Start > Ritul bizantin > Realitatea iubirii

Realitatea iubirii

28 April 2010
1,548 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XV-a după Rusalii

Pericopa de astăzi ne vorbește despre porunca cea mai mare din Lege: cea a iubirii. Este vorba de dragostea pe care Dumnezeu o are pentru noi și de răspunsul nostru la iubirea Sa. Creat “după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“, omul simte în adâncul său că trebuie să iubească și să fie iubit, căci fără dragoste, viața nu are sens, lucru întărit de următorul exemplu: în Statele Unite s-a sinucis un om de afaceri care avea “totul”. Era căsătorit cu o soție iubitoare și avea trei copii minunați. Afacerile îi erau prospere. A lăsat un bilet pe care era scris: “Niciodată nu am iubit pe nimeni. În tot ce am făcut, m-am gândit doar la mine. Așa nu mai pot trăi. Iertați-mă!

Mulți oameni nu înțeleg că singurătatea și plictiseala lor izvorăsc din faptul că nu permit să fie “mângâiați” și “luminați” de iubirea lui Dumnezeu. Aceștia nu au primit vestea că au în cer un Tată care îi iubește și dorește ca ei să se simtă fiii Săi iubiți, sprijiniți și ajutați. Sunt mulți părinți triști, pentru că fiii lor s-au îndepărtat de Biserică și nici nu vor să asculte când li se vorbește despre Domnul. În aceste cazuri, părinții simt că și-au pierdut propriul copil și trăiesc o mare durere. Întristarea părinților este cauzată de faptul că nu doresc să priceapă că Dumnezeu este cu ei și îi sprijină chiar dacă, copiii lor sunt rebeli. Astfel, supărându-se, pe lângă viața copiilor distrusă, părinții își vor amărî și propria existență, pierzându-și liniștea sufletească. Omul care recunoaște că este fiul iubit al Creatorului, nu poate să-și piardă pacea și bucuria sufletească, specifică celor îndrăgostiți de Dumnezeu și împlinitori ai poruncile Sale.

Faptul că multe persoane stau departe de Biserică, se datorează și credincioșilor care nu vestesc cu viața lor, cât de mult îi iubește Tatăl și nu transmit iubirea divină vecinilor și chiar celor din casele lor. Din păcate, medităm prea puțin la apostolii care și-au “cheltuit” viața doar pentru a vesti oamenilor, cât de mult îi iubește Domnul.

În zilele noastre, se simte nevoia urgentă a întăririi iubirii dintre soți, singura capabilă să dea un impuls nou educației tinerelor generații și un viitor mai bun, societății noastre. Astfel tinerii, privind cum părinții își “dăruiesc” gratuit, liber și reciproc iubirea, vor învăța să respecte, să iubească și să-și împlinească datoria, cu responsabilitate. Iubirea dintre părinți îi va ajuta pe copii să trăiască cu sentimentul bucuriei în inimi, medicament puternic ce îi va stimula la dezvoltarea calităților lor.

Analizând relațiile care există în multe familii, concluzionăm că mulți părinți nu pricep că și pruncii lor, sunt fiii aceluiași Tată. Soții care doresc să comande, vor deveni educatori aspri, buni patroni, dar niște părinți jalnici, care vor distruge viața pruncilor lor.

I. Experiențele negative ne împiedică să iubim din toată inima

Când eram mici, ne iubeam părinții din toată inima. Din păcate, crescând, experiențele vieții ne-au învățat opusul. Ne-au spus că a iubi înseamnă a suferi; că nu trebuie să ne deschidem sufletul altora; că riscăm să fim dominați sau manipulați; că dacă iubim, vom fi umiliți și batjocoriți… Atunci ne-am blocat și am refuzat să iubim.

Fiind creați “după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“, trebuie să înțelegem că mai înainte de toate, ne-am născut pentru ca să iubim și doar în plan secundar se află proiectele și realizările personale, care sunt bune, doar în măsura în care omul respectă voia Domnului.

