Predici

Nu vă fie frică!

Pericopa ne prezintă partea finală a dialogului lui Isus cu apostolii, înainte ca aceştia să fie trimişi în misiune. Mântuitorul îi invită să nu le fie teamă să-L mărturisim înaintea oamenilor, deoarece şi El îi va recunoaşte înaintea Tatălui. Iubiţilor, suntem cu Dumnezeu numai dacă avem curajul să fim ucenicii care-L mărturisesc pe Domnul, tuturor. De fapt, Tereza de Calcutta, consideră că responsabilii propovăduirii, sunt toţi creştinii – prin vestirea Scripturilor şi prin exemplul vieţii – căci “Viaţa voastră strigă mai tare decât cuvintele voastre“. Prin cuvinte şi fapte, fiecare este chemat să răspândească vestea bună: faptul că Isus a venit în lume, a pătimit şi a înviat pentru mântuirea noastră, arătându-ne cât de mult ne iubeşte.

Isus ştie că discipolilor nu le va fi uşor să-L mărturisească. Îi informează că vor fi persecutaţi, dar imediat îi încurajează: “Nu vă fie frică!” Isus va repeta destul de des aceste cuvinte, arătând că ai Săi nu trebuie să tacă sau să abandoneze misiunea lor, din cauza fricii. Prin urmare, omului obişnuit să trăiască cu sentimentul fricii în suflet, creştinului subjugat de teamă, Dumnezeu îi dăruieşte certitudinea că, atunci când El se arată şi omul îi acceptă prezenţa, frica nu mai are sens şi este biruită.

Isus enumeră câteva motive datorită cărora omului nu trebuie să-i fie teamă. Mai întâi precizează: “Deci nu vă temeţi de ei, căci nimic nu este acoperit, care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns, care să nu ajungă cunoscut” (Mt. 10, 26). Isus crede în răspândirea Evangheliei, tocmai pentru că Tatăl este împlinitorul, artizanul acestei acţiuni, prin mijlocirea ucenicilor. Prin urmare, chiar dacă la început revelaţia lui Dumnezeu a fost încredinţată unui număr mic de persoane, spre a fi transmisă şi chiar dacă a fost refuzată, se va răspândi, deoarece Creatorul însuşi o va face cunoscută, fapt întărit de sensul expresiei “să iasă la iveală“, adică să fie descoperită direct de către Dumnezeu.

Un alt motiv, care trebuie să-i determine pe ucenici să nu le fie teamă, este redat astfel: “Nu vă fie frică de cei care ucid trupul, dar nu au putere să ucidă sufletul“. Isus nu le promite apostolilor că vor fi feriţi de relele care îi înspăimântă, ci le explică faptul că viaţa pământească nu este binele cel mai mare. Binele suprem este viaţa veşnică, iar răul este faptul de a trăi despărţiţi de Dumnezeu. Acesta este sensul învăţăturii: nu vă fie frică de oamenii care, în cel mai rău caz, pot să vă priveze de viaţa pământească, ci să vă fie “teamă” de Dumnezeu (adică să-L recunoaşteţi, adoraţi, iubiţi şi să împliniţi voinţa Sa), căci este infinit mai puternic decât duşmanii voştri şi de El depinde soarta voastră veşnică: mântuirea sau pieirea. De fapt, Isus ne îndeamnă să fim realişti, să discernem esenţialul, străduindu-ne să-l obţinem, chiar dacă acest fapt implică pierderea vieţii pământeşti.

Deşi sufletul nostru, destinat veşniciei, este comoara cea mai preţioasă care ne-a fost dăruită, ne îngrijim prea puţin de viaţa sufletească. Trebuie să fim atenţi, deoarece, valorizarea sau ignorarea sufletului sunt factorii care vor hotărî soarta noastră veşnică: “Oricine Mă va mărturisi în faţa oamenilor şi Eu îl voi mărturisi în faţa Tatălui Meu, care este în ceruri. Cine însă Mă va tăgădui în faţa oamenilor, îl voi tăgădui şi Eu în faţa Tatălui Meu, care este în ceruri” (Mt. 10, 32-33).

A-L ignora pe Dumnezeu, este păcatul cel mare din cauza căruia, moartea a pătruns în lume. Totuşi, Isus ne-a arătat că “darul” de sine (jertfa Sa) este mai tare decât păcatul şi oferă posibilitatea oamenilor de a se reîntoarce la Tatăl. Astfel, trebuie să ne abandonăm în mâinile Domnului, recunoscând că prin iubirea şi puterea Sa, are grijă de noi şi ne dăruieşte mântuirea.

