Start > Ritul bizantin > Mântuitoarele Patimi

Mântuitoarele Patimi

9 April 2010
1,164 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Joia Mare. Sfânta Taină a Euharistiei

Mântuitoarele Patimi se desfășoară în fața noastră. Suntem pe Calea Sfintei Cruci, urmând să înaintăm pas cu pas alături de Isus. Este “noaptea în care a fost vândut sau mai degrabă pe Sine S-a dat pentru viața lumii”, noaptea în care ne-a încredințat în mâinile Tatălui “ca toți să fim una”! Începem astfel să pășim pe calea Sfintei Cruci, meditând asupra “Misterului Credinței” proclamat de Biserică încă de la începuturile existenței ei: “Moartea Ta o vestim Doamne…” Acum, să cântăm alături de toți credincioșii aflați alături de Domnul și să trăim Sfintele Patimi care ne conduc spre lumina Învierii: “Mărire îndelung-răbdării Tale Doamne, mărire Ție.”
Isus este condamnat la moarte. Mântuitorul S-a dat pe Sine pentru noi, fiind hotărât să bea paharul suferințelor până la capăt. Cel fără de păcat primește moartea, consecința păcatelor lumii. Este vândut de către Iuda, unul dintre cei care a fost aproape, în intimitatea vieții publice a lui Isus, este dus de soldați în fața arhiereului Caiafa. E părăsit de toți, chiar și de către Petru, cuprins fiind de spaimă; dar cântecul cocoșului îl trezește la realitate și își dă seama de slăbiciunea omului. Isus este condamnat la moarte, însă toți “drepții” lumii acesteia se opresc doar să-L arate cu degetul, să-I arunce ocări, să-L judece, încredințându-L lui Pilat spre a-L pedepsi cu moartea. Pilat nu înțelege ce se întâmplă și oferă poporului o șansă de a alege din nou între bine și rău: “Pe cine vreți să vă eliberez, pe Baraba sau pe Împăratul iudeilor?” Puși în fața alegerii oamenii aleg de fiecare dată calea îndepărtării de Dumnezeu, calea păcatului; fie că alegem “progresul”, “binele” omenirii fără scopul final revelat de Dumnezeu, sau orice altă valoare iluzorie a lumii acesteia, și noi ne arătăm asemenea mulțimii care în loc să-L aleagă pe Isus, aleg orice altceva. Isus este trădat de oameni, ori El a venit în lume din iubire pentru ei. Este biciuit, este îmbrăcat în mantie roșie și încoronat cu spini. Împăratul lumii suferă, este batjocorit, dar își poartă povara suferințelor cu tărie.
Isus ia Crucea grea pe umeri. Isus îmbrățișează Sfânta Cruce, o poartă cu resemnare, iubire față de oameni – pentru care s-a coborât în istorie – fiind mai tare decât durerea părăsirii de către cei apropiați ai Săi și decât suferința fizică. Suntem chemați și noi să ne purtăm crucea zilnică, ușurând măcar puțin greutatea păcatelor întregii omeniri care apasă pe umărul Mântuitorului.
Isus înaintează pe Calea Crucii. Răutatea păcatelor apasă pe umărul Celui care le-a luat asupra Sa pentru a elibera omenirea de sub sclavia răului. Mergând pe Calea Crucii, Isus se întâlnește cu Sfânta Sa Mamă, care Îl însoțește pas cu pas. Este Mama noastră, Mama Bisericii, cea care ne iubește pe fiecare în parte, suferind ori de câte ori un suflet se dă pierzării; Preasfânta Fecioară Maria ne însoțește și pe noi în viața noastră pământească, bucurându-se odată cu noi și suferind pentru suferința noastră. Simon din Cirene duce greutatea Crucii lui Isus pentru un timp, însă nu poate – asemenea nouă – să ușureze prea mult Patima Mântuitorului. Veronica șterge fața Mântuitorului plină de sânge și sudoare, întipărindu-și chipul pentru noi; acest chip, al omului care iubește mai presus de fire, suntem invitați să-L întipărim în inima și sufletul nostru. Drumul continuă, urcușul este din ce în ce mai greu, iar greutatea Crucii îl doboară pe Isus încă o dată. Dar se ridică și are putere să mângâie femeile care plâng, trecând peste suferința Sa; suntem chemați și noi să devenim mâna lui Isus care binecuvintează, gura care rostește cuvinte de alinare și mai presus de toate suntem chemați să devenim asemenea lui Isus a cărui Sfântă inimă este plină de iubire. Greutatea Crucii îl doboară pe Isus și pentru a treia oară, însă cu ultimele puteri urcă spre Golgota pentru a-și îndeplini misiunea; ori de câte ori nu ne îndeplinim îndatoririle legate de misiunea noastră sau de viața spirituală, să ne amintim că Isus a dus și greutatea pe care noi nu dorim să o purtăm până la capăt.
Isus este răstignit pe Cruce. Hainele lipite de rănile produse în urma biciuirii și de apăsarea Crucii, sunt smulse cu violență de pe Sfântul Corp. Mâinile care au binecuvântat și au făcut atâta bine și picioarele care L-au purtat pe Isus printre oameni, sunt străpunse de cuie. Când toaca este bătută ne amintim loviturile de ciocan care îl pironesc pe Isus pe lemnul Crucii: durerea de neimaginat, suferința care se adaugă la suferințele epuizării de după noaptea vinderii și judecății, durerea care se adaugă la durerea produsă de păcatele omenirii care se opun iubirii divine. Mântuitorul este pironit pe Cruce, între Cer și Pământ, devenind puntea de legătură dintre omenirea căzută în păcat și Dumnezeu. Este dezbrăcat de haine, iar pentru cămașa Sa, țesută și croită fără nici o cusătură, soldații au tras la sorți pentru ea. De câte ori nu vedem și astăzi Biserica – Corpul mistic al lui Hristos – împărțită de către oameni din cauza orgoliilor și greșelilor omenești; avem puterea de a lupta pentru unitatea Bisericii cu tăria celor care și-au dat viața pentru aceasta, cu prețul propriei vieți?
Isus moare pe Cruce. Ultima și cea mai mare consecință a păcatului este înstrăinarea de Dumnezeu și moartea. Iată-L pe Cel fără de prihană, atârnat pe lemnul Crucii, în suferință, gustând și din condiția omului care s-a îndepărtat de Dumnezeu: se simte părăsit – Eli, Eli, lama sabahtani? (Matei 27,46) Întregul Univers, lumea văzută și nevăzută, se cutremură. Mântuitorul moare pe Cruce. După ce a lăsat-o pe Mama Sa ca Mamă a Bisericii, își pleacă capul, încredințându-și sufletul în mâinile Tatălui. “Unul din ostași, cu sulița, coasta I-a străpuns și îndată a ieșit sânge și apă. Și cel ce a văzut a mărturisit și adevărată este mărturisirea lui.” Catapeteasma Templului s-a rupt, soarele s-a întunecat, Cerul a plâns iar omenirea a încremenit în tăcere și așteptare. Discipolii au coborât Sfântul Corp de pe lemnul Crucii. L-au condus până la mormânt, Iosif din Arimateea și Nicodim înfășurându-L în giulgiu de in și turnând pe El smirnă și aloe. Și noi Îl ducem pe Isus în procesiune până la mormânt. S-a luat Mirele, de acum înainte creștinii sunt în post și rugăciune. În liniștea mormântului, omenirea se află din aceste momente în așteptare.

Ritul bizantin