Start > Ritul latin > Pace vouă!

Pace vouă!

9 April 2010
1,337 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica a II-a după Paște (Anul C)

Duminica de astăzi se numește “Duminica Tomei”, dar la fel de bine s-ar putea numi și duminica păcii. Scopul pentru care Fiul lui Dumnezeu a venit în lume a fost acela de a aduce oamenilor pacea. Profeții l-au vestit ca pe un principe al păcii, ca pe un vestitor al păcii. La nașterea sa, îngerii au cântat “Pace pe pământ oamenilor de bunăvoință”; în predica de pe munte i-a numit fericiți pe făcătorii de pace; în ajunul morții sale le-a spus ucenicilor: “Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă”; iar acum, după înviere, primele cuvinte pe care le adresează apostolilor, Bisericii sale, sunt: “Pace vouă!”

Într-adevăr, un dar mai prețios decât pacea nici nu ne putea aduce Cristos după înviere, de dincolo, de la Tatăl său ceresc. Pacea, liniștea inimii, mulțumirea sufletului e toată fericirea omului pe pământ. De ar avea omul de toate, dacă n-are pace, viața îi este amară și insuportabilă. În schimb, dacă ar fi sărac și lipsit, dacă are pace, mulțumirea inimii, are de toate. De aceea, poporul nostru spune așa: de-ar fi sănătate și pace, că încolo toate-s bune.

Pacea este un lucru care depinde numai de noi. Vrea omul să fie bogat, nu reușește întotdeauna, căci asta nu depinde numai de el. Vrea să devină savant, învățat, nu reușește întotdeauna, căci asta nu depinde numai de el. Vrea să ajungă într-o funcție mare, dar nu reușește întotdeauna, căci asta nu depinde numai de el. A avea însă pacea, depinde de om și numai de om.

Pacea e singurul lucru pe care nu i-l poate răpi nimeni omului. Ești bogat, hoții îți pot fura totul, sau se întâmplă o devalorizare și ai ajuns la sapă de lemn. Ești învățat: un accident, o lovitură la cap și îți pierzi memoria cu toată știința. Ești într-o funcție mare: o schimbare politică și ai ajuns la munca de jos. Numai pacea, liniștea, nu o poate lua nimeni omului din inimă.

“Pace vouă”, spune Cristos și prin aceste cuvinte vestește pacea dintre Dumnezeu și oameni, care stă la temelia păcii între oameni, între popoare și care este izvorul păcii și mulțumirii inimii noastre.

În timp ce le spune apostolilor “Pace vouă”, Mântuitorul, ați auzit în Evanghelie, le arată mâinile și picioarele străpunse de cuie. Prin acest gest ne arată cu ce preț s-a obținut împăcarea oamenilor cu Dumnezeu: prin răstignirea sa, prin moartea sa a negociat această pace. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să predice pacea. Cu toate acestea, oamenii l-au ucis. În acest caz, ne-am aștepta ca trăsnetul mâniei lui Dumnezeu să-i lovească pe evrei, pe Pilat, pe călăii care l-au chinuit și l-au răstignit. Dar nici vorbă de așa ceva. Cu sângele pe care l-a vărsat, Cristos a ispășit păcatele lumii, până și păcatele propriilor călăi. Prin moartea sa, Cristos a semnat tratatul de pace între cer și pământ. Potopul a trecut, zăgazurile cerului s-au închis, valurile mâniei lui Dumnezeu s-au retras. Isus, după înviere, coboară pe pământ ca odinioară porumbelul lui Noe cu ramura de măslin a păcii; cicatricile, rănile pe care le arată azi ucenicilor, reprezintă semnătura pe tratatul de pace încheiat între Dumnezeu și oameni. Cei care aveți televizoare ați văzut ieri că președintele Senegalului a semnat un tratat de prietenie, de pace, de colaborare cu țara noastră; și-a pus semnătura pe două exemplare ale tratatului; unul îl ia cu el, altul rămâne la București. Așa a făcut Cristos. O semnătură a tratatului de pace între Dumnezeu și oameni a dus-o în cer: sunt rănile trupului său glorios cu care s-a înălțat la cer; o semnătură a lăsat-o pe pământ: sunt rănile trupului său din sfânta Împărtășanie.

Cristos ne arată astăzi rănile sale spre a ne învăța în același timp că nu se poate bucura de pacea adevărată decât acela care îl urmează pe Cristos pe drumul crucii și al suferinței, purtând în trupul său rănile lui Cristos, cum sfântul Pavel spune despre sine: “De-acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci port în trupul meu rănile Domnului nostru Isus Cristos”.

Toma, pe care Mântuitorul l-a invitat să-i pipăie rănile mâinilor și ale picioarelor, a învățat această lecție, căci în Liturghia orientală stă scris despre el: “Dorind să te îmbraci cu rănile lui Cristos, patima lui ai urmat-o”. Tradiția ne spune că, predicându-l pe Cristos în India, păgânii l-au ucis pe Toma împungându-l cu o suliță în coastă, așa cum i-a făcut sutașul lui Cristos, pe cruce.

Mântuitorul nostru i-a apărut într-o zi sfintei Clara de Montefalcone. Purta pe umeri crucea grea și i-a zis: “Fiica mea, de multă vreme caut pe pământ un loc sigur și solid pentru a-mi planta crucea și n-am găsit alt loc decât inima ta; trebuie să o primești și să suferi ca ea să prindă rădăcini”. Când a murit, pe inima acestei sfinte s-a găsit gravat chipul lui Cristos răstignit și toate instrumentele cu care a fost torturat. Pacea lui Cristos nu se găsește decât în inima unde e plantată crucea lui Cristos.

