Predici

Din cele mai vechi timpuri, cu cât imperiile erau mai puternice, cu atât erau mai nefericite, pentru că simţeau mai profund nevoia de unitate universală a tuturor naţiunilor, lucru pe care acestea nu au putut să-l înfăptuiască. Observăm că marii cuceritori au trecut asemenea unui fulger prin lume, chiar dacă au dorit să-şi facă un nume, o faimă… dar, din păcate, fără ajutorul lui Dumnezeu. Biblia ne învaţă că fără Dumnezeu, omul este un nimeni, iar încercarea lui de a face lucruri mari, este destinată falimentului garantat (cfr. Turnul Babel), deoarece construirea unei lumi unite, nu este un lucru care stă în puterea omului, ci în cea a lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne vrea binele, însă atunci când omul uită de binefacerile Domnului şi doreşte să se realizeze doar prin propriile-i puteri, nu face altceva decât să I se împotrivească lui Dumnezeu şi să se opună fraţilor săi. Omul trebuie să înveţe cum să se comporte, de la Isus, care pe cruce S-a abandonat în mâinile Tatălui, încrezător în mila Lui.

Evanghelistul Ioan reia ideea – prezentă şi în evenimentul Turnul Babel - conform căreia se observă că, atunci când lumea nu are clare ideile despre Dumnezeu, se dezbină, se ceartă, contrar adevăratei credinţe, care uneşte oamenii cu Dumnezeu şi între ei. De fapt, Isus este cel care ne cheamă să fim uniţi cu El, prin cuvintele: “De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea, cine crede în Mine. După cum a spus Scriptura: “Din sânul lui vor curge râuri de apă vie” (Io. 7, 37-38).

Din pericopa de astăzi, observăm că sunt oameni care stau de partea lui Isus (Nicodim, mulţimile) pentru că sunt de partea adevărului şi oameni care sunt deranjaţi de adevăr şi caută cu toate puterile, să-l anihileze. Chiar dacă oamenii se opun unităţii, Spiritul este mai tare şi-i va ajuta pe cei care cred, să realizeze o comuniune deplină cu Dumnezeu şi de asemenea, între ei.

I. Cincizecimea: Spiritul, Mijlocitorul comuniunii

Lecturând Faptele Apostolilor 2, 1-11 ne punem întrebarea: cum de acei oameni, de limbi diferite, au putut să asculte mesajul ucenicilor, fiecare în limba proprie? Cum de apostolii, mai înainte, dezorientaţi şi fricoşi, deodată au început să predice Învierea? Cum de s-a schimbat atât de radical situaţia? Ce i-a determinat să aibă atâta încredere şi curaj, încât să nu le mai fie frică?

Din Evanghelie, cunoaştem că Isus i-a trimis pe apostolii Săi la propovăduire, la fel cum Tatăl, L-a trimis pe El. Până când Isus a fost cu ei pe pământ, Domnul era sprijinul, apărătorul şi consolatorul lor. După înălţarea Sa, Spiritul Sfânt îi va lua locul, fiind noul Consolator… Niciodată ucenicii nu vor vorbi în numele lor personal, ci întotdeauna în numele lui Isus, prin mijlocirea Spiritului, pe care Dânsul şi Tatăl l-au dăruit. Cu alte cuvinte, datorită Spiritului, ucenicii devin martorii şi mărturisitorii lui Isus.

Chiar dacă în urma Înălţării la cer, s-ar părea că Isus se desparte de ucenici, în mod definitiv, la Cincizecime, Dânsul demonstrează din nou, că îşi respectă “promisiunile”: “Încă puţin şi nu Mă veţi vedea, dar peste puţin, Mă veţi vedea“. Isus nu-i lasă singuri, ci le trimite un dar, care le va permite să-L simtă prezent şi aproape, chiar dacă nu-L pot vedea sau atinge. Această legătură apropiată – prin mijlocirea Spiritului – îi ajută pe ucenici să nu le mai fie frică şi să vestească tuturor că Isus a Înviat, pentru mântuirea noastră şi S-a suit la Cer, ca să pregătească tuturor, un loc de cinste.

Sărbătoarea “Cincizecimii“, vine de grecescul “Pentecoste” şi înseamnă “a cincizecea zi”. În trecut era o sărbătoare a evreilor apoi, a creştinilor.

