Start > Ritul latin > Duminica a XVII-a (pentru copii)

Duminica a XVII-a (pentru copii)

10 July 2010
808 afișări

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XVII-a de peste an (Anul C)

1. Introducere

Un rabin spunea: “În unele cărți de rugăciune nu este scris: Dă-ne odihnă, Dumnezeul nostru, ci: Dă-ne odihnă, Tatăl nostru. Pentru că omul, dacă se gândește la Dumnezeu ca Dumnezeu, de a cărui glorie este plin pământul, și nu este nimic în el în care să nu fie, atunci se rușinează să se întindă într-un pat în fața lui. Însă, dacă se gândește la Dumnezeu ca la tatăl său, atunci se simte ca un copil slab care îl caută pe tatăl său atunci când se duce la culcare, ca să-l învelească bine și să-i apere somnul. Astfel, noi ne rugăm: Și întinde cortul păcii tale asupra noastră“.

2. Tema

Copilul cheamă și Dumnezeu îl ascultă… “Descoperă-ne, Părinte, misterul rugăciunii filiale…” (Colecta).

3. Mesajul zilei

Când se ruga, Isus spunea: Abba, adică: Tată.

- De când am devenit copiii lui Dumnezeu prin Botez, frați ai lui Isus, suntem învățați de Duhul Sfânt să-l numim pe Tatăl din ceruri: “Abba, Tată”. E minunat!

- Unii se roagă lui Dumnezeu în poziție yoga.

- Alții se roagă Dumnezeului lor tremurând.

- Alții se roagă urmând litera legii etc.

- Dumnezeul nostru, întrucât este Tată, nu vrea jertfe, teamă inutilă, legi… Vrea numai o iubire senină și sinceră de fii.

Dumnezeu este tată: noi trăim siguri în iubirea sa.

- Dumnezeu are grijă până și de firele noastre de păr.

- “Dumnezeu, Tatăl nostru, se gândește la noi întotdeauna.

- Chiar dacă noi nu-l vedem, este aproape. Domnul ne ține de mână. Stă cu cei buni și îi caută cu iubire pe cei răi.

- Nu uită niciodată de nimeni… Chiar dacă o mamă ar uita de copilul ei, Domnul nu va uita niciodată de el!”

Dumnezeu este Tată: noi suntem copiii săi.

- “Vedeți cât de mult ne-a iubit Tatăl! El ne-a chemat să fim copiii săi. Și suntem cu adevărat… Dragii mei, încă de pe acum suntem copiii lui Dumnezeu…” (1In 3).

- El se comportă ca un Tată: ne ascultă mai mult decât un prieten… mai mult decât tatăl nostru…

- Să ne comportăm așa cum se comportă copiii: să-i vorbim și să-l ascultăm ca fii, să mergem cu bucurie în casa sa, să sărbătorim cu el.

Dumnezeu este Tată: noi toți suntem frați.

- Să nu ocolim pe nimeni, să nu excludem pe nimeni din această iubire.

- Nu este suficient ca frații să nu-și facă rău; trebuie să se iubească, să se ajute, să împartă totul.

- Toți formăm o singură familie cu Isus.

În primele două cuvinte, Tatăl nostru, este toată iubirea lui Dumnezeu, este toată doctrina creștină, este toată datoria oamenilor deveniți frați, este toată pacea lumii, este toată evanghelia, este Isus.

4. Exemple

a) Astăzi putem să ne rugăm împreună Tatăl nostru. Încet, înălțând mâinile la fiecare dintre cele 7 invocații, ca și cum ne-am preda în fața iubirii lui Dumnezeu.

b) Cum să ne rugăm? Care este cel mai bun mod? “Nu există un mod “mai bun” – spunea papa Luciani – pentru că fiecare se roagă cum poate și cum știe. Dăm un exemplu foarte simplu și practic”.

Tata își sărbătorește ziua onomastică: în casă s-a organizat o sărbătoare. Vine momentul: știe despre ce este vorba și spune: “Acum să vedem ce surpriză îmi fac!”

Mai întâi vine cel mai mic dintre copiii săi: l-au învățat o poezie. Sărmanul micuț! Este în fața tatei, își recită poezia. “Bravo! spune tata – îmi place atât de mult, mulțumesc, dragul meu”.

Pleacă micuțul și se prezintă al doilea fiu, care este deja în ciclul secundar. Nu a învățat o poezie; i-a pregătit tatălui un discurs furtunos, făcut de el. Chiar dacă a fost scurt, arată a orator. “Nu aș fi crezut niciodată – spune tata – că ești atât de bun încât poți să faci discursuri. Bravo!”

A treia, domnișoara, fiica. Aceasta a pregătit doar un buchet de garoafe roșii. Nu spune nimic. Merge înaintea tatălui, nici un cuvânt: însă este emoționată, este atât de roșie încât nu se știe dacă este mai roșie ea, sau garoafele. Și tata îi spune: “Se vede că mă iubești, ești atât de roșie și atât de emoționată!”

Apoi vine mama, soția. Nu-i dă nimic. Ea îl privește pe soțul ei și el o privește pe ea: doar o privire. Știu atâtea lucruri. Acea privire amintește trecutul, o viață întreagă. Binele, răul, bucuriile, durerile familiei. Nu mai e nimic altceva.

Sunt cele patru tipuri de rugăciune: rugăciunea vocală, meditația, rugăciunea afectivă, contemplația (IOAN PAUL I, Opera Omnia, 9, 333-334).

c) Acasă la mine religia nu avea un caracter solemn: ne limitam la recitarea zilnică a rugăciunii de seară împreună.

Însă era un amănunt pe care mi-l amintesc bine și-l voi ține minte cât voi trăi.

Rugăciunile intonate de sora mea, Elena; și, deoarece pentru noi, copiii, erau prea lungi (durau aproximativ un sfert de oră), se întâmpla deseori ca “diaconesa” noastră să încetinească ritmul încet, încet, încurcându-se și sărind peste cuvinte, până ce intervenea tata cu severitate:

- Ia-o de la capăt!

Atunci am învățat că cu Dumnezeu trebuie să vorbești lent, cu seriozitate și delicatețe.

Dar îmi rămâne viu sculptată în memorie și poziția pe care o lua tata în acele momente de rugăciune. Îngenunchea pe pământ, își sprijinea coatele pe un scaun și capul între mâini, fără să ne privească, fără să facă vreo mișcare, sau să dea vreun semn de nerăbdare. Și m-am gândit:

- Dumnezeu trebuie să fie foarte mare dacă tatăl meu îngenunchează în fața lui! Dar trebuie să fie și foarte bun, dacă i se poate vorbi fără să-ți fi schimbat hainele!

În schimb, pe mama nu am văzut-o îngenuncheată niciodată. Seara era prea obosită ca să o facă. Se așeza în mijlocul nostru, ținându-l în brațe pe cel mai mic, îmbrăca o haină neagră ce îi ajungea până la glezne și își lăsa părul castaniu să cadă în dezordine pe spate. Recita și ea rugăciunile de la început până la sfârșit, fără să piardă nici o silabă, dar întotdeauna cu voce joasă. Și în tot acest timp nu înceta nici o clipă să ne privească, unul după altul, oprindu-și privirea mai mult asupra celor mai mici. Ne privea, dar nu spunea nimic. Nici nu sufla dacă cei mai mici se necăjeau unul pe altul, nici dacă izbucnea o furtună sau pisica făcea ceva.

Și mă gândeam:

- Dumnezeu trebuie să fie foarte simplu dacă se poate vorbi cu el ținând un copil în brațe și având un șorț. Și trebuie să fie o “persoană” foarte importantă, dacă mama mea nu face caz nici de pisică, nici de furtună când îi vorbește!

Mâinile tatălui meu și buzele mamei m-au învățat mult mai multe despre Dumnezeu decât Catehismul (P. DUVAL).

Ritul latin