Start > Ritul latin > Bisericii îi este interzisă nostalgia

Bisericii îi este interzisă nostalgia

8 May 2010
1,275 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a VI-a după Paște (Anul C)

“Câțiva oameni, veniți din Iudeia, învățau pe oameni și ziceau: “Dacă nu sunteți tăiați împrejur, după obiceiul lui Moise, nu puteți fi mântuiți.” (Fapte 15, 1-2; 22-29)

“Cetatea nu are trebuință nici de lumina soarelui nici de lumina lunii…” (Apoc. 21, 10-14; 22-23)

“… să nu se tulbure inimile voastre și să nu se înfricoșeze…” (In. 14, 23-29)

Nu toți credincioșii bisericii primesc noutatea. Se cuibărise în inimile lor nostalgia lucrurilor de demult, depășite deja. În privința aceasta mărturie avem discuțiile înfocate ce se iscaseră în Biserica din Antiochia (lectura I). Sosiseră din Iudeea vreo câțiva oameni, care contestau metoda misionară a lui Paul și a lui Barnaba, pretinzând a impune noilor convertiți de la păgânism și observarea legii mozaice, inclusiv circumciziunea. Această metodă, căreia astăzi i s-ar spune “integristă” este foarte primejdioasă, întrucât tinde a minimaliza noutatea lui Cristos și a recuperat rolul determinat al poporului Vechiului Legământ, și că ar fi insuficiente numai botezul și credința în Isus Cristos. Cu alte cuvinte, cei încreștinați proveniți de la păgânism, prin circumciziune, ar fi trebuit încorporați poporului ebraic și să primească toate prescrierile derivate din această apartenență.

Sfântul Paul susține cu tărie că aici nu se află în joc numai metoda sa misionară, ci însăși esența noutății creștine și pentru aceea se luptă cu dârzenie și nu din motive personale. Problema aceasta este prezentată mai întâi bisericii mame din Ierusalim. Aici a avut loc o amplă discuție în prezența apostolilor și a prezbiterilor. Atunci Petru a intervenit cu hotărâre sprijinit și de Iacob, de a nu impune un jug insuportabil acestor oameni: “Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt și nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate, decât ceea ce trebuie…” Așadar, Paul și Barnaba, acum au posibilitatea de a predica această învățătură cu toată siguranța. “Principiul credinței în Isus Cristos, ca o condiție unică și suficientă pentru mântuirea fiecărui om, afirmată teoreticește, devine calificant prin experiență creștină.” (R. Fabris)

Concluziile operative ale primului sobor din Ierusalim le aflăm într-o scrisoare pe care vreo câțiva delegați împreună cu Paul și cu Barnaba au dus-o la Antiohia, și, numai așa, acolo s-a restabilit pacea. Solemne și semnificative sunt cuvintele scrise în acest document: “Noi împreună cu Duhul Sfânt am hotărât”. În felul acesta se aude nu numai glasul Bisericii din Ierusalim și al apostolilor dar mai cu seamă rolul Duhului Sfânt ca un îndrumător al creștinilor. Contrastele și nemulțumirile sunt depășite printr-o dezbatere publică, unde fiecare are posibilitatea de a-și expune propriile păreri și printr-o ascultare smerită din partea tuturor a glasului Duhului Sfânt. “Căci s-a părut Duhului Sfânt și nouă să nu mai punem peste voi nici o altă greutate”. Nenorocirea integrismelor din toate vremurile este pretenția de a impune altora sarcini grele și inutile. Adică de a mai adăuga jugului liberator al lui Cristos, un jug suplimentar și greu, format din tot felul de calabalâcuri și bulendre.

Anumiți oameni au o plăcere sadică de a pretinde și de a impune sacrificii absurde, cu rezultatul de a produce spărturi în sânul comunității, nu din cauza valorilor esențiale, ci numai pentru niște nimicuri, care nu au nimic de-a face cu substanța mesajului Evangheliei. Acești oameni nostalgici, bolnavi de dorința lucrurilor de mai înainte, sunt specialiști în căutarea lucrurilor indiferente fără să-și dea seama că pierd din vedere cele de trebuință. Păcatul lor este incapacitatea de a nu ține cont de inițiativele inovatoare ale Duhului Sfânt. Au fost depășiți de evenimente, ca și de lucrarea lui Dumnezeu în istorie. În fața lui Cristos, care cere o schimbare și o devenire asemenea copiilor, aceștia susțin impunerea circumciziunii. Deosebirea este dintre cele mai prăpăstoase.

Cristos cere o schimbare radicală a mentalității, o ținută lăuntrică, interioară. El vrea o operație plastică, exterioară. Isus poruncește de a tăia, de a pierde, de a părăsi. Ei sunt cu gândul numai la adăugirea altor noi obligații, și în ciuda aparenței de a cere mai mult decât necesarul ei se arată mai puțin exigenți față de învățător. În vreme ce obligațiile propuse de Cristos merg pe linia curățirii și a ușurării, în vreme ce acelea impuse de pretinșii observatori ai legii sunt radicale și anacronice, care îngreunează calea și sufocă orice avânt. Cu totul alta este vedenia din Apocalips (lectura a II-a), unde apare o biserică transfigurată. Ierusalimul ceresc ne oferă o impresie indescriptibilă a plinătății și a luminii.

Slava lui Dumnezeu este centrul răspândirii luminozității Sale. Cetatea este sfântă pentru că este pătrunsă, “lecuită” de sfințenia divină. “N-am văzut nici un templu în ea, pentru că Domnul Dumnezeul cel atotputernic și Mielul este templul ei”. În Vechiul Testament, templul era un fel de prezență a lui Dumnezeu în mijlocul poporului. Acum noul sanctuar este Trupul Înviat al lui Cristos. Dumnezeu se află în El și prin El oamenii pot comunica cu Dumnezeu. Cristos cel înviat va fi în același timp punctul de legătură a omenirii cu Dumnezeu și punctul de adunare al întregii omenirii, spune D. Mollat. Cetatea nu are trebuință de lumina soarelui, nici de lumina lunii, pentru că slava lui Dumnezeu e luminoasă și candelabrul ei este Mielul.

În felul acesta vechea creație a fost depășită. Dumnezeu luminează direct cetatea, dinăuntru cu prezența Lui și cu candelabrul care este Cristos. Acestea fiind spuse este bine să ne gândim și la biserica călătoare de pe pământ compusă din oameni, care nu poate pretinde că nu ar fi plină de praf și de noroi, din care cauză ar fi o absurditate să poată susține cineva că este desăvârșită. Totuși biserica nu poate trece cu vederea anumite lucruri. Atunci când pretinde de a-și oferi propria lumină și propria slavă, inevitabil, o sfârșește prin a întuneca izvorul luminii. Nu poate prezenta ca splendoare cerească luminile sclipitoare ale succesului și ale ambiguilor și discutabilelor comori pământești.

O oarecare opacitate este produsul inevitabil al prezenței oamenilor. Dar, cel puțin, trebuie avut curajul de a îndemna să privim peste acea densitate omenească spre a descoperi prezența care ne interesează. Dumnezeu are numai de câștigat atunci când reprezentanții Lui au câte ceva de pierdut. El depășește cauzele care-L privesc mai ales când cineva nu se încăpățânează în a-L apăra, sau mai bine spus a-și apăra propriile interese sub pretextul că acolo se află în joc slava lui Dumnezeu. Micuțul om al bisericii, frate în credință, în slăbiciune și mizerie, păcătos și iertat ca și mine, nu pretinde a-L înlocui pe Dumnezeu, de a te așeza în locul Lui. Nimeni nu-ți cere aceasta. Mulțumește-te numai cu aceea de a nu-L incomoda prea mult.

Rezumând caracteristicile sau virtuțile bisericii așa cum apar ele din cele două lecturi de astăzi, după spusa lui R. G. Ravasi, se pot sintetiza în felul următor: dinamicitatea, care împiedică biserica de a fi nostalgică; fidelitatea, care împiedică biserica de a se împrăștia; profeția, care face ca biserica să înțeleagă și să poată citi semnele timpului; toleranța și dialogul, care împiedică integralismul în biserică; speranța, care face ca biserica să depășească șovăielile și nesiguranța. Dar peste toate acestea trebuie să domine credința în Duhul Sfânt, cel de pe urmă și viu îndreptător al bisericii. Și aș mai adăuga și umilința, ca o dexteritate de a dispărea și ca o transparență a celui Preaînalt. În cuvântarea de rămas bun Isus asigură prezența Sa printre oameni, prin cuvânt.

“Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la El și vom locui împreună cu El.” (In. 14, 23) Cu alte cuvinte, observarea cuvântului ca răspuns la dragostea Sa, determină prezența lui Isus și a Tatălui în credincios. Imaginea folosită “locuința”, înseamnă un context familiar și accentuează aspectul de comuniune a vieții. Oricum există o mișcare în două sensuri: omul se apropie de Isus, însă Isus se apropiase mai dinainte de om. Și ar fi bine să nu uităm că păzirea cuvântului înseamnă în primul rând practicarea poruncii dragostei frățești.

Însă aici avem trebuință de intervenția unui al treilea personaj, adică Mântuitorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl îl va trimite în numele Meu. El vă va învăța toate și vă va aminti ceea ce Eu v-am spus. Numai Duhul Sfânt ne poate face să înțelegem, să aprofundăm și să asimilăm în totalitatea lui mesajul lui Isus. Fără ajutorul lui, credinciosul și comunitatea, nu vor putea înțelege niciodată Cuvântul lui Isus. Adevăratul învățător al bisericii este Duhul Sfânt. Lucrarea Duhului Sfânt face posibilă plinătatea vieții în dragoste. Așadar, după acest text viața credinciosului înseamnă participare la însăși viața lui Dumnezeu, la viața Sfintei Treimi. Este comuniunea în dragoste cu toate cele trei persoane dumnezeiești.

Isus își ia rămas bun de la ai săi cu auguriul tipic israeliților: “Pacea vă las vouă, pacea mea o dau vouă!”, dar precizează: “Nu așa cum o dă lumea, v-o dau eu vouă!”. Pacea Lui este cu totul altfel. Până când chiar și despărțirea și plecarea Lui este diferită. Pleacă, dar cu toate acestea El nu va lipsi dintre oameni, din care cauză ucenicii nu au nici un motiv de a se îngrijora sau a se tulbura.

Ritul latin