Mulți oameni sunt de părere că, dacă-și vor afla partenerul de viață potrivit, atunci vor fi fericiți. Alții cred că, dacă vor obține un lucru dorit sau dacă vor realiza ceea ce și-au propus, vor fi bucuroși. Aceștia greșesc, deoarece cred că fericirea depinde de alții sau, că ea constă în lucrurile care sunt în exteriorul ființei lor. A iubi, însemnă a înțelege că suntem liberi și stăpânii universului, pentru că am primit de la Domnul puterea vieții divine. A iubi, implică nu a ne pierde în lucrurile mărunte din lume, ci a pricepe că suntem destinați veșniciei.

O mamă puternică, respectată de toți la locul de muncă, impune singurei sale fiice să fie asemenea ei: mereu prima. Fiica ei nu poate să greșească, să plângă sau să piardă timpul… O astfel de mamă nu-și educă fetița să fie puternică, ci să trăiască fără sentimente; copila va fi o “câștigătoare” care întotdeauna va avea totul sub control, dar tot timpul va fi nemulțumită, mereu va fi în acțiune, dar niciodată, fericită. Din păcate, prin restricțiile sale, mama i-a interzis acestei copile să iubească, nepricepând că plânsul, duioșia și vulnerabilitatea sunt o componentă a iubirii.

Un tată oarecare, nu știe decât să urle și să ceară tuturor din familie, să se supună ordinelor sale. În acest caz, pruncii se simt în siguranță doar când tatăl lipsește de acasă. În interiorul lor sunt terorizați de el, fiind nesiguri și timizi. Niciodată nu vor fi capabili să-și aleagă singuri calea în viață. Sunt copiii cei mai predispuși la marile greșeli ale tinereții, inclusiv fuga de acasă. Devenind adulți, trăiesc mereu apărându-se de cei din jur. Sunt incapabili să colaboreze, la realizarea a ceva bun. Acest tată le-a distrus iubirea și încrederea în viață.

Un alt tată era față de cei din familie “un duce”. Toți trebuiau să-i execute ordinele, inclusiv soția. Fiul i s-a opus: “nu este cinstit ca tu să ne terorizezi, astfel” și-și apăra mama. Dar acest “bărbat” era prea puternic… Drept urmare, într-o zi, tânărul hotărî să nu-i mai arate tatălui său că suferă. Nu mai simțea nici un fel de emoție. Azi este un om cu inima de piatră: pare insensibil. Inima sa a fost ruptă în două și acest fapt este vizibil. Nu se observă nici bucurie și nici viață pe fața sa

O mamă le cere mereu copiilor ei să o ajute, chiar dacă aceștia ar dori altceva. Ea îi laudă numai când muncesc… Copiii au înțeles că nu pot să se joace, fără se să simtă vinovați că nu au lucrat neîntrerupt. Ei vor deveni muncitori neobosiți, dar nu vor ști să se distreze în viață. Mama le-a distrus o latură plăcută a vieții: jocul, glumele, relaxarea.

De multe ori, comportamentul părinților sau experiențele prin care am trecut, ne-au tăiat avântul iubirii, al fericirii. Poate am pierdut încrederea în viață, poate am devenit cinici, poate ne-am predat, dar încă mai avem “aripi”: sunt doar ciuntite. Chemarea la iubire – pe care Dumnezeu a sădit-o în noi – nu poate fi distrusă, nu expiră, ci este veșnică… Dacă am recunoaște rănile noastre și ne-am strădui să le vindecăm, am putea iubi din nou, cu toată puterea și din tot sufletul.

Tatăl meu – își amintește un tânăr – privea la realizările mele și le considera ca fiind rodul superiorității sale. Dacă reușeam la școală, credea că este meritul său și se considera că este “cineva”. Acest tată doar își privea copilul dar nu-l iubea, ci se gândea numai la onoarea sa. Un asemenea părinte nu a înțeles că trebuie să-ți iubești aproapele pentru ceea ce este, nu pentru realizările sale. Un astfel de tată și-a învățat copilul că, pentru a fi iubit și important, trebuia să reușească, să fie un om de vază. Dar când a crescut, tânărul a înțeles că pentru a fi iubit, nu trebuie să demonstreze nimănui, nimic: “Dacă vă place cum sunt, bine. Dacă nu, este problema voastră“.

