1. Introducere

Un rabin spunea: “În unele cărţi de rugăciune nu este scris: Dă-ne odihnă, Dumnezeul nostru, ci: Dă-ne odihnă, Tatăl nostru. Pentru că omul, dacă se gândeşte la Dumnezeu ca Dumnezeu, de a cărui glorie este plin pământul, şi nu este nimic în el în care să nu fie, atunci se ruşinează să se întindă într-un pat în faţa lui. Însă, dacă se gândeşte la Dumnezeu ca la tatăl său, atunci se simte ca un copil slab care îl caută pe tatăl său atunci când se duce la culcare, ca să-l învelească bine şi să-i apere somnul. Astfel, noi ne rugăm: Şi întinde cortul păcii tale asupra noastră“.

2. Tema

Copilul cheamă şi Dumnezeu îl ascultă… “Descoperă-ne, Părinte, misterul rugăciunii filiale…” (Colecta).

3. Mesajul zilei

Când se ruga, Isus spunea: Abba, adică: Tată.

- De când am devenit copiii lui Dumnezeu prin Botez, fraţi ai lui Isus, suntem învăţaţi de Duhul Sfânt să-l numim pe Tatăl din ceruri: “Abba, Tată”. E minunat!

- Unii se roagă lui Dumnezeu în poziţie yoga.

- Alţii se roagă Dumnezeului lor tremurând.

- Alţii se roagă urmând litera legii etc.

- Dumnezeul nostru, întrucât este Tată, nu vrea jertfe, teamă inutilă, legi… Vrea numai o iubire senină şi sinceră de fii.

Dumnezeu este tată: noi trăim siguri în iubirea sa.

- Dumnezeu are grijă până şi de firele noastre de păr.

- “Dumnezeu, Tatăl nostru, se gândeşte la noi întotdeauna.

- Chiar dacă noi nu-l vedem, este aproape. Domnul ne ţine de mână. Stă cu cei buni şi îi caută cu iubire pe cei răi.

- Nu uită niciodată de nimeni… Chiar dacă o mamă ar uita de copilul ei, Domnul nu va uita niciodată de el!”

Dumnezeu este Tată: noi suntem copiii săi.

- “Vedeţi cât de mult ne-a iubit Tatăl! El ne-a chemat să fim copiii săi. Şi suntem cu adevărat… Dragii mei, încă de pe acum suntem copiii lui Dumnezeu…” (1In 3).

- El se comportă ca un Tată: ne ascultă mai mult decât un prieten… mai mult decât tatăl nostru…

- Să ne comportăm aşa cum se comportă copiii: să-i vorbim şi să-l ascultăm ca fii, să mergem cu bucurie în casa sa, să sărbătorim cu el.

Dumnezeu este Tată: noi toţi suntem fraţi.

- Să nu ocolim pe nimeni, să nu excludem pe nimeni din această iubire.

- Nu este suficient ca fraţii să nu-şi facă rău; trebuie să se iubească, să se ajute, să împartă totul.

- Toţi formăm o singură familie cu Isus.

În primele două cuvinte, Tatăl nostru, este toată iubirea lui Dumnezeu, este toată doctrina creştină, este toată datoria oamenilor deveniţi fraţi, este toată pacea lumii, este toată evanghelia, este Isus.

4. Exemple

a) Astăzi putem să ne rugăm împreună Tatăl nostru. Încet, înălţând mâinile la fiecare dintre cele 7 invocaţii, ca şi cum ne-am preda în faţa iubirii lui Dumnezeu.

b) Cum să ne rugăm? Care este cel mai bun mod? “Nu există un mod “mai bun” – spunea papa Luciani – pentru că fiecare se roagă cum poate şi cum ştie. Dăm un exemplu foarte simplu şi practic”.

Tata îşi sărbătoreşte ziua onomastică: în casă s-a organizat o sărbătoare. Vine momentul: ştie despre ce este vorba şi spune: “Acum să vedem ce surpriză îmi fac!”

Mai întâi vine cel mai mic dintre copiii săi: l-au învăţat o poezie. Sărmanul micuţ! Este în faţa tatei, îşi recită poezia. “Bravo! spune tata – îmi place atât de mult, mulţumesc, dragul meu”.

Pleacă micuţul şi se prezintă al doilea fiu, care este deja în ciclul secundar. Nu a învăţat o poezie; i-a pregătit tatălui un discurs furtunos, făcut de el. Chiar dacă a fost scurt, arată a orator. “Nu aş fi crezut niciodată – spune tata – că eşti atât de bun încât poţi să faci discursuri. Bravo!”

A treia, domnişoara, fiica. Aceasta a pregătit doar un buchet de garoafe roşii. Nu spune nimic. Merge înaintea tatălui, nici un cuvânt: însă este emoţionată, este atât de roşie încât nu se ştie dacă este mai roşie ea, sau garoafele. Şi tata îi spune: “Se vede că mă iubeşti, eşti atât de roşie şi atât de emoţionată!”

Apoi vine mama, soţia. Nu-i dă nimic. Ea îl priveşte pe soţul ei şi el o priveşte pe ea: doar o privire. Ştiu atâtea lucruri. Acea privire aminteşte trecutul, o viaţă întreagă. Binele, răul, bucuriile, durerile familiei. Nu mai e nimic altceva.

Sunt cele patru tipuri de rugăciune: rugăciunea vocală, meditaţia, rugăciunea afectivă, contemplaţia (IOAN PAUL I, Opera Omnia, 9, 333-334).

c) Acasă la mine religia nu avea un caracter solemn: ne limitam la recitarea zilnică a rugăciunii de seară împreună.

Însă era un amănunt pe care mi-l amintesc bine şi-l voi ţine minte cât voi trăi.

Rugăciunile intonate de sora mea, Elena; şi, deoarece pentru noi, copiii, erau prea lungi (durau aproximativ un sfert de oră), se întâmpla deseori ca “diaconesa” noastră să încetinească ritmul încet, încet, încurcându-se şi sărind peste cuvinte, până ce intervenea tata cu severitate:

- Ia-o de la capăt!

Atunci am învăţat că cu Dumnezeu trebuie să vorbeşti lent, cu seriozitate şi delicateţe.

Dar îmi rămâne viu sculptată în memorie şi poziţia pe care o lua tata în acele momente de rugăciune. Îngenunchea pe pământ, îşi sprijinea coatele pe un scaun şi capul între mâini, fără să ne privească, fără să facă vreo mişcare, sau să dea vreun semn de nerăbdare. Şi m-am gândit:

- Dumnezeu trebuie să fie foarte mare dacă tatăl meu îngenunchează în faţa lui! Dar trebuie să fie şi foarte bun, dacă i se poate vorbi fără să-ţi fi schimbat hainele!

În schimb, pe mama nu am văzut-o îngenuncheată niciodată. Seara era prea obosită ca să o facă. Se aşeza în mijlocul nostru, ţinându-l în braţe pe cel mai mic, îmbrăca o haină neagră ce îi ajungea până la glezne şi îşi lăsa părul castaniu să cadă în dezordine pe spate. Recita şi ea rugăciunile de la început până la sfârşit, fără să piardă nici o silabă, dar întotdeauna cu voce joasă. Şi în tot acest timp nu înceta nici o clipă să ne privească, unul după altul, oprindu-şi privirea mai mult asupra celor mai mici. Ne privea, dar nu spunea nimic. Nici nu sufla dacă cei mai mici se necăjeau unul pe altul, nici dacă izbucnea o furtună sau pisica făcea ceva.

Şi mă gândeam:

- Dumnezeu trebuie să fie foarte simplu dacă se poate vorbi cu el ţinând un copil în braţe şi având un şorţ. Şi trebuie să fie o “persoană” foarte importantă, dacă mama mea nu face caz nici de pisică, nici de furtună când îi vorbeşte!

Mâinile tatălui meu şi buzele mamei m-au învăţat mult mai multe despre Dumnezeu decât Catehismul (P. DUVAL).