Eu le-am făcut cunoscut numele tău şi-l voi face cunoscut (In 17,26).

Se vorbeşte mult în Timpul Pascal despre bucurie ca despre reacţia normală a creştinului care celebrează sărbătorile Învierii, Înălţării şi Coborârii Duhului Sfânt, evenimente fundamentate istoric şi citite prin prisma credinţei. Dar cum se poate vorbi despre bucurie atunci când misterele celebrate depăşesc capacitatea noastră de înţelegere? Cine ne garantează că aceste taine sunt pătrunse, puţin câte puţin, în direcţia potrivită? Cine insistă, atât de răbdător, pe lângă noi care nu dăm dovadă de eforturi deosebite în apropierea de aceste mistere? Şi către cine ne îndreptăm privirea pentru a ne asigura de continuitatea transmiterii celor înţelese şi trăite?

Răspunsurile le găsim în cuvintele Mântuitorului prezentate de Biserică în această duminică, preluate din Evanghelia după sfântul Ioan, mai exact din ceea ce bibliştii numesc rugăciunea sacerdotală a lui Isus: “Eu le-am făcut cunoscut numele tău…” (In 17, 26).

Prezenţa centrală a Fiului lui Dumnezeu în fiecare din aceste evenimente asigură condiţia esenţială pentru ca bucuria să aibă un loc şi un sens printre trăirile spirituale ale creştinilor. Şi iată cum: Cristos învie din morţi pentru a opri torentele răului şi pentru a deschide celor drepţi accesul la vederea feţei lui Dumnezeu; Cristos se înalţă la dreapta Tatălui pentru a ne garanta că toţi cei care merg pe calea indicată de el vor fi primiţi la destinaţia veşnic fericită; Cristos îl trimite pe Duhul Sfânt asupra apostolilor şi a celor adunaţi împreună cu ei pentru a le da putere şi siguranţă că el este prezent în mijlocul lor şi cu ei şi prin ei îşi continuă misiunea.

Iar misiunea sa este, în esenţă, restabilirea legăturii (comuniunii) dintre Dumnezeu şi om – a-l face cunoscut omului pe Dumnezeu şi a-l face pe om vrednic de întâlnirea cu Dumnezeu. Cristos, Revelatorul Tatălui, fie prin cuvinte (discursuri, parabole, îndemnuri şi porunci), fie prin fapte (minuni, moartea şi învierea sa) tocmai acest lucru îl face: prezentarea lui Dumnezeu Unul-şi-Întreit, Creator şi făuritor al istoriei omului, Răscumpărător şi Sfinţitor. Iar celor care cultivă în suflet binefacerile cunoaşterii lui Dumnezeu le dă puterea de a deveni ucenici fideli ai săi, gata să-l urmeze cu statornicie, chiar şi în moarte şi glorificare. Prima lectură ne oferă, astfel, exemplul concret al sfântului martir Ştefan.

Dacă primii creştini (în special cei care l-au întâlnit personal pe Isus) au avut tăria de a proclama în faţa oricui (şi cu orice preţ) începutul cunoaşterii lui Dumnezeu (încă de aici, de pe pământ) este, oare, posibil şi pentru noi, creştinii anului 2010 să ajungem la vederea aceluiaşi Dumnezeu pentru a-l cunoaşte şi a-l iubi?

Tot Mântuitorul ne asigură că misiunea sa nu s-a încheiat odată cu înălţarea sa la cer: “…şi-l voi face cunoscut” (In 17,26). Transmiterea cunoştinţelor dobândite de primii creştini şi efortul de a adânci această cunoaştere şi apropiere de el sunt tot acţiuni ale lui Cristos directe sau prin intermediul Duhului Sfânt şi al celor înzestraţi de el cu harul fidelităţii faţă de învăţăturile şi dorinţele sale: Biserica sa. Astfel înţelegem din cea de-a doua lectură că toţi cei însetaţi de dorinţa cunoaşterii lui Dumnezeu (din toate locurile şi timpurile) imploră într-un glas: “Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20).

Prezenţa lui Cristos îi uneşte pe toţi cei care îl caută pe Dumnezeu, iar această unitate (comuniune) este vizibilă prin iubirea de care dau dovadă (la timpul potrivit) unii faţă de alţii. Întâmplarea prin care a trecut un tânăr profesor ne poate folosi ca exemplu.

Înaintea unui examen, un tânăr profesor nu ştia cum să-i determine pe studenţii săi să trateze cu seriozitate materia predată de el. A comparat metodele folosite de alţi profesori: ameninţarea cu note rele, sensibilizarea cu ajutorul exaltărilor emoţionale, promisiuni nerealiste, utilizarea artificiilor psihologice şi altele. Dar nici una nu i s-a părut onestă şi cu adevărat eficientă. Atunci s-a hotărât să fie sincer cu studenţii săi şi să le prezinte (în mod realist) scopul comun care îi uneşte şi beneficiile (mai mici sau mai mari) ale pătrunderii şi însuşirii acelor cunoştinţe. Iar metoda sa a fost deosebit de rodnică.

Asemenea acestui profesor bine-intenţionat şi sincer, Divinul Învăţător, Cristos Domnul, pregăteşte omul pentru marele examen susţinut împreună cu cei care constituie Biserica sa: examenul despărţirii de Cel Întrupat. Fiul lui Dumnezeu nu mai este prezent în mod vizibil printre apostolii şi creştinii care alcătuiesc Biserica. Ci, de la Înălţarea la Cer, Cristos rămâne prezent în mod tainic (ascuns, dar real) prin cuvintele rostite de el, prin sacramentele celebrate prin el şi, în special, prin Euharistie – Sacramentul-Iubire.

Iată, deci, că bucuria manifestată în orice suflet creştin în Timpul Pascal este justificată: e justificată de prezenţa lui Cristos, de bunăvoinţa şi răbdarea lui Cristos, de calmul şi mărinimia cu care Cristos ne dădăceşte şi e justificată de promisiunea că el va fi acela care va continua această operă revelatoare prin Biserica sa. Şi, chiar dacă Timpul Pascal este de doar 50 de zile, în sufletul deschis prezenţei lui Cristos, ne învaţă astăzi Biserica, bucuria e celebrată la timpul prezent-continuu.

pr. Romică Sociu