Mama mă punea – recunoaște o persoană – să recit în public, deoarece cu toții o lăudau ce copil cuminte are. Ea era mulțumită, dar nu pricepea că eu mă simțeam oribil, asemenea unui copil de circ, dresat. Câte nu am făcut în viață, doar ca să o fac fericită! Dar acum doresc să trăiesc, nu pentru ca să satisfac plăcerile altora, ci pentru ca eu să mă simt bine.

Când o mamă spune copilului ei: “Te iubesc, doar dacă mănânci tot“, nu face o declarație de dragoste, ci de respingere: “Nu te iubesc pentru ceea ce ești, ci te iubesc doar pentru că faci ceea ce îți spun, adică ceea ce doresc eu“.

O fiică, de mic copil, a trebuit să-și îngrijească mama, grav bolnavă. A învățat să se dăruiască altora. A reușit în toate domeniile, dar mereu era nemulțumită, tristă și depresivă. Atunci când dorim să facem altora pe plac, căutăm să intrăm în grația iubirii lor, să avem aprecierile lor. Fiind interesați în mod excesiv de părerile altora, pierdem pacea sufletului nostru.

O femeie povestea că de mică, nu dorea să mănânce (un act prin care își revendica autonomia). Într-o zi, tatăl înfuriat își băgă capul în farfuria cu supă. Din acea zi, speriată de imensa putere a tatălui, mâncă tot ce i se punea înainte, iar tatăl era fericit de realizarea sa. Acest părinte nici măcar n-a sesizat că a distrus puterea copilei sale, aceea de a se opune. De fapt, crescând, acea femeie, atunci când cineva o acuza sau o ataca, nu reușea să se apere.

II. Copiii dau lecții adulților

Am putea învăța multe de la următorul exemplu… O fetiță de trei ani și-a pierdut brățara de aur, întristându-se. Frățiorul ei de șase anișori, imediat a ajutat-o s-o caute. Găsind-o, i-a restituit-o. El s-a simțit obligat să-și ajute sora, din dragoste frățească. Din păcate, noi adulții nu simțim la fel, considerându-ne de cele mai multe ori, rivali sau dornici de a domina peste cei din jurul nostru.

Am putea să învățăm de la acest copil care-și iubește sora din toată inima, dorind să o vadă fericită, nu tristă. El nu o ignoră – abandonând joaca, pentru a-i sări în ajutor – și demonstrează că este foarte atent la nevoile ei. Ce minunat ar fi dacă, în relația dintre soți, aceștia ar da dovadă de o atenție asemănătoare față de problemele celuilalt, acordându-și reciproc ajutorul!

Atunci când copiii observă că părinții nu se ajută între ei, învață să fie tot mai egoiști, îndepărtându-se inclusiv de părinții lor. Cum pot copiii sau tinerii să-și respecte părinții, dacă îi văd pe aceștia că nu se respectă între ei? De la părinții certăreți, copiii vor învăța să devină rebeli și neascultători… Dumnezeu vrea ca pornind de la exemplul acestui copil, să învățăm să fim iubitori și respectuoși cu cei de lângă noi, deoarece nu putem să-L iubim pe Domnul și să pretindem că respectăm poruncile Sale, dacă nu-i iubim pe cei din familia noastră, ne spune Isus.

Porunca iubirii este cea mai mare și mai importantă ,pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Adevărata iubire nu trebuie să se confunde cu sentimentul, ci să pornească din inimă, fiind o hotărâre statornică a minții. Din acest motiv, căsătoria făcută din dragoste nu se poate destrăma. Nu trebuie să iubesc doar ce-mi place, căci nu întotdeauna plăcerea coincide cu adevărul și cu bineleAdevărata iubire implică jertfire, renunțare, seriozitate, dăruire, inteligență, dorința de a-l face fericit pe altul, curajul de a trăi în adevăr, alegerea de a-L pune pe Dumnezeu și valorile pe primul plan în viață… Când omul urmărește realizarea acestui standard, inima lui se va umple de pace și bucurie, în ciuda tuturor dificultăților, deoarece puterea Domnului îl va scoate din “moarte” și-l va înălța la viața cea divină și veșnică.