Martiriul reprezintă forma cea mai înaltă a propovăduirii. Martirii “sunt cei care au vestit Evanghelia, dăruindu-şi viaţa din iubire…” Când Îl iubim pe Dumnezeu şi ne jertfim pentru aproapele, suntem martirii zilelor noastre, deoarece mărturisim că valoarea cea mai mare nu este viaţa pământească sau orice formă de bunăstare şi succes – care trebuie căutate şi conservate cu orice preţ – ci arătăm, în cel mai evident mod, că valoarea cea mai mare este legătura noastră cu Dumnezeu şi respectarea voinţei Sale.

Pericopa ne cheamă să ne încredem în Dumnezeu, să sperăm în El cu curaj. Cine este dominat de teamă, se închide în sine şi caută să-şi facă dreptate cu “pumnii”. Isus ne spune să nu ne fie frică nici măcar de oamenii care ar putea să ne ucidă. Cât este de diferită învăţătura Sa, faţă de cea a oamenilor faimoşi din zilele noastre? Niciodată Isus nu încurajează violenţa. Niciodată nu ne îndeamnă să ne războim între noi, pentru că creştinul nu are duşmani, ci numai fraţi care sunt “diferiţi” de el.

Isus ne cere să denunţăm răul cu îndrăzneală. Ne invită să nu ne ruşinăm, să nu ne lepădăm de El, adică de cei săraci, slabi, suferinzi… “Cei mai mici” cu care Isus se identifică, sunt cei care nu au drepturi şi nici nu sunt recunoscuţi de societatea noastră… Cei care au ghinionul de a se fi născut în zone sărace şi “uitate” de lume… Să ţinem minte că atunci când ne simţim abandonaţi de fraţii noştri, ne simţim părăsiţi de Dumnezeu… Totuşi strigătul lui Dumnezeu ne răsună în urechi: “Nu te teme!” până şi firele părului din capul tău sunt numărate.

Un băiat fură bani din portofelul tatălui său. Descoperit şi certat, continuă să fure. Părinţii îi repetă că va ajunge un hoţ. Dacă ei vor continua să-i spună zilnic aceste vorbe, într-adevăr el va deveni un tâlhar. Trebuie să ne întrebăm: “Ce problemă are acest prunc? Care gol din sufletul său doreşte să-l astâmpere, furând?” Copilul este nefericit pentru că nu are bani sau pentru că are nevoie de atenţia şi de iubirea părinţilor? Deoarece, dacă ar fi aşa (şi aşa este, deoarece părinţii nu i-au “predicat” şi dăruit iubirea divină!), mânat de această nevoie de a fi iubit, va continua să fure, iar ei acuzându-l pentru că nu-i înţeleg comportamentul, vor face din el un hoţ. La ce ne foloseşte să ne învinuim copiii, ignorând mesajele pe care ni le transmit?

Pace şi spadă

Evanghelia ne vorbeşte mereu despre pace. Dar cum să înţelegem cuvintele lui Isus, care par să se opună păcii: “Să nu credeţi că am venit să aduc pace pe pământ. Nu pace am venit să aduc, ci sabie” (Mt. 10, 34-35). Cuvintele Domnului nu înseamnă că El aprobă dezbinarea şi violenţa cauzată de spadă, căci Isus doreşte să-i vadă pe oameni uniţi în jurul adevărului (cf. Io. 17,17-23).

În timpul acela, vestirea adevărului, faptul că Isus este Mesia, a fost un motiv de dezbinare între iudei. În familii, unii-L adorau pe Isus, alţii erau împotriva Sa. Astfel, Vestea cea bună, era un “motiv de dezbinare” (Lc. 2,34). Cunoscând acest lucru, putem înţelege o altă afirmaţie a lui Isus: “Căci am venit să despart fiu de tată, fiică de mamă, nora de soacră, iar duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Mt. 10, 36), prin care, Mântuitorul doar constată reacţia contemporanilor Săi faţă de vestirea Evangheliei.

În zilele noastre se întâmplă acelaşi lucru. Învăţătura Bisericii este “semn de dezbinare” deoarece creştinii urmează părerile lor şi nu ascultă de învăţătura Bisericii.