Cuvântul “cincizecime” era folosit pe vremuri de evrei, pentru a desemna sărbătoarea culesului grâului. Într-un timp succesiv, sărbătoarea va comemora Alianţa de pe Sinai, dintre Dumnezeu şi poporul Său, înscrisă pe cele două table ale Legii; două, deoarece una o păstrează Dumnezeu, iar cealaltă poporul, reprezentat de Moise; două, pentru că este vorba de un pact care obligă ambele părţi. Sensul creştin al sărbătorii derivă de aici: dar acum Alianţa Bisericii cu Dumnezeu este în Spirit Sfânt, dar nou, care pătrunde în fiecare om şi-i dă posibilitatea să fie fidel iubirii Domnului, care bucură inima oamenilor şi cultivă relaţia lor cu Dumnezeu.

Dacă în VT “numărul 50″ era simbolul împlinirii unui timp, al încheierii unei epoci, al meditării la binefacerile Domnului din trecut – pentru ca omul să se încreadă în ajutorul lui Dumnezeu în vederea unui nou început… Cincizecimea ne spune că timpul lui Isus pe pământ s-a încheiat şi începe timpul Bisericii, timpul omului, al Spiritului. De fapt, în creştinism, sărbătoarea cade la 50 de zile după Paşti şi comemorează pogorârea Spiritului Sfânt peste apostoli, posibilitatea pe care Dumnezeu o dăruieşte oamenilor ca să trăiască legământul Alianţei în iubirea Sa. Este o sărbătoare mobilă, care depinde strict de data Paştilor.

II . Spiritul Sfânt: artizanul comuniunii şi dătătorul vieţii

Dacă în Cartea Facerii, Dumnezeu l-a creat pe om prin suflarea Sa, acum Isus – prin trimiterea Spiritului – apare ca şi Creatorul “omului nou”, liber de păcate şi de rău. De fapt, cuvintele care însoţesc gestul simbolic al “suflării” (cfr. Io. 20, 19-13) arată acest lucru: “Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate“. Prin Botez şi Spovedanie, Biserica dăruieşte oamenilor o viaţă nouă, bazată pe puterea Spiritului Sfânt, “Domnul şi de viaţă făcătorul“, cum mărturisim în Simbolul Credinţei.

De fapt, experienţa creştinului nu constă atât în cunoaştere, ci în puterea Spiritului lui Cristos. De aceea, creştinul nu poate fi comparat cu un om de ştiinţă, fiind un om plin de Spirit care emană lumină şi bucurie prin tot ceea ce face. Apostolul Pavel spune în acest sens: “Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” şi “Roadele Spiritului sunt iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea şi stăpânirea de sine“. Dacă nu mai putem să adăugăm ceva la darurile Spiritului, avem posibilitatea – eliminând păcatele noastre – să permitem acestor daruri să ne reînnoiască viaţa.

Când au primit darul Spiritului Sfânt, apostolii au vorbit în limbi şi au răspândit iubirea lui Dumnezeu. Observăm că, în urma coborârii Spiritului, oamenii reuşesc să comunice între ei. Acest lucru ne arată că este vorba de un Spirit, cu mult diferit de “spiritul” nostru certăreţ sau, incapabil de dialog.

Cuvântul “Spirit“, vine de la latinescul “spiritus”, vânt, suflare, dar în mod special, “energie”. Este vorba de o energie (putere) diferită de a noastră, capabilă să reîmpace omul cu Dumnezeu şi pe oameni între ei, adică să creeze o comuniune, acolo unde înainte nu exista nici un fel de înţelegere… Chiar persoane de naţionalităţi diferite pot înţelege vorbele apostolului Petru (cfr. F.Ap. 2, 1-11). Acest lucru înseamnă că pogorârea Spiritului Sfânt dă viaţă unei comunităţi în care, fiecare poate să se încreadă în ajutorul celorlalţi, deoarece comunicarea dintre membrii ei se bazează pe iubirea frăţească…

Acest fapt caracteriza prima comunitate a creştinilor, căci cei care au primit Spiritul au devenit mai atenţi la nevoile semenilor lor, înlăturând diferenţele, distanţele şi barierele sociale dintre: bogaţi şi săraci, evrei şi păgâni, patroni şi sclavi… La urma urmei, Spiritul ajută pe cel care-L primeşte, să depăşească singurătatea. Astăzi există “grupuri” de tot felul, dar singurătatea continuă să-i apese pe membrii grupului, pentru că puterile strict omeneşti nu sunt îndeajuns, pentru a construi o relaţie autentică cu Dumnezeu.

Iată că Isus promite că va trimite un Mijlocitor. Comunicarea între noi şi, între noi şi Dumnezeu, nu se realizează în plinătatea ei, fără un Mediator. De fapt, Spiritul – ca Intermediar – ne ajută să depăşim limita noastră umană şi să comunicăm cu alţii. Spiritul coborât peste ei arată că evenimentele de la “Turnul Babel“, dezbinarea oamenilor şi “conflictul” lor cu Dumnezeu, au fost biruite!

III. Isus şi frica

Prezentându-se apostolilor, Isus le dăruieşte pacea, îndemnându-i să nu le fie teamă!

Frica are şi o latură bună atunci când ne avertizează că ne paşte un pericol, prevenindu-ne să fim mai atenţi. Totuşi, de multe ori avem un sentiment de nelinişte ireal, de exemplu: nu este sănătos se ne înspăimântăm de ce se va putea întâmpla mâine sau în viitor. Frica priveşte prezentul, dar dacă ne gândim la pericolele viitoare, cu siguranţă trăim condiţionaţi de teamă, în chip bolnav.

Neliniştea este o componentă a naturii umane. Cei care susţin că nu le este frică, sunt cei mai îngroziţi, încât le este teamă şi să se gândească la acest fenomen. Trebuie să ştim că frica nu este un duşman, ci un oaspete pe care îl putem primi în casă, convinşi de faptul că noi suntem mai tari decât acest sentiment. De fapt, apostolilor înfricaţi, Isus le spune: “Cum Tatăl M-a trimis, la fel, Eu vă trimit pe voi“… chiar dacă vă este frică, mergeţi în lume şi vestiţi Evanghelia, căci Eu v-am dat o putere care este mai mare decât teama voastră.

Dacă teama ne blochează şi ne determină să ne închidem în noi înşine, Isus ne cere să ieşim, să înfruntăm frica. Când apostolii îl vor asculta, vor vesti Evanghelia în lumea întreagă, nu pentru că erau neînfricaţi, ci pentru că teama nu îi mai oprea şi nu determina alegerile lor de viaţă.

O femeie trebuie să-i vorbească soţului, dar din cauza fricii, tace. Isus îi spune să îi vorbească, chiar dacă îi este teamă. Ea trebuie să înveţe să comunice. Lipsa comunicării este “drogul” care dezbină familiile.

Ne este frică de ce zice lumea şi atunci ne închidem în casă. Isus ne spune să ieşim afară. Să nu ne lăsăm condiţionaţi de părerile răutăcioase ale lumii… să ne debarasăm de ele. Un bărbat a descoperit că niciodată nu şi-a iubit soţia cu adevărat, dar îi este teamă să-i spună, ca să nu rămână singur. Isus îi spune să comunice şi să se lase ajutat. Nesinceritatea împiedică dezvoltarea, creşterea dar şi ucide relaţia de iubire…

Şi lui Isus i-a fost frică. Uneori pleca, se ascundea… În ultimele zile din viaţa Lui, teama L-a determinat să transpire sudori de sânge. Dar mereu a mers mai departe. Nu i-a permis fricii, sau ispitei, să-i blocheze misiunea.

IV. Cenacol şi “suflarea”

În Cenacol, cel care intră pe neaşteptate este Isus, cel Înviat. El dăruieşte tuturor – nu doar apostolilor – pacea, care aduce armonie în viaţa omului şi în lume, înlăturând orice teamă.

Cenacolul, locul în care ucenicii se aflau, era un adăpost sigur, acolo erau apăraţi, feriţi de pericole, dar dacă ar fi rămas în acel spaţiu, n-ar fi putut renaşte, n-ar fi putut trăi, n-ar fi putut predica mântuirea, n-ar fi ascultat de Domnul, la urma, urmei.

Asemenea apostolilor, toţi suntem convinşi că este bine să ne adăpostim la umbra unui loc sigur, dar observăm că nu este chiar aşa. Isus ne învaţă că nu trebuie să ne lăsăm condiţionaţi de frică! Pogorârea Spiritului, este sărbătoarea încrederii în Isus, care ne spune: “Acum ieşiţi pentru că aveţi puterea să faceţi acest lucru. Eu sunt cu voi. Spiritul Meu este în voi şi cu această putere ieşiţi şi faceţi ceea ce trebuie“.

Isus a suflat peste ei. “A sufla” peste cineva, înseamnă a-i transmite ceea ce avem mai intim în noi. În greacă “a sufla” (emphysao) exprimă acelaşi cuvânt, care s-a folosit în Cartea Facerii, când Dumnezeu a creat lumea. Prin gestul Său, Isus ne arată că Dumnezeu ne dă puterea Sa creatoare şi iubitoare: noi avem aceeaşi putere a lui Isus. Conştienţi de această forţă divină care locuieşte în noi, nu ne mai putem plânge (scuza) că nu putem face nimic, că nu suntem importanţi, că suntem un nimeni…

Din păcate, frica de a greşi şi neîncrederea în capacităţile proprii, ne opresc să facem ceva bun. Trebuie să ştim că suntem puternici, pentru că Spiritul lui Dumnezeu există în noi şi ne dă forţă. Când un om se vaietă că este neputincios, neagă prezenţa Spiritului din el. Când se scuză că este slab, fragil şi nu poate să facă ceva bun, oferă spaţiu diavolului, ca să-i stăpânească viaţa.

