Start > Ritul latin > Darul cel așteptat

Darul cel așteptat

10 July 2010
766 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Coborârea Duhului Sfânt (Anul C)

“Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde sedeau ei… și toți s-au umplut de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi după cum le da duhul să vorbească.” Fapte. 2, 1-11

“Voi însă nu mai sunteți pământești, ci duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu, locuiește în adevăr în voi…” Rom. 8, 8-17

“Eu îl voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor, pentru a rămâne cu voi întotdeauna.”

Să facem bine și să ne coborâm din al nostru Turn Babel

Pe fondul unei imagini în negativ, al unui clișeu, adică al construirii Turnului Babel. (Gen. 11, 1-9) Aici este vorba despre o sfidare obraznică lansată împotriva lui Dumnezeu (un turn, a cărui înălțime să atingă cerul), și despre o faptă orgolioasă, fără precedent (“să ne facem un nume). Însă turnul acesta nu a mai fost construit din cauza amestecării limbilor, și a neputinței oamenilor de a se înțelege între ei.

Rusaliile creștinești, așa cum aflăm din prima lectură de astăzi apar ca un fel de “anti-Turn Babel”. De data aceasta planul se realizează, prin intervenția lui Dumnezeu, care face ca Duhul Sfânt să se coboare asupra oamenilor (“vântul puternic, focul”) și determină creația unei lumi noi prin unificarea tuturor popoarelor și prin darul limbilor. Ascultau același Cuvânt al Domnului în propria lor limbă, și posibilitatea de comunicare a oamenilor între ei. Dar pentru aceasta trebuie ca oamenii să se coboare definitiv din Turnul Babel.

În legătură cu limbajul. Atunci când este vorba de a face cunoscute minunile lui Dumnezeu, nici o limbă nu poate fi denumită “sacră”, ci minunile Domnului pot fi predicate în toate limbile pământului… Omul se îndreaptă spre o lume nouă, își deschide ochii și comunică cu acest univers minunat printr-un translator, care să cunoască bine limba maternă. Dumnezeu, când vrea să-și facă cunoscute marile Lui lucrări oamenilor, folosește limba unuia fiecăruia dintre ei, și atunci toate aceste limbi devin sfinte pentru că sunt instrumentul vestirii din partea lui Dumnezeu, ca și de răspuns din partea oamenilor, care înțeleg să cânte “Măririle Domnului”. În Ziua Rusaliilor apare un concert compus din diferite limbi, care prin bogata lor varietate compun o cântare unitară.

Mângâiere, învățătură, amintire

Aici este vorba în primul rând despre “Mângâietorul”, care să fie cu noi, să ne susțină și să ne apere, cu alte cuvinte, ca să cheme la sine pe vreunul dintre noi. Duhul Mângâietor sau Apărător este acela care se află cât mai aproape de credincioși, la dreapta lor, marea bătălie cu lumea. Isus vorbește despre un alt Mângâietor, deoarece Primul este El însuși: “Copilașilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiți. Dar dacă cineva a păcătuit avem la Tatăl un mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel Neprihănit”. (1In. 2, 1) Prin urmare, Isus este mijlocitorul și apărătorul nostru.

Dar în același timp Duhul Sfânt este și Învățătorul nostru: “Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl vi-l va trimite în Numele meu, El vă va învăța toate și vă va aminti despre tot ceea ce v-am spus Eu”. Duhul Sfânt, a Treia Persoană dumnezeiască este trimis de Tatăl la propunerea lui Cristos. Însă izvorul este tot Tatăl, care l-a trimis pe Isus, din care cauză Duhul Sfânt apare ca protagonist al aceluiași plan al Revelației Mântuirii.

Activitatea lui constă în a învăța și în a aminti, două realități foarte bine legate între ele. La drept vorbind nu există nici un fel de noutate, față de ceea ce a revelat Învățătorul. Duhul Sfânt nu-și are o revelație a lui proprie, automată. “Nu va vorbi de la El, ci va spune tot ceea ce a auzit.” (In. 16, 13) “În cele ce învață Duhul Sfânt, este Isus care vorbește, după cum în cele ce învață Isus, vorbește Tatăl.” (De la Potterie)

Aici avem mai degrabă o interiorizare a Cuvântului în sufletul ucenicului prin lucrarea Duhului Sfânt. Apoi, în ceea ce privește “aducerea aminte”, memoria, aici nu este vorba despre o banală repetare (Duhul Sfânt nu se limitează la reîmprospătarea memoriei noastre), ci de actualizarea cuvântului revelat. Duhul Sfânt descoperă sensul acelui Cuvânt al Adevărului în raport cu situația prezentă, pe care-l actualizează.

Prin lucrarea Duhului Sfânt, ucenicul își trăiește credința și pătrunde mai adânc sensul revelației. Aceasta este un fel de înțelegere și interpretare a evenimentelor unei descoperiri tot mai surprinzătoare a Persoanei lui Isus. O aprofundare și o cunoaștere, nu numai pur și simplu de tip intelectual, ci existențial vital, întrucât învățătura Duhului Sfânt este o adevărată pedagogie a memoriei. Duhul Sfânt învață întrucât solicită memoria de a-și aminti și de a înțelege bine cuvântul ascultat și de a descoperi totodată sensul actual al misterului.

Așa cum spune De la Potterie, pe care l-am citat mai sus, în această privință ar mai fi posibilă o sintetizare, cam așa: Fără învățătura Duhului Sfânt, numai din memorie, cuvântul lui Isus riscă a rămâne numai ca un sunet vag, exterior, neînțeles în sinteza lui dătătoare de viață. Fără Isus nu se poate înțelege pe Tatăl. Fără Duhul Sfânt nu-L putem înțelege pe Isus, al cărui interpret este, unicul exeget de neînlocuit. Așadar, pe Tatăl nu-l putem înțelege fără Isus, pe Fiul nu-l putem înțelege fără Duhul Sfânt.

Noul regim

Ciclul “C” propune ca alegere alternativă pentru lectura a II-a, un text din scrisoarea către Romani, în care Sfântul Paul evidențiază timpul cel nou, ca și noul climat în care trăiește credinciosul. Aici avem o dublă realitate: Trupul, adică omul, și Duhul Sfânt, adică Dumnezeu. Prin urmare un nou cadru: cel trupesc, în care omul se ocupă în exclusivitate numai de el însuși, se poartă în așa fel ca și cum Dumnezeu nu ar exista; cel spiritual, în care omul este preocupat de realitățile în care este implicat cu sine însuși, cu Dumnezeu și cu oamenii.

Trupul îl înnobilează complet pe om în domeniul lui propriu, care nu poate duce decât la moarte. Duhul Sfânt îl insuflă pe om ca să apuce pe calea plinătății, adică pe calea vieții și a păcii. De aceea, omul poate alege între limită, fragilitate și depășire. Sfântul Paul vorbește de Duhul Sfânt ca despre puterea care l-a înviat pe Cristos din morți. Duhul Sfânt nu este o prezență exterioară omului, ci locuiește în om, în noi. Evident, omul trebuie să își facă planurile cu greutatea trupului (mai ales), însă acest trup trebuie să fie condus de Duhul Sfânt, și asta pentru că Duhul Sfânt nu poate osândi și distruge locuința lui.

Tot acolo este subliniat și faptul că Duhul Sfânt ne face să trecem de la starea de robi, la starea de fii ai lui Dumnezeu cu atitudinile caracteristice demnității și libertății. Călăuzirea Duhului Sfânt pe propria cale, primirea Duhului Sfânt, experimentarea prezenței sale în inima noastră, nu este ceva rezervat creștinilor de elită, ci constituie o posibilitate oferită tuturor creștinilor. “Ați primit Duhul fiilor adoptivi, prin care strigăm: Abba, Părinte.”

Aici este cazul ca să cunoaștem acel glas, acel “strigăt”. Probabil că este vorba despre o aclamare a liturghiei primitive.

În adunările noastre liturgice, prea sunt multe persoane religioase, evlavioase să vorbească, să se tânguie, să pălăvrăgească și în afara bisericii chiar să murmure. Cu totul alta este comportarea creștinilor din primele veacuri, în care participanții aveau mai multă credință, din care cauză strigau și aclamau cu glas tare. Așa cum mărturisesc sfinții Iustin, Ambroziu și Augustin, glasurile lor se asemănau cu glasul vijeliei tunetului, așa ca în Cenacol, la venirea Duhului Sfânt. Sfântul Paul susține că acest cuvânt – Abba – este primul strigăt al creștinului nou-născut în Duhul Sfânt. Același Duh, care se coboară și se înalță (în rugăciune), mărturisește una și aceeași realitate, și anume: “Suntem fii și facem parte din familia lui Dumnezeu”. (Maillot)

Omul, oricât de deștept, oricât de cocoțat ar fi fost el în vârful propriului turn, nu putea nici măcar să bănuiască așa ceva, pentru că numai “Duhul (Sfânt) împreună cu duhul nostru, că suntem copii ai lui Dumnezeu”. În cele din urmă, Sfântul Paul amintește participarea la însăși moștenirea lui Cristos, începând cu patima Sa: “și dacă suntem copii suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El ca să fim proslăviți împreună cu El”. (Rom. 8, 17) Noua și marea familie a lui Dumnezeu se naște din Patima, Moartea și Învierea Fiului Său. Iată pentru ce Biserica, care apare în Ziua Rusaliilor (astăzi aniversarea ei) înfruntă riscul unei călătorii în lume, având drept tovarășă crucea.

Acesta este sufletul puternic, care o întovărășește, care ar trebui să o oblige, fie pentru a nu încetini pasul, cât și pentru a rămânea strâns unită de crucea lui Cristos tovarășă de drum indispensabilă și inevitabilă.

Ritul latin