Isus a venit să aducă “spada” judecăţii divine, care separă pe cei buni de cei răi;pe cei care cred în El, de cei care îl refuză. Având înainte alegerea “pro” sau “contra” Isus, ucenicul trebuie să fie dispus să-şi ia crucea (chiar dacă acest fapt presupune inclusiv ruperea relaţiilor cu cei dragi) şi să-L urmeze pe Domnul. Aceasta este o problemă de viaţă veşnică sau de moarte eternă. Pentru a câştiga viaţa veşnică trebuie să fim dispuşi să ne pierdem viaţa pământească. Isus Cristos este Dumnezeu şi trebuie iubit mai presus decât orice altă persoană, chiar mai mult decât sinele. Acest fel de a vorbi al lui Isus este clar numai pentru cei care cred că Mântuitorul are puterea să învie morţii şi să dăruiască viaţa veşnică ,acelora care au renunţat la onorurile pământeşti pentru a-L urma.

Iubirea lui Dumnezeu are prioritate înaintea familiei!

Trebuie să ştim că, cu cât îl iubim mai mult pe Dumnezeu şi respectăm poruncile, cu atât îi iubim mai tare pe oameni, adică mai în adevăr, responsabilitate, respect şi libertate… “Cine-şi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37). Luca redă acest cuvinte ale lui Isus într-un chip mult mai dur: “Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc 14, 26). Cum putem asocia aceste cuvine cu porunca a patra, în care ni se cere să ne respectăm părinţii (cfr. Mc. 7, 10-12; Mt. 19, 19)?

Mântuitorul nu se contrazice, ci insistă să afirme că valoarea supremă din viaţa noastră trebuie să fie ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. E bine să ne amintim că situaţia economică şi socială din timpului Isus era de aşa natură, încât familiile erau obligate să se sprijine tot mai mult pe puterile lor proprii. Nu aveau posibilitatea să împlinească “obligaţiile” faţă de cei din afara lor: ospitalitatea, invitaţia la masă, grija faţă de cei marginalizaţi. Această stare de fapt, făcea imposibilă viaţa comunitară; limita porunca a patra, exclusiv la nucleul familial şi nu la marea familie a umanităţii; împiedica vestirea deplină a “veştii bune“: Domnul este Tatăl, iar noi suntem fraţi şi surori, unii cu alţii. Acest adevăr trebuie să se înrădăcineze în viaţa comunităţii.

O comunitate vie şi frăţească este oglindirea (reflexia) chipului lui Dumnezeu. În acest context porunca lui Isus: “urăşte pe tatăl tău şi pe mama ta…” subliniază că toţi ucenicii Săi trebuie să depăşească închiderea individualistă între zidurile propriei familii, pentru a se deschide comunităţii. Isus însuşi a practicat acest îndemn. Celui care îi vestise că mama Sa-L caută, i-a răspuns: “Şi privind pe cei ce şedeau în jurul Lui, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea” (Mc. 3, 34-35). Lărgirea familiei! Acest fapt era – şi continuă să fie – pentru mica familie, calea care o ajută să conserve şi apoi să transmită mai departe valorile în care crede.

Isus le cere ucenicilor o iubire mai mare, inclusiv decât cea pe care o simt pentru propria familie. Numai cine are o astfel de iubire, este vrednic de Domnul. De trei ori se repetă “vrednic de Mine“. Privind la limitele şi păcatele noastre, ne simţim nevrednici… De fapt, nu este uşor să fim discipoli ai Domnului. Creştinismul nu se transmite prin naştere sau pentru că este un obicei tradiţional. Cineva poate fi un bun creştin numai dacă “alege” în mod liber să fie astfel. Evanghelia ne informează că alegerea de a fi creştini este foarte importantă, deoarece ucenicii lui Isus intră în legătură directă cu Mântuitorul, inclusiv cu destinul Său. De fapt, doar aflându-L, întâlnindu-L pe Isus, ucenicul îşi descoperă adevărata identitate.

Isus îşi află viaţa (Învierea) numai pentru că mai înainte şi-a “pierdut-o” pe cruce, adeverind “parabola bobului de grâu“… Felul în care şi-a trăit viaţa Isus, este exact opusul felului nostru de a gândi, care crede că omul este fericit numai dacă ţine pentru sine viaţa proprie, timpul, bogăţiile, afacerile… Cunoaştem dezastrul la care conduce această mentalitate: concentrarea exclusivă pe sine şi pentru interesele personale, cu orice preţ. Ucenicul îşi află fericirea în a-şi cheltui viaţa pentru Dumnezeu şi pentru cei săraci, renunţând la sine.

