Predici

Fragmentul evanghelic pe care l-am auzit constituie finalul rugăciunii sacerdotale pe care Isus a rostit-o la Cina cea de taină. În acest text, ca, de altfel, în tot discursul ţinut de Isus la Cină, găsim cele două elemente fundamentale pe care se întemeiază unitatea Bisericii şi pe care se bazează munca de refacere a unităţii creştinilor, ecumenismul, aşa cum îl înţelege Conciliul al II-lea din Vatican.

Aceste două elemente fundamentale sunt adevărul şi iubirea. Sunt două elemente inseparabile – unul nu poate exista fără celălalt: nici adevăr fără iubire, nici iubire fără adevăr. “Iubirea fără adevăr”, spunea Papa Paul al VI-lea, “este oarbă, adevărul fără iubire ucide”. Dacă, în trecut, era tendinţa de a accentua adevărul lezând uneori iubirea, în prezent, după Conciliu, există tendinţa de a accentua iubirea, fără a mai ţine cont de adevăr, ceea ce transformă ecumenismul, după expresia aceluiaşi Papă Paul al VI-lea, într-un fals irenism, într-un fals pacifism, într-un vag sentimentalism.

Dacă vrem să ştim ce este în inima unui om: ce-l preocupă, ce îl pasionează, ce îl frământă, ce îl sfâşie în interior, mai ales înainte de a muri, suntem atenţi la cuvântul pe care îl pronunţă cel mai des. Cuvântul pe care Isus îl pronunţă cel mai des în discursul de rămas-bun, în ajunul morţii sale, este cuvântul “una” – ca ucenicii săi şi cei care vor crede în cuvântul lor să fie “una”. În cele câteva versete ale Evangheliei de azi, Isus, de 5 ori, repetă cuvântul “una”. “Mă rog ca toţi să fie una, precum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis”.

Dar ce îi face pe ucenicii lui Isus să fie una? Este adevărul pe care Isus l-a învăţat şi în care ei, ucenicii, cred. Şi cum adevărul învăţat de Isus este unul, acest unic adevăr îi ţine uniţi în jurul lui pe ucenicii lui Isus. “Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez”, scrie apostolul Pavel. Numai cu un verset mai înainte, Isus spunea în rugăciunea sa: “Eu însumi mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr”. Şi mai departe: “Mă rog, nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine prin cuvântul lor”. Găsim aici un lucru care trebuie să fie subliniat cu forţă: noi credem în adevărul învăţat de Isus, nu pentru inteligenţa şi pentru puterea de pătrundere a minţii noastre, ci pentru rugăciunea lui Isus, făcută la Cina cea de taină; cei care ne ascultă cuvintele şi acceptă adevărul descoperit de Isus nu o fac pentru arta oratorică şi pentru talentul şi forţa noastră de convingere, ci pentru rugăciunea lui Isus rostită la Cina cea de taină.

Isus nu a scris nici o carte, nici un tratat de filozofie, de teologie, de mistică, nu şi-a scris autobiografia. El a încredinţat cuvântul său ucenicilor, ca aceştia să-l transmită mai departe oamenilor, iar garantul că acest cuvânt nu se va altera, nu va degenera, este Petru, sunt urmaşii lui Petru, episcopii Romei, pe care Cristos i-a înzestrat cu darul infailibilităţii în credinţă. Dar oamenii pot cădea în eroare, se pot abate de la unitatea întemeiată pe adevăr, pot crea erezii, schisme, rupturi, urmând învăţături greşite. Readucerea la unitatea de credinţă a celor despărţiţi nu o vor realiza negocierile, discuţiile, dialogul teologic, strategiile ecumenice, oricât de importante ar fi acestea, ci rugăciunea lui Isus rostită la Cina cea de taină.

Dar, în acelaşi timp, prin cuvintele şi gesturile sale, Isus, la Cina cea de taină, ne arată că unitatea în jurul credinţei nu se poate menţine fără iubire, că adevărul fără iubire este compromis. Isus săvârşeşte tocmai la Cina cea de taină gesturile de iubire cele mai sublime şi mai eroice: iubire care nu înseamnă sentimentalism, ci umilinţă, sacrificiu, renunţare, dăruire. Le oferă oamenilor, care a doua zi îl vor ucide, darul dumnezeiesc al Euharistiei. Lui Iuda, care punea la cale vânzarea, îi arată semne speciale de iubire: îi oferă bucăţica de pâine. La semiţi, acesta e un gest de prietenie deosebită, de iubire predilectă arătată cuiva. În acea seară, Isus toarnă apă în lighean, le spală picioarele ucenicilor şi le şterge cu ştergarul. Dar ce fel de iubire va reface unitatea creştinilor, îi va readuce la unica Biserică a lui Cristos pe fraţii despărţiţi? Nu efuziunile sentimentale, nu îmbrăţişările, nu declaraţiile de iubire faţă de fraţii despărţiţi, deşi o atitudine de dragoste şi respect faţă de ei se impune, ci iubirea: iubirea din interiorul Bisericii Catolice, iubirea în comunităţile noastre catolice, în casele noastre religioase, are putere de convingere şi de atracţie asupra fraţilor noştri despărţiţi. Aici este cheia ecumenismului, secretul ecumenismului.

Primii creştini nu au convertit lumea păgână făcând declaraţii de dragoste păgânilor, ci iubindu-se între ei. “Iată-i cum se iubesc”, ziceau păgânii, privindu-i cu admiraţie. Şi s-au convertit la credinţa creştină. Catolicii, în special preoţii, persoanele consacrate care nu trăiesc conform credinţei lor şi nu practică între ei porunca cea mai mare, care este porunca iubirii, nu pot face vreun ecumenism, dimpotrivă, fac imposibilă revenirea fraţilor despărţiţi la unitatea credinţei.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin