Start > Ritul latin > Duminica a IV-a Postul Mare (C)

Duminica a IV-a Postul Mare (C)

28 April 2010
941 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Duminica a IV-a din Post (Anul C)

Văzând cum vameșii și păcătoșii se apropie de Isus, ca să-l asculte, fariseii și cărturarii cârteau împotriva lui spunând: “Acest om se arată prietenos cu cei păcătoși și stă la masă cu ei”. Atunci Isus le-a spus această parabolă: “Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a zis tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine». Și tatăl le-a împărțit averea. După câteva zile, fiul cel mai tânăr a strâns tot ce avea și a plecat într-o țară îndepărtată, unde și-a risipit averea, ducând o viață destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o mare foamete în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus și s-a aciuat pe lângă unul dintre locuitorii țării aceleia, care l-a trimis la țarina sa, ca să-i păzească porcii. Acum ar fi fost bucuros să-și umple stomacul cu roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nici pe acestea nu i le dădea nimeni. Venindu-și în fire, și-a zis: «Câți argați ai tatălui meu au pâine din belșug, iar eu mor aici de foame! Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primește-mă ca pe unul dintre argații tăi». S-a ridicat deci și s-a dus la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl său l-a văzut și l-a cuprins mila, i-a alergat în întâmpinare, s-a aruncat de gâtul lui și l-a sărutat de nenumărate ori. Fiul i-a zis: «Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău…» Dar tatăl a spus servitorilor săi: «Aduceți repede haina cea mai frumoasă și îmbrăcați-l; puneți-i un inel în deget și încălțăminte în picioare; aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l, să mâncăm și să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit». Și au început să petreacă. Fiul cel mai mare era la câmp. La întoarcere, când s-a apropiat de casă, a auzit muzică și jocuri. L-a chemat pe unul dintre servitori și l-a întrebat ce se întâmplă. Servitorul i-a răspuns: «Fratele tău s-a întors, iar tatăl tău, pentru că l-a redobândit sănătos și teafăr, a tăiat vițelul cel îngrășat». Atunci fiul mai mare, cuprins de mânie, nu voia să intre. Tatăl său a ieșit să-l înduplece. El însă i-a răspuns tatălui: «Iată, eu de atâția ani îți slujesc și niciodată nu ți-am călcat porunca, mie însă niciodată nu mi-ai dat măcar un ied, ca să petrec cu prietenii mei. Dar când sosește acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu femeile desfrânate, îi tai vițelul cel îngrășat!» «Fiule, i-a zis, tu întotdeauna ești cu mine și tot ce-i al meu este și al tău. Trebuia, așadar, să petrecem și să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit!»”. (Luca 15,1-3.11-32)

A se arăta prietenos cu cei păcătoși și a mânca împreună cu ei a însemnat pentru farisei veniți să-L asculte pe Învățătorul, devenit deja celebru, din Nazaret culmea compromiterii și a contaminării. Pentru Isus, în schimb, aceleași atitudini au devenit sursa unei adevărate bucurii. Și ce a urmat mai apoi? Atunci când fariseii au început să îi adreseze reproșuri, Isus le-a răspuns prin intermediul a trei parabole: cea a oiței pierdute, cea a drahmei pierdute și cea a fiului pierdut (Lc 15,1-32). Evanghelia duminicii a patra a postului mare nu reține decât una din cele trei, deși ideal ar fi ca să le citim pe toate întrucât ele ne spun ceva despre Dumnezeu dar și despre noi.

Despre Dumnezeu, mai întâi, ele ne spun că, deși mai are nouăzecișinouă de oi dintr-o sută ori nouă drahme din zece, El nu încetează să le caute pe cele rătăcite până ce nu le găsește. La fel va face și atunci când fiul mai mic s-a îndepărtat de casă. Faptul că fiul mai mare a rămas acasă nu îi va fi de nici o consolare. Altfel spus El nu iubește doar oile fidele ori copiii cuminți. Dumnezeu iubește oile rătăcite și pe fiii (și fiicele) răzvrătiți (răzvrătite) care l-au părăsit și nu are tihnă câtă vreme se află departe de El. În fond Dumnezeu ar dori ca iubirea să fie iubită și de aceea El este înfățișat prin imaginea acelui tată din parabolă care, cu inima strânsă, pândește în zare așteptând reîntoarcerea fiului rătăcit. Revenirea acestui fiu, indiferent de starea în care se află, îl umple de o imensă bucurie care îi dă forța să-l “zămislească” încă o dată pentru Împărăția casei sale (astfel trebuie înțelese gesturile de tandrețe ale tatălui, tandrețe urmată de repunerea în demnitatea de fiu a celui care se dorea a fi un servitor pentru ca să aibă ce mânca). Și pentru ca bucuria (sărbătoarea) să fie totală, tatăl dorește ca și fiul mai mare să i se alăture. Amândoi fiii cărora le-a dat (sau re-dat) viață să-l înconjoare și împreună să se bucure.

Parabolele capitolului 15 ne spun două lucruri fundamentale și despre noi. Primul este că de multe ori noi ne căutăm bucuria în cu totul altă parte. Fiul mai mic s-a pierdut numai atunci când a plecat într-o țară îndepărtată care nu este altceva decât un eldorado, un miraj, în timp ce iubirea Tatălui, singurul care ne poate face fericiți, este atât de aproape de noi. Mai aproape decât ne-am putea imagina. Și apoi, noi ne petrecem cea mai mare parte a vieții în mod egocentric: fiul mai mic își reclamă parte lui de avere pentru ca să-și trăiască viața lui, fericirea lui. Și chiar atunci când a revenit la tatăl său, el se află încă închis în părerea lui de rău și în micul lui proiect de a-l sluji ca servitor.

Problema noastră este aceea de a descoperi într-o zi că fericirea pe care Dumnezeu ne-o oferă este infinit mai mare decât aceea pe care ne-o visăm.

Ritul latin