Dacă multe persoane nu-şi dau seama de puterea divină pe care o au, una dintre cauze este că “puterea” responsabilizează omul, dar el nu doreşte să-şi împlinească datoria.

Dacă Spiritul locuieşte în mine, înseamnă că trebuie să fiu atent faţă de calităţile şi resursele mele. Oamenii au multe bogăţii, calităţi, dar nu şi le dezvoltă. Calităţile noastre sunt asemenea copiilor: trebuie să le îngrijim, iubim, ascultăm şi să investim în ele. Dacă ne preocupăm să ne dezvoltăm calităţile, nu numai că vom fi fericiţi, ci ne vom simţi bogaţi, deoarece bogăţia mea… sunt eu. Dacă îmi respect calităţile, mă iubesc. Însuşirile omului sunt asemenea unei flori: dacă nu este îngrijită, se ofileşte.

Multe persoane sunt nefericite, pentru că fac multiple lucruri, dar nu se dezvoltă sau modelează pe ele însele. Sunt preocupate să producă bogăţii, să-şi formeze o imagine, să-şi mărească depozitul bancar. Creează în exteriorul lor, dar nu se maturizează sufleteşte. Dezvoltă afaceri, dar nu se transformă ca persoane. Au bogăţii în jurul lor, dar nu în suflet, care le este trist şi gol.

V. Iertarea păcatelor

Isus îşi conştientizează ucenicii, de puterea pe care o au: “Cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi, cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“. Prin urmare, avem două posibilităţi: să iertăm, asemănându-ne Domnului sau, să ţinem în noi, sinucigându-ne.

Un om şi-a înşelat soţia, pentru că se depărtase de el. Apoi a înţeles că o iubeşte şi s-a reapropiat de ea, dorind să reconstruiască o relaţie mai afectuoasă, bazată pe dialog şi înţelegere. Soţia nu doreşte să-l ierte. Este clar că se simte rănită, jignită. Ce să facă? Dacă nu iartă, dacă se răzbună… va continua să sufere, iar trădarea soţului îi va umple viaţa de venin şi amărăciune… Dar poate să ierte: “Într-adevăr, m-ai jignit. Dar ce a fost, a fost. Vino să refacem căsnicia noastră, armonioasă. Eu am înţeles că dacă relaţia noastră era puternică, tu nu deviai. Nu eşti tu singurul vinovat. Tu ai priceput acest lucru?”

Un om a fost amăgit de fratele său, când îşi împărţeau moştenirea. Nu reuşeşte să accepte că fratele său iubeşte mai mult banii, decât pe el. Nu mai poate schimba lucrurile. Ce să facă? Să ierte? Sau să se trezească în fiecare dimineaţă cu gândul la acest fapt care îi distruge viaţa? Să continue să urască toată viaţa? Să nu mai se încreadă în nimeni, pentru că a fost trădat chiar de către cei din familia sa? Sau poate să ierte. “Într-adevăr, fratele meu m-a rănit, dar nu vreau să permit nimănui să-mi amărască inima, nu doresc ca această durere să se abată peste toată viaţa mea. M-a înşelat, dar aceasta este problema lui. Eu vreau să iert, să alung ura din sufletul meu, altfel această ură va curma viaţa mea“.

Iubiţilor! Iertarea este un stil de viaţă care se experimentează zilnic, pornind de la cele mai mici lucruri… Tu ai primit puterea acesta. Într-adevăr: nu poţi evita rănile şi jignirile pe care alţii ţi le cauzează, dar poţi să ierţi si să trăieşti în pace. Prin urmare, iartă! Iartă dacă cineva te-a jignit, dacă te-a criticat, dacă nu te-a ajutat. Iartă şi mergi înainte. Ceilalţi pot să ne rănească, dar dacă noi nu-i iertăm, ne umplem inima de “venin”, ură, nemulţumire şi nelinişte.

Trebuie să profităm de faptul că iertarea stopează răzbunarea şi readuce pacea în inimi. H. Lacordaire spunea: “Vrei să fii fericit pentru o clipă? Răzbună-te. Vrei să fii fericit pentru totdeauna? Iartă“. Amin.

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin