Start > Ritul bizantin > Moartea pe Cruce, Mormântul și Prohodul Domnului

Moartea pe Cruce, Mormântul și Prohodul Domnului

9 April 2010
1,515 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Vinerea Patimilor

Marea zi de Vineri. Isus este “în mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu și pe scaun cu Tatăl, toate plinindu-le”. Liniștea și pacea mormântului ascund ca un văl misiunea pe care Fiul o îndeplinește în lumea nevăzută. Isus cunoaște ca om moartea: desprinderea sufletului de corp. Corpul sfânt este așezat în mormânt, unde în liniștea nefirească a morții așteaptă clipa învierii. Sufletul Mântuitorului are de împlinit o altă misiune: se coboară în Infern, tărâmul morții, pentru a rupe legăturile făcute de cel rău și de păcat. Ajunge în preajma porților închise, iar dincolo se află în așteptare plină de speranță și iubire drepții Vechiului Testament: Adam și Eva, Avraam, Isaac, Iacob, David, Profeții și Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, omul care a netezit căile Domnului pregătind misiunea Fiului lui Dumnezeu aici pe pământ. Aceștia au murit cândva în trecutul istoric, însă sufletele lor nu se puteau bucura deplin de fericirea Paradisului Ceresc; nu puteau nici să sufere alături de cei condamnați la întunericul Infernului pe veșnicie, de aceea întrezăreau lumina Cerului și așteptau plini de speranță. Și pentru noi, ziua de Vineri este o zi de așteptare… Isus se apropie de porțile ferecate ale Infernului și Satan fuge din fața luminii dumnezeiești. Însoțit de Îngeri, deschide legăturile ferecate de păcat și cu moartea pe moarte călcând, îi eliberează pe cei aflați în speranța așteptării venirii Sale. Îi scoate pe Adam și pe Eva, așa cum este prezentată și icoana Învierii, prin ei eliberând întreaga umanitate. Cei drepți se pot bucura acum în fericirea Cerului, în lumina Mântuirii, văzând fața nevăzută a lui Dumnezeu. Ca un Dumnezeu adevărat, în legătura mistică a Preasfintei Treimi, Fiul stă pe Tronul Împărăției Cerului, guvernând în atotputernicia Sa întregul Univers. Cu moartea pe moarte călcând, Isus învinge puterile împărăției morții, eliberând sufletele acelora care au adormit în speranța mântuirii.
Dar aici pe pământ, alături de Sfânta Sa Mamă și de Apostoli, oamenii sunt încă sub impresia evenimentelor petrecute: patima, moartea și mormântul… Încă nu s-a perfectat ultimul act al Misterului Pascal, Învierea. Adunați în jurul sfântului mormânt, în jurul epitafului – icoana punerii în mormânt a lui Isus, preoți și laici la lumina lumânărilor vor cânta “Prohodul Domnului:” “În mormânt, Viață, pus ai fost, Hristoase, și s-au spăimântat oștirile îngerești, plecăciunea Ta cea multă preamărind.” La mormântul în care este așezat Sfântul Corp al Mântuitorului care a luat asupra Sa firea noastră omenească, experimentând toate durerile, foamea, setea și în cele din urmă moartea, ceea ce este omenesc se înspăimântă și se teme în fața morții – intrată în lume împotriva voinței lui Dumnezeu – se cutremură și mai ales se întristează. Lacrimile curg, suferim pentru că, Cel fără de păcat a fost pedepsit pentru păcatele noastre. După o zi în care liniștea și nemișcarea mormântului se reflectă în toate lucrurile, urmează liniștea serii, lacrimile vărsate la Sfântul Mormânt și așteptarea plină de speranță a zilei care urmează.

Ritul bizantin