Dar ne mai spune evanghelia de azi că Mântuitorul le-a spus apostolilor “Pace vouă” pe când ușile erau încuiate, pe când apostolii stăteau retrași din mijlocul lumii încuind ușile după ei. Acest lucru ne învață că de pacea lui Cristos nu se poate bucura decât acela care se izolează de răutatea, de stricăciunile și perversitatea lumii.

Într-o seară, la poarta unei mănăstiri din Italia bătea un călător; dorea să intre. “Ce cauți aici?” îl întreabă starețul dinăuntru pe străin. “Caut pacea!” “Dar cum te numești tu?” “Mă numesc Dante Alighieri…”

Cel mai mare poet al lumii se retrăgea din lume, pentru ca aici, în singurătatea mănăstirii, să guste pacea pe care n-o găsești în mijlocul oamenilor. Dar acest lucru nu mai este posibil pentru noi; nu ne putem retrage toți în mănăstiri sau în pustiu, unde să trăim departe de lume. Totuși, trăind și muncind în mijlocul oamenilor, putem trăi izolați de stricăciunea și perversitatea lumii.

“Aici, pe pământ”, spune sfântul Augustin, “sunt două cetăți amestecate în ceea ce privește trupurile, dar separate în ceea ce privește inimile. Conducătorii lor sunt în ocnflict, legile lor sunt opuse. Prima cetate se numește Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu, pe care o conduc legile Evangheliei; a doua cetate se numește Babilon, avându-l drept conducător pe Satana, și e condusă de legile lumii. Locuitorii Ierusalimului nu trebuie să se amestece cu cei ai Babilonului, nici să săvârșească nelegiuirile lor. Unde să se retragă, între care ziduri, pe care munte să se urce, care să-i separe de restul oamenilor? Nu e vorba de o separare a trupurilor, căci Ierusalimul este așezat în mijlocul Babilonului, ci a inimilor. Dumnezeu a permis acest amestec până ce va face separarea de la sfârșitul lumii, dar cel care i-a salvat pe cei trei tineri din cuptorul cu foc, pe Daniel din groapa leilor, care a găsit pentru Noe un adăpost spre a-l salva de apele potopului, pentru Lot un mijloc de salvare din focul Sodomei, pentru israeliți un nor luminos în întunericul Egiptului, același Dumnezeu are grijă de locuitorii Ierusalimului, care trăiesc în mijlocul Babilonului, de cei care vor să-și păstreze nevinovăția în mijlocul depravării generale.

Pacea lui Cristos nu se poate afla decât în aceia care și-au închis bine ușile inimii, pentru ca răutatea și depravarea lumii să nu intre în ea. Mai ales în zilele noastre, ușile inimii trebuie să fie închise cu mai multă grijă, deoarece pericolele sunt mai mari ca oricând.

Spune atât de frumos sfântul Bernard: “Când vede lupul venind, fuge oaia tremurând; tremură porumbelul și se ascunde când zărește în apropiere vulturul; nu îndrăznește șoarecele să-și scoată capul din gaură știind că pisica este pe aproape, iar tu nu știi să tremuri și să te ascunzi când atâția dușmani în preajma ta te pândesc, căutând să-ți răpească nevinovăția inimii?”

Sfântul Ignațiu de Antiohia, în drum spre Roma, unde avea să fie aruncat la fiare, scria creștinilor din Smirna: “Vă scriu numai ca să vă pun în gardă împotriva unui soi de fiare sălbatice cu chip omenesc, cu care nu numai că nu trebuie să vă împrieteniți, dar trebuie să le ocoliți, să nu vă întâlniți cu ele pe cât vă este cu putință”. Lumea de astăzi este însetată de distracții: discoteci, filme, romane, emisiuni la televizor, meciuri: ușile inimii trebuie să fie închise cu grijă spre a nu pătrunde în inimă ceva care să ne răpească nevinovăția sau credința și, o dată cu ele, pacea inimii. Scriitorul Tertulian le scria primilor creștini care sunt adevăratele distracții și întreceri sportive ale creștinismului: “Nu sunteți mulțumiți cu ceea ce mâna darnică a lui Dumnezeu vă copleșește? Ce izvor mai bogat de plăceri sfinte poate fi decât acela de a te fi împăcat cu Dumnezeul vostru, de a fi fost chemați de la greșelile voastre, la cunoașterea adevărului, la lumina Evangheliei, de a fi scoși din păcatele voastre, iertați? Ce distracție și bucurie mai mare poate fi decât aceea de a te ridica deasupra noroiului acestei lumi, de a te bucura de libertatea adevărată, de a te bucura de o viață nevinovată, de a nu te teme nici de moarte, de a călca în picioare idolii popoarelor, de a pune pe fugă diavolii, de a trăi pentru Dumnezeu? Iată pentru voi spectacolele din circuri, întrecerile din stadioane! Acestea sunt distracțiile adevărate ale creștinismului, spectacolele curate, care nu se termină și care nu costă nimic. Vrei stadioane cu întreceri sportive? Desfrâul învins de înfrânare, necredința învinsă de credință, sălbăticia din om învinsă de blândețe, libertinajul învins de modestie; acesta este stadionul unde creștinul luptă, se întrece, câștigă și iese încoronat ca învingător. Dorești spectacole sângeroase? Luptele de gladiatori, lupte de tauri? Biserica și altarul este stadionul unde sângele lui Cristos curge fără încetare. Sfânta Liturghie e adevăratul spectacol al creștinului, care e un creștin adevărat, și nu un creștin numai cu numele”.

Plantând în inimile noastre crucea lui Cristos și închizând bine ușile inimilor noastre, vom găsi secretul păcii, ne vom bucura de pacea, de mulțumirea desăvârșită a inimii aici, pe pământ, așteptând pacea și mulțumirea veșnică din ceruri.

Ritul latin