Adevărata familie

Legăturile familiale sunt comoara cea mai preţioasă pe care un om o are pe pământ. Însă pentru un ucenic nu poate exista nimic mai presus decât iubirea lui Dumnezeu.

Dând ultimele directive celor pe care îi trimite în misiune, Isus le aminteşte că relaţiile de familie nu sunt absolute, nu au drepturi nelimitate. Cea dintâi vocaţie a creştinului este a-L urma pe Isus; căci “Cine-şi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine-şi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de mine” (Mt. 10. 37). Isus ne învaţă că devenind ucenicii Săi, pătrundem într-o familie mai mare: “Cel care face voia Tatălui, este pentru Mine, frate, soră, mamă” (Mt. 12, 49).

Isus apreciază faptul că membrii unei familii, pot să se sprijine între ei, dar ajutorul lor este limitat şi nu poate satisface dorinţele infinite de fericire, iubire, dreptate, încredere, prezente în sufletul fiecărui om. Aceste năzuinţe pot fi astâmpărate numai de către Dumnezeu, doar în măsura în care omul – urmând exemplul lui Isus – caută să împlinească voia Tatălui.

Paradoxul crucii

A-ţi lua crucea, este paradoxul Evangheliei: cel din urmă va fi cel dintâi; cel care pierde, va câştiga; cel care dă totul, va primi totul; cel care moare, va învia. Câştigă viaţa, acela care are curajul să o piardă. Este o logică “puţin” diferită de mentalitatea noastră… Cine nu-şi ia cruce pentru a-L urma pe Domnul, nu este vrednic de Dumnezeu (cfr. Mt. 10, 38). Trebuie să ne amintim de cuvintele Sf. Pavel, pentru a înţelege corect acest verset: “Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Gal 6, 14). A-ţi lua crucea presupune ca omul să se lepede în mod radical de sistemul răutăcios, existent în lume.

Numai cel care în viaţă îi dă prioritate lui Isus, cine zi după zi, renunţă la sine şi-şi duce crucea, află viaţa. De fapt, Isus ne spune să nu considerăm nimic (nici chiar egoismul nostru) mai important decât iubirea Sa. “Nici o persoană sau orice alt lucru nu trebuie să fie mai important decât iubirea lui Cristos” citim în capitolul al IV-lea al regulii Sf. Benedict. Isus doreşte să-L iubim mai presus de iubirea paternă, maternă sau filială. Ne cere să ne luăm crucea şi să-L urmăm pe calea cea strâmtă, dar care duce la mântuire. Aşadar, ucenicul este chemat să aparţină lui Isus, experimentând destinul şi viaţa Sa, căci el nu mai este al său şi nici al altuia, ci numai al lui Cristos. Zilnic trebuie să ne luăm crucea, chiar dacă nu suntem răstigniţi, să putem suferi jignirile şi dispreţul celor de lângă noi, deoarece am învăţat acest lucru de la Isus.

Reacţia lui Petru

Petru îl întreabă pe Isus privitor la răsplata ucenicilor, văzând că aceştia – lăsând totul – L-au urmat (Mt. 19, 27). Acest fapt demonstrează că L-au însoţit pe Domnul nu atât din iubire, cât datorită profitului. Încă nu pricepuseră logica slujirii şi a gratuităţii.

Răspunzându-i, Isus descrie viaţa veşnică, în care vor fi primiţi cei care L-au urmat cu credinţă: “Iar Isus le-a zis: Adevărat zic vouă, că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Mt. 19, 28-29).

Isus evidenţiază că apostolii vor sta pe cele douăsprezece tronuri pentru a judeca cele douăsprezece triburi ale lui Israel (cfr. Apoc. 4, 4). Apoi vor primi multe lucruri pe care le-au abandonat: casă, fraţi, surori… şi vor moşteni viaţa veşnică. De fapt, Isus afirmă că viaţa veşnică va reprezenta exact opusul lumii actuale, deoarece acolo: ultimii vor fi cei dintâi, iar primii vor fi cei din urmă.

Concluzie

După ce Isus termină discursul legat de misiune, pleacă. De fapt în următoarele două capitole putem constata că Isus se îndepărtează, tocmai pentru a pune în practică, în prima persoană, lucrurile abia predate ucenicilor, confirmând spusele sf. Iacob: “Credinţa fără fapte, moartă este“. Amin.

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin