Start > Ritul latin > Duminica a VII-a a Paștelui (C)

Duminica a VII-a a Paștelui (C)

15 May 2010
1,171 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a VII-a după Paște (Anul C)

Eu le-am făcut cunoscut numele tău și-l voi face cunoscut (In 17,26).

Se vorbește mult în Timpul Pascal despre bucurie ca despre reacția normală a creștinului care celebrează sărbătorile Învierii, Înălțării și Coborârii Duhului Sfânt, evenimente fundamentate istoric și citite prin prisma credinței. Dar cum se poate vorbi despre bucurie atunci când misterele celebrate depășesc capacitatea noastră de înțelegere? Cine ne garantează că aceste taine sunt pătrunse, puțin câte puțin, în direcția potrivită? Cine insistă, atât de răbdător, pe lângă noi care nu dăm dovadă de eforturi deosebite în apropierea de aceste mistere? Și către cine ne îndreptăm privirea pentru a ne asigura de continuitatea transmiterii celor înțelese și trăite?

Răspunsurile le găsim în cuvintele Mântuitorului prezentate de Biserică în această duminică, preluate din Evanghelia după sfântul Ioan, mai exact din ceea ce bibliștii numesc rugăciunea sacerdotală a lui Isus: “Eu le-am făcut cunoscut numele tău…” (In 17, 26).

Prezența centrală a Fiului lui Dumnezeu în fiecare din aceste evenimente asigură condiția esențială pentru ca bucuria să aibă un loc și un sens printre trăirile spirituale ale creștinilor. Și iată cum: Cristos învie din morți pentru a opri torentele răului și pentru a deschide celor drepți accesul la vederea feței lui Dumnezeu; Cristos se înalță la dreapta Tatălui pentru a ne garanta că toți cei care merg pe calea indicată de el vor fi primiți la destinația veșnic fericită; Cristos îl trimite pe Duhul Sfânt asupra apostolilor și a celor adunați împreună cu ei pentru a le da putere și siguranță că el este prezent în mijlocul lor și cu ei și prin ei își continuă misiunea.

Iar misiunea sa este, în esență, restabilirea legăturii (comuniunii) dintre Dumnezeu și om – a-l face cunoscut omului pe Dumnezeu și a-l face pe om vrednic de întâlnirea cu Dumnezeu. Cristos, Revelatorul Tatălui, fie prin cuvinte (discursuri, parabole, îndemnuri și porunci), fie prin fapte (minuni, moartea și învierea sa) tocmai acest lucru îl face: prezentarea lui Dumnezeu Unul-și-Întreit, Creator și făuritor al istoriei omului, Răscumpărător și Sfințitor. Iar celor care cultivă în suflet binefacerile cunoașterii lui Dumnezeu le dă puterea de a deveni ucenici fideli ai săi, gata să-l urmeze cu statornicie, chiar și în moarte și glorificare. Prima lectură ne oferă, astfel, exemplul concret al sfântului martir Ștefan.

Dacă primii creștini (în special cei care l-au întâlnit personal pe Isus) au avut tăria de a proclama în fața oricui (și cu orice preț) începutul cunoașterii lui Dumnezeu (încă de aici, de pe pământ) este, oare, posibil și pentru noi, creștinii anului 2010 să ajungem la vederea aceluiași Dumnezeu pentru a-l cunoaște și a-l iubi?

Tot Mântuitorul ne asigură că misiunea sa nu s-a încheiat odată cu înălțarea sa la cer: “…și-l voi face cunoscut” (In 17,26). Transmiterea cunoștințelor dobândite de primii creștini și efortul de a adânci această cunoaștere și apropiere de el sunt tot acțiuni ale lui Cristos directe sau prin intermediul Duhului Sfânt și al celor înzestrați de el cu harul fidelității față de învățăturile și dorințele sale: Biserica sa. Astfel înțelegem din cea de-a doua lectură că toți cei însetați de dorința cunoașterii lui Dumnezeu (din toate locurile și timpurile) imploră într-un glas: “Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20).

Prezența lui Cristos îi unește pe toți cei care îl caută pe Dumnezeu, iar această unitate (comuniune) este vizibilă prin iubirea de care dau dovadă (la timpul potrivit) unii față de alții. Întâmplarea prin care a trecut un tânăr profesor ne poate folosi ca exemplu.

Înaintea unui examen, un tânăr profesor nu știa cum să-i determine pe studenții săi să trateze cu seriozitate materia predată de el. A comparat metodele folosite de alți profesori: amenințarea cu note rele, sensibilizarea cu ajutorul exaltărilor emoționale, promisiuni nerealiste, utilizarea artificiilor psihologice și altele. Dar nici una nu i s-a părut onestă și cu adevărat eficientă. Atunci s-a hotărât să fie sincer cu studenții săi și să le prezinte (în mod realist) scopul comun care îi unește și beneficiile (mai mici sau mai mari) ale pătrunderii și însușirii acelor cunoștințe. Iar metoda sa a fost deosebit de rodnică.

Asemenea acestui profesor bine-intenționat și sincer, Divinul Învățător, Cristos Domnul, pregătește omul pentru marele examen susținut împreună cu cei care constituie Biserica sa: examenul despărțirii de Cel Întrupat. Fiul lui Dumnezeu nu mai este prezent în mod vizibil printre apostolii și creștinii care alcătuiesc Biserica. Ci, de la Înălțarea la Cer, Cristos rămâne prezent în mod tainic (ascuns, dar real) prin cuvintele rostite de el, prin sacramentele celebrate prin el și, în special, prin Euharistie – Sacramentul-Iubire.

Iată, deci, că bucuria manifestată în orice suflet creștin în Timpul Pascal este justificată: e justificată de prezența lui Cristos, de bunăvoința și răbdarea lui Cristos, de calmul și mărinimia cu care Cristos ne dădăcește și e justificată de promisiunea că el va fi acela care va continua această operă revelatoare prin Biserica sa. Și, chiar dacă Timpul Pascal este de doar 50 de zile, în sufletul deschis prezenței lui Cristos, ne învață astăzi Biserica, bucuria e celebrată la timpul prezent-continuu.

pr. Romică Sociu

Ritul latin