Porunca iubirii aproapelui pe care am primit-o de la Dumnezeu este pentru noi un semnal de alarmă: “Atenție! Cei din familia ta sunt copiii lui Dumnezeu. Prin urmare, ia aminte cum te comporți cu ei!…Dragostea curată nu este teorie, ci se traduce în acțiuni concrete de într-ajutorare. O mamă poate să-și jertfească nopțile – nedormind – pentru iubirea față de copiii ei, tot la fel cum un tată poate să meargă la lucru într-o țară străină, trudind pentru binele familiei sale.

Este interesant că ne-am dori să primim miliarde, crezând că atunci am putea să ne organizăm viața după bunul nostru plac, dar, în același timp, nu acceptăm de la Domnul “darul iubirii”. Unii au câștigat la loto și apoi, în câteva săptămâni și-au distrus familia… Prin urmare, nu banul, ci respectul reciproc, buna înțelegere și iubirea slujitoare, stau la baza unei familii “tradiționale”.

Este trist că darul gratuit al iubirii îl refuzăm aproape zilnic, cu încăpățânare, deoarece nu dorim să fim responsabili și să ne împlinim datoria, asemenea copilului din exemplul dat, care se simte dator să-și ajute surioara. Cultura noastră individualistă ne-a învățat că, numai fiind distanți și indiferenți față de cei dragi, putem face ceea ce ne place… De câte ori, din dorința de a-și satisface “plăcerile”, părinții neglijează educația și sprijinul pe care îl datorează pruncilor lor, petrecând mai mult timp cu prietenii, serviciul sau la TV…? Ori, cine iubește, știe că trebuie să pună la dispoziția celor dragi, calitățile și bunurile sale, cu mult curaj și fără rezerve?

Din păcate, îndepărtându-se de credință, părinții zilelor noastre devin tot mai egoiști, iar goana lor după succes și după aprecierile altora, coroborate cu dorința de a comanda, sunt factorii care nu-i permit nici unui om să-și iubească partenerul de viață și să-și educe pruncii. Părinții care neglijează educația copiilor lor, ignoră și disprețuiesc darul imens pe care l-au primit de la Dumnezeu.

III. Iubirea lui Dumnezeu, izvor de fericire

“Iubirea” este darul cel mai mare, fiind cauza existenței noastre: iubindu-ne, Dumnezeu ne-a creat, demonstrându-ne că putem să-i educăm pe cei de lângă noi, doar în măsura în care îi iubim. Jertfa de Sine a lui Isus – împlinită din iubire – nu s-a sfârșit în moarte, căci înviind, Mântuitorul ne-a arătat că iubirea este mai tare, inclusiv decât moartea.

Sf. Pavel ne informează că întotdeauna “iubirea lui Dumnezeu este cea care ne împinge la convertire” (Rm. 2, 4), adică la schimbarea vieții, la apropierea de Domnul, la fericire și la buna înțelegere între noi. Știind că Dumnezeu te-a tratat cu milă și înțelegere, trebuie să te determine să fii milostiv și înțelegător cu cei din casa ta. Iubirea produce pace, armonie și bună înțelegere în sânul celor mai agitate familii. Iată de ce, Isus consideră dragostea, porunca cea mai importantă.

Practicarea iubirii ne cere multă dăruire și perseverență. Din păcate, persoanele care iubesc, întâlnesc semeni care nu sunt atenți și recunoscători față de iubirea lor, ba mai mult, răsplătesc cu răutate iubirea lor, arătând veridicitatea proverbului: “Fă bine și așteaptă rău“. Mulți, trecând prin aceste experiențe, se pot descuraja; totuși, Dumnezeu-iubire este mereu alături de cei care fac binele și le dă putere să iubească, în ciuda tuturor piedicilor. Aceștia nu se predau și continuă să iubească, demonstrând nu numai că iubirea este mai tare decât trădarea, ci și faptul că au pus pe primul loc în viață, ascultarea de Dumnezeu și nu comportamentul celor de lângă ei. Dacă un om se lasă influențat de jignirile celor dragi, arată că este mai interesat de părerile oamenilor, decât de respectarea voinței și poruncilor lui Dumnezeu.

Să nu uităm că apostolul Ioan ne spune că, atunci când pretindem că îl iubim pe Creatorul, dar suntem certați cu fratele nostru, suntem mincinoși, deci, adevărul nu locuiește în noi. Prin urmare, nu se pot numi creștini, soții care nu se iubesc și nici copiii, care nu-și respectă părinții. Omul își realizează misiunea vieții – primită direct de la Mântuitorul – doar în măsura în care iubește.

Credința omului se măsoară prin iubirea față de Dumnezeu și de aproapele, deoarece numai iubirea îl ajută pe om să se apropie tot mai mult de adevărata sa identitate: fiu iubit al Creatorului, chemat să iubească, mai presus de orice.

IV. Ce înseamnă iubirea?

În timpul lui Isus, Legea era formată din 613 porunci. Fariseii căutau să afle care este cea mai importantă. Răspunzându-le, Isus unește două porunci din VT: pe cea a iubirii față de Dumnezeu din Cartea Deuteronomului (cfr. Deut. 6, 5) – o rugăciune pe care evreii o recitau zilnic, având obligația să o transmită noilor generații – cu aceea a dragostei față de aproapele “Iubește-l pe aproapele tău, ca pe tine însuți” (Lev. 19, 18).

Isus vede o legătură strânsă între iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui: una, fără cealaltă… n-are nici o valoare. Când un om își iubește aproapele, demonstrează clar că îl iubește și pe Dumnezeu. Îl iubește pe Domnul din toată inima, numai cel care îl iubește pe aproapele, ca pe sine însuși. Faptul că Isus unește aceste două porunci, făcându-le să depindă una de alta, ne învață, fie că ele nu sunt în opoziție, fie că adevăratul creștin nu este împărțit între datoriile față de Dumnezeu (rugăciunea, respectarea poruncilor) și comportamentul său față de cei din jur. Dimpotrivă, cel care trăiește în iubire cu aproapele, crește și în dragoste față de Domnul: aproapele este un frate și nu un dușman între mine și Dumnezeu, ci, mai degrabă, o cale care mă conduce la Domnul.

Din păcate, de multe ori considerăm că ajunge să-L iubim pe Dumnezeu, ignorând dragostea față de ceilalți. Astfel trăim în minciună și în întuneric, deoarece nu pricepem că Dumnezeu este Creatorul și Tatăl milostiv al tuturor oamenilor, care se bucură, atunci când fiii Săi trăiesc în bună înțelegere.

Isus ne învață că de respectarea acestor două porunci depinde “toată Legea și Profeții”, adică întreaga Scriptură, care este sintetizată în aceste două porunci ale dragostei. În Evanghelia după Matei, Isus ne dăruiește o poruncă asemănătoare: “Tot ceea ce doriți ca oamenii să vă facă, și voi faceți pentru ei: aceasta este Legea și Profeții” (Mt. 7,12).

Iubiților! Simplificând, dar împlinind Legea lui Moise, Isus a revelat în mod definitiv voia Tatălui, adică iubirea Sa, mai presus de toate și iubirea aproapelui, în chip activ și dezinteresat. Cu alte cuvinte, trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, mai mult decât îi iubim pe cei dragi și să ascultăm de învățătura Lui, mai mult decât de părerile oamenilor și de impresiile noastre. Ținem cont de această învățătură, punându-L pe Domnul pe primul loc în viața noastră? Îl iubim pe aproapele în mod practic: dorindu-i binele din tot sufletul și slujindu-l?

