşi carte apocrifă, cele două haine la două văduve sărace, s-a îmbrăcat în rochia de înmormântare, s-a întins pe pat şi inima ei care nu bătuse decât pentru Dumnezeu şi pentru oameni, a încetat să mai bată. Sufletul ei curat, alb, nepătat, s-a desprins uşor de trup şi şi-a luat zborul spre Fiul său.

Cum în Palestina înmormântarea se face chiar în ziua morţii, trupul Fecioarei a fost purtat în aceeaşi zi de pe Colina Sionului în Valea Cedronului sau Valea lui Iozofat, unde este şi azi cimitirul cel mai vechi din lume. Trupul ei a fost aşezat într-un mormânt foarte aproape de Grădina Măslinilor, locul agoniei lui Isus. Într-un text foarte vechi din liturgia siriană din secolul al II-lea, găsim aceste cuvinte: “În dimineaţa aceasta luaţi-o pe Stăpâna noastră Maria şi duceţi-o în afara Ierusalimului pe drumul care duce la intrarea în valea Cedronului, dincolo de Muntele Măslinilor. Iată, sunt acolo trei grote: una mare la intrare, apoi una mai înăuntru şi o cămăruţă şi mai înăuntru cu o laviţă de argilă care se ridică spre răsărit. Mergeţi şi aşezaţi-o pe cea binecuvântată pe laviţa aceea”. De pe laviţa aceea trupul Mariei, care nu a cunoscut putrezirea a înviat şi s-a înălţat la gloria cerească. Creştinii, în veacurile de prigoană, au păstrat secretul asupra mormântului Maicii Domnului de teamă să nu fie profanat de păgâni. Abia pe la anul 400 bizantinii au construit deasupra o bazilică şi au săpat cripta care mai este şi astăzi şi în care se coboară pe 48 de trepte săpate în stâncă. În 1972, în urma unor aluviuni au fost necesare lucrări de restaurare; cripta a fost lărgită şi cu această ocazie s-a găsit cămăruţa despre care vorbeşte textul liturgiei siriene cu laviţa de argilă lungă de 1,50 şi lată de un metru pe care a fost aşezat trupul Maicii Domnului. Arheologii au constatat că mormântul este din secolul I, că acolo a fost înmormântată o singură persoană şi că trupul mortului nu a rămas multă vreme în acel mormânt.

Desigur că, aşa cum spune apostolul Pavel, ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit, ce a pregătit Dumnezeu Mariei sale primind-o în slavă cerească. Dar la fel de bine s-ar putea spune că ochiul nu a văzut cât de frumoasă era Maria cu trupul său înviat şi glorificat cu care s-a înălţat la cer. Numai vizionarii care au văzut-o pe Maica Domnului ne pot spune ceva despre frumuseţea ei. După ce celebrul sculptor Ioseph Fabish din Lyon a terminat de sculptat statuia Maicii Domnului, aşa cum i-o descrisese Bernadeta, vizionara de la Lourdes, Bernadeta a spus: “Este foarte frumoasă, dar nu este ea… Ah, nu… e o deosebire ca de la cer la pământ”.

În seara zilei de 3 iulie 1866 Bernadeta lua drumul mănăstirii. A mers să-şi ia rămas bun pentru ultima dată de la grota unde o văzuse pe Maica Domnului. Plângând nu-şi mai putea lua ochii de la locul unde-i apăruse Maria. Maica Alexandrina care o însoţea îi zice: “Trebuie să plecăm”. “O clipă, să mai stăm o clipă”. “Dar Maica Domnului este pretutindeni. Îţi este mamă oriunde”. “Da, dar grota este paradisul meu”. “Odată ce ai văzut-o pe Maica Domnului, spunea Bernadeta, nu mai doreşti nimic în viaţă decât să mori, ca să o poţi vedea din nou”. Ce este paradisul? Paradisul este a vedea faţa Tatălui ceresc. Dar la fel de bine am putea spune cu Bernadeta: paradisul înseamnă a vedea faţa Mamei cereşti. Psalmistul se ruga cu înfocare: “Faţa ta o caut , Doamne. Doamne, nu-mi ascunde faţa ta”. Cu aceeaşi înfocare ne rugăm noi Sfintei Fecioare: “Faţa ta o caută, Mamă. Mamă, nu-mi ascunde faţa ta”.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin