“Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde sedeau ei… şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi după cum le da duhul să vorbească.” Fapte. 2, 1-11

“Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu, locuieşte în adevăr în voi…” Rom. 8, 8-17

“Eu îl voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, pentru a rămâne cu voi întotdeauna.”

Să facem bine şi să ne coborâm din al nostru Turn Babel

Pe fondul unei imagini în negativ, al unui clişeu, adică al construirii Turnului Babel. (Gen. 11, 1-9) Aici este vorba despre o sfidare obraznică lansată împotriva lui Dumnezeu (un turn, a cărui înălţime să atingă cerul), şi despre o faptă orgolioasă, fără precedent (“să ne facem un nume). Însă turnul acesta nu a mai fost construit din cauza amestecării limbilor, şi a neputinţei oamenilor de a se înţelege între ei.

Rusaliile creştineşti, aşa cum aflăm din prima lectură de astăzi apar ca un fel de “anti-Turn Babel”. De data aceasta planul se realizează, prin intervenţia lui Dumnezeu, care face ca Duhul Sfânt să se coboare asupra oamenilor (“vântul puternic, focul”) şi determină creaţia unei lumi noi prin unificarea tuturor popoarelor şi prin darul limbilor. Ascultau acelaşi Cuvânt al Domnului în propria lor limbă, şi posibilitatea de comunicare a oamenilor între ei. Dar pentru aceasta trebuie ca oamenii să se coboare definitiv din Turnul Babel.

În legătură cu limbajul. Atunci când este vorba de a face cunoscute minunile lui Dumnezeu, nici o limbă nu poate fi denumită “sacră”, ci minunile Domnului pot fi predicate în toate limbile pământului… Omul se îndreaptă spre o lume nouă, îşi deschide ochii şi comunică cu acest univers minunat printr-un translator, care să cunoască bine limba maternă. Dumnezeu, când vrea să-şi facă cunoscute marile Lui lucrări oamenilor, foloseşte limba unuia fiecăruia dintre ei, şi atunci toate aceste limbi devin sfinte pentru că sunt instrumentul vestirii din partea lui Dumnezeu, ca şi de răspuns din partea oamenilor, care înţeleg să cânte “Măririle Domnului”. În Ziua Rusaliilor apare un concert compus din diferite limbi, care prin bogata lor varietate compun o cântare unitară.

Mângâiere, învăţătură, amintire

Aici este vorba în primul rând despre “Mângâietorul”, care să fie cu noi, să ne susţină şi să ne apere, cu alte cuvinte, ca să cheme la sine pe vreunul dintre noi. Duhul Mângâietor sau Apărător este acela care se află cât mai aproape de credincioşi, la dreapta lor, marea bătălie cu lumea. Isus vorbeşte despre un alt Mângâietor, deoarece Primul este El însuşi: “Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit avem la Tatăl un mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel Neprihănit”. (1In. 2, 1) Prin urmare, Isus este mijlocitorul şi apărătorul nostru.

Dar în acelaşi timp Duhul Sfânt este şi Învăţătorul nostru: “Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl vi-l va trimite în Numele meu, El vă va învăţa toate şi vă va aminti despre tot ceea ce v-am spus Eu”. Duhul Sfânt, a Treia Persoană dumnezeiască este trimis de Tatăl la propunerea lui Cristos. Însă izvorul este tot Tatăl, care l-a trimis pe Isus, din care cauză Duhul Sfânt apare ca protagonist al aceluiaşi plan al Revelaţiei Mântuirii.

Activitatea lui constă în a învăţa şi în a aminti, două realităţi foarte bine legate între ele. La drept vorbind nu există nici un fel de noutate, faţă de ceea ce a revelat Învăţătorul. Duhul Sfânt nu-şi are o revelaţie a lui proprie, automată. “Nu va vorbi de la El, ci va spune tot ceea ce a auzit.” (In. 16, 13) “În cele ce învaţă Duhul Sfânt, este Isus care vorbeşte, după cum în cele ce învaţă Isus, vorbeşte Tatăl.” (De la Potterie)

Aici avem mai degrabă o interiorizare a Cuvântului în sufletul ucenicului prin lucrarea Duhului Sfânt. Apoi, în ceea ce priveşte “aducerea aminte”, memoria, aici nu este vorba despre o banală repetare (Duhul Sfânt nu se limitează la reîmprospătarea memoriei noastre), ci de actualizarea cuvântului revelat. Duhul Sfânt descoperă sensul acelui Cuvânt al Adevărului în raport cu situaţia prezentă, pe care-l actualizează.

Prin lucrarea Duhului Sfânt, ucenicul îşi trăieşte credinţa şi pătrunde mai adânc sensul revelaţiei. Aceasta este un fel de înţelegere şi interpretare a evenimentelor unei descoperiri tot mai surprinzătoare a Persoanei lui Isus. O aprofundare şi o cunoaştere, nu numai pur şi simplu de tip intelectual, ci existenţial vital, întrucât învăţătura Duhului Sfânt este o adevărată pedagogie a memoriei. Duhul Sfânt învaţă întrucât solicită memoria de a-şi aminti şi de a înţelege bine cuvântul ascultat şi de a descoperi totodată sensul actual al misterului.

Aşa cum spune De la Potterie, pe care l-am citat mai sus, în această privinţă ar mai fi posibilă o sintetizare, cam aşa: Fără învăţătura Duhului Sfânt, numai din memorie, cuvântul lui Isus riscă a rămâne numai ca un sunet vag, exterior, neînţeles în sinteza lui dătătoare de viaţă. Fără Isus nu se poate înţelege pe Tatăl. Fără Duhul Sfânt nu-L putem înţelege pe Isus, al cărui interpret este, unicul exeget de neînlocuit. Aşadar, pe Tatăl nu-l putem înţelege fără Isus, pe Fiul nu-l putem înţelege fără Duhul Sfânt.

Noul regim

Ciclul “C” propune ca alegere alternativă pentru lectura a II-a, un text din scrisoarea către Romani, în care Sfântul Paul evidenţiază timpul cel nou, ca şi noul climat în care trăieşte credinciosul. Aici avem o dublă realitate: Trupul, adică omul, şi Duhul Sfânt, adică Dumnezeu. Prin urmare un nou cadru: cel trupesc, în care omul se ocupă în exclusivitate numai de el însuşi, se poartă în aşa fel ca şi cum Dumnezeu nu ar exista; cel spiritual, în care omul este preocupat de realităţile în care este implicat cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Trupul îl înnobilează complet pe om în domeniul lui propriu, care nu poate duce decât la moarte. Duhul Sfânt îl insuflă pe om ca să apuce pe calea plinătăţii, adică pe calea vieţii şi a păcii. De aceea, omul poate alege între limită, fragilitate şi depăşire. Sfântul Paul vorbeşte de Duhul Sfânt ca despre puterea care l-a înviat pe Cristos din morţi. Duhul Sfânt nu este o prezenţă exterioară omului, ci locuieşte în om, în noi. Evident, omul trebuie să îşi facă planurile cu greutatea trupului (mai ales), însă acest trup trebuie să fie condus de Duhul Sfânt, şi asta pentru că Duhul Sfânt nu poate osândi şi distruge locuinţa lui.

Tot acolo este subliniat şi faptul că Duhul Sfânt ne face să trecem de la starea de robi, la starea de fii ai lui Dumnezeu cu atitudinile caracteristice demnităţii şi libertăţii. Călăuzirea Duhului Sfânt pe propria cale, primirea Duhului Sfânt, experimentarea prezenţei sale în inima noastră, nu este ceva rezervat creştinilor de elită, ci constituie o posibilitate oferită tuturor creştinilor. “Aţi primit Duhul fiilor adoptivi, prin care strigăm: Abba, Părinte.”

Aici este cazul ca să cunoaştem acel glas, acel “strigăt”. Probabil că este vorba despre o aclamare a liturghiei primitive.

În adunările noastre liturgice, prea sunt multe persoane religioase, evlavioase să vorbească, să se tânguie, să pălăvrăgească şi în afara bisericii chiar să murmure. Cu totul alta este comportarea creştinilor din primele veacuri, în care participanţii aveau mai multă credinţă, din care cauză strigau şi aclamau cu glas tare. Aşa cum mărturisesc sfinţii Iustin, Ambroziu şi Augustin, glasurile lor se asemănau cu glasul vijeliei tunetului, aşa ca în Cenacol, la venirea Duhului Sfânt. Sfântul Paul susţine că acest cuvânt – Abba – este primul strigăt al creştinului nou-născut în Duhul Sfânt. Acelaşi Duh, care se coboară şi se înalţă (în rugăciune), mărturiseşte una şi aceeaşi realitate, şi anume: “Suntem fii şi facem parte din familia lui Dumnezeu”. (Maillot)

Omul, oricât de deştept, oricât de cocoţat ar fi fost el în vârful propriului turn, nu putea nici măcar să bănuiască aşa ceva, pentru că numai “Duhul (Sfânt) împreună cu duhul nostru, că suntem copii ai lui Dumnezeu”. În cele din urmă, Sfântul Paul aminteşte participarea la însăşi moştenirea lui Cristos, începând cu patima Sa: “şi dacă suntem copii suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El ca să fim proslăviţi împreună cu El”. (Rom. 8, 17) Noua şi marea familie a lui Dumnezeu se naşte din Patima, Moartea şi Învierea Fiului Său. Iată pentru ce Biserica, care apare în Ziua Rusaliilor (astăzi aniversarea ei) înfruntă riscul unei călătorii în lume, având drept tovarăşă crucea.

Acesta este sufletul puternic, care o întovărăşeşte, care ar trebui să o oblige, fie pentru a nu încetini pasul, cât şi pentru a rămânea strâns unită de crucea lui Cristos tovarăşă de drum indispensabilă şi inevitabilă.