Pentru a practica iubirea de Dumnezeu și dragostea frățească, orice om trebuie, mai întâi, să se iubească și să se respecte pe sine. La fel cum un izvor secătuit nu poate oferi apă drumeților, individul care nu trece peste necazurile personale, nu-și acceptă defectele și nu se simte iubit de Creatorul, care îi repetă continuu: Tu ești important pentru Mine chiar și atunci, când toți te disprețuiesc, nu va putea iubi… Atunci când omul nu pricepe imensa iubire cu care Dumnezeu îl înconjură și nu înțelege că din iubire pentru el, Domnul L-a jertfit pe unicul Său Fiu, deviază de la calea iubirii. În schimb, atunci când recunoaște cât de mult bine îi vrea Dumnezeu, destinându-l vieții veșnice, începe să iubească și să permită pătrunderea păcii și a bucuriei, în inima și casa sa. El se roagă tot mai mult și dorește să-l urmeze îndeaproape pe Isus, dăruindu-le fraților săi iubirea, adică înțelegându-i, sprijinindu-i și slujindu-i.

De altfel, a-L iubi pe Dumnezeu – în sens biblic - înseamnă a renunța la voia noastră pentru a o urma pe a Sa, căutând să fim fideli poruncilor Sale în tot ceea ce facem. Biblia ne spune că Domnul dorește să pătrundă în viața și în mintea noastră, pentru a ne încredința o misiune, aceea de a iubi, adică a adera la voia Sa, opunându-ne mofturilor noastre.

Când noi îl iubim pe Dumnezeu, El ne dilată inima și ne învață cum să ne iubim soțul/soția, copiii, chiar și dușmanii. Astfel, a iubi înseamnă a pricepe, a înțelege că iubirea Domnului este în strânsă legătură cu iubirea aproapelui, în timp ce, lipsa de iubire ne face să fim tot mai înguști la minte, mai egoiști și mai nefericiți.

Din păcate, este cunoscut faptul că, atât cei care se refugiază în alcool, în droguri, cât și cei care își caută bucuria vieții exclusiv în sport sau în muncă, ignorând datoriile față de familie, au apucat pe aceste căi deoarece niciodată nu s-au simțit iubiți de alții, fiind tratați cu răutate și indiferență. Tocmai de aceea, Isus ne spune că iubirea este una singură, informându-ne că din relațiile pe care le avem cu cei din casa noastră și de la locul de muncă, se vede dacă într-adevăr îl iubim pe Domnul. Maica Tereza de Calcutta repeta mereu: “Îmi este greu să cred că tu îl vezi pe Dumnezeu într-o bucată de pâine și nu pe fața fraților tăi“, a soției tale, a fiilor tăi…

Faptul că aceste două porunci ale iubirii nu trebuie separate ne învață că: nu avem nici un folos, dacă-L iubim pe Domnul și-i disprețuim pe oameni; nu este îndeajuns dacă îi ajutăm pe oameni, dar nu ținem cont de învățătura Bibliei și de cinstirea lui Dumnezeu; nu vom fi răsplătiți cu darul mântuirii, dacă nu-i iubim pe cei din familia noastră.

Papa ne spune: “Dacă Iubitul este darul cel mai mare din viața mea și îmi este alături, dacă sunt convins că El – care mă iubește – este cu mine, chiar și în situații de suferință, îmi rămâne în adâncul inimii bucuria care-i mai mare decât toate suferințele… Trebuie să ne dăm seama de prezența Domnului care este lângă noi și să nu fim surzi, căci ascultând doar zgomotele lumii, nu putem auzi această prezență liniștită, care bate la poarta noastră… și pierdem esențialul“… Viața este pe jumătate frumoasă și pe jumătate urâtă. Partea frumoasă este iubirea.

Dacă filozofii din antichitate au intuit că la baza ordinii din univers stă necesitatea fiecărui om de a-l respecta pe aproapele său, Isus este singurul care a vorbit de necesitatea de a-i “ierta”, pe cei care ne-au jignit. De fapt, iertarea este culmea iubirii: acceptarea suferințelor – din dragoste pentru altul – și iertarea ofenselor primite. Să-ți fie milă de aproapele, este uman, dar a-l ierta pentru răul pe care ți l-a făcut, este ceva divin. Omul poate ierta, doar dacă cere această putere de la Dumnezeu.

Porunca iubirii dorește să ne înalțe pe această culme, “obligându-ne” să realizăm lucruri divine, pe care singuri nu le-am putea face. Tocmai de aceea Isus ne poruncește să iubim. Amin.

Ritul bizantin