Marea zi de Vineri. Isus este “în mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu şi pe scaun cu Tatăl, toate plinindu-le”. Liniştea şi pacea mormântului ascund ca un văl misiunea pe care Fiul o îndeplineşte în lumea nevăzută. Isus cunoaşte ca om moartea: desprinderea sufletului de corp. Corpul sfânt este aşezat în mormânt, unde în liniştea nefirească a morţii aşteaptă clipa învierii. Sufletul Mântuitorului are de împlinit o altă misiune: se coboară în Infern, tărâmul morţii, pentru a rupe legăturile făcute de cel rău şi de păcat. Ajunge în preajma porţilor închise, iar dincolo se află în aşteptare plină de speranţă şi iubire drepţii Vechiului Testament: Adam şi Eva, Avraam, Isaac, Iacob, David, Profeţii şi Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, omul care a netezit căile Domnului pregătind misiunea Fiului lui Dumnezeu aici pe pământ. Aceştia au murit cândva în trecutul istoric, însă sufletele lor nu se puteau bucura deplin de fericirea Paradisului Ceresc; nu puteau nici să sufere alături de cei condamnaţi la întunericul Infernului pe veşnicie, de aceea întrezăreau lumina Cerului şi aşteptau plini de speranţă. Şi pentru noi, ziua de Vineri este o zi de aşteptare… Isus se apropie de porţile ferecate ale Infernului şi Satan fuge din faţa luminii dumnezeieşti. Însoţit de Îngeri, deschide legăturile ferecate de păcat şi cu moartea pe moarte călcând, îi eliberează pe cei aflaţi în speranţa aşteptării venirii Sale. Îi scoate pe Adam şi pe Eva, aşa cum este prezentată şi icoana Învierii, prin ei eliberând întreaga umanitate. Cei drepţi se pot bucura acum în fericirea Cerului, în lumina Mântuirii, văzând faţa nevăzută a lui Dumnezeu. Ca un Dumnezeu adevărat, în legătura mistică a Preasfintei Treimi, Fiul stă pe Tronul Împărăţiei Cerului, guvernând în atotputernicia Sa întregul Univers. Cu moartea pe moarte călcând, Isus învinge puterile împărăţiei morţii, eliberând sufletele acelora care au adormit în speranţa mântuirii.
Dar aici pe pământ, alături de Sfânta Sa Mamă şi de Apostoli, oamenii sunt încă sub impresia evenimentelor petrecute: patima, moartea şi mormântul… Încă nu s-a perfectat ultimul act al Misterului Pascal, Învierea. Adunaţi în jurul sfântului mormânt, în jurul epitafului – icoana punerii în mormânt a lui Isus, preoţi şi laici la lumina lumânărilor vor cânta “Prohodul Domnului:” “În mormânt, Viaţă, pus ai fost, Hristoase, şi s-au spăimântat oştirile îngereşti, plecăciunea Ta cea multă preamărind.” La mormântul în care este aşezat Sfântul Corp al Mântuitorului care a luat asupra Sa firea noastră omenească, experimentând toate durerile, foamea, setea şi în cele din urmă moartea, ceea ce este omenesc se înspăimântă şi se teme în faţa morţii – intrată în lume împotriva voinţei lui Dumnezeu – se cutremură şi mai ales se întristează. Lacrimile curg, suferim pentru că, Cel fără de păcat a fost pedepsit pentru păcatele noastre. După o zi în care liniştea şi nemişcarea mormântului se reflectă în toate lucrurile, urmează liniştea serii, lacrimile vărsate la Sfântul Mormânt şi aşteptarea plină de speranţă a zilei care urmează.