Start > Ritul bizantin > Spălarea picioarelor

Spălarea picioarelor

9 April 2010
1,195 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Joia Mare. Sfânta Taină a Euharistiei

În timpul activității Sale pământești, Mântuitorul ne-a arătat ce este umilința. A fi umili înseamnă a cunoaște adevărul despre noi: tot ceea ce putem face este numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Vrem să-i urmăm lui Isus, înseamnă să slujim, pentru că și Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să slujească. Iată-L pe Dumnezeu făcut om: “Isus s-a sculat de la cină, s-a dezbrăcat de haine și luând un ștergar s-a încins cu el. După aceea a turnat apă în spălătoare și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins.” (Io. 13, 4-5). Ce imagine a coborârii lui Dumnezeu – kenoza – căci Și-a părăsit condiția pe care a avut-o din veșnicie pentru a se îmbrăca în umanitatea noastră, a cunoscut persecuția, foamea și setea, bucuriile și suferințele noastre, pentru a sluji planului de mântuire a neamului omenesc. Acum slujește discipolilor săi cu umilință, arătându-le modelul slujitorului Împărăției lui Dumnezeu: este “mare” în Împărăție cel ce din iubire se apleacă cu compasiune asupra celui mic. A sluji din iubire înseamnă a te sacrifica, a te dărui din iubire înseamnă a trăi deplin chemarea spre a fi om în plenitudinea demnității de chip și asemănare a lui Dumnezeu. Sfântul Petru încă nu înțelege: “Doamne, oare, Tu să-mi speli mie picioarele?” Înțelegerea omenească avea să fie purificată de durerea trezirii la realitate după ce s-a lepădat de Învățătorul său, de lumina Învierii și mai ales de revărsarea deplină a Spiritului Sfânt. Acum este “spălat” de Cel care iartă și dezleagă păcatele omenirii și îl curățește pe discipolul Său care va deveni piatra de temelie a Bisericii. Nu toți sunt curați și chiar în prezent avem mulți rătăciți care refuză mântuirea, dar din respect pentru libertatea voinței Dumnezeu nu intervine: și asemenea lui Iuda, în fiecare generație au existat și există apostați, schismatici și păcătoși care îl vând pe Isus pentru a cumpăra iluzii deșarte, plăceri trecătoare sau glorie deșartă.
“Știți ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul; și bine ziceți, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, datori sunteți și voi să vă spălați picioarele unul altuia, căci v-am dat pildă pentru ca, precum v-am făcut vouă să faceți și voi. Adevărat vă spun vouă: nu este slujitorul mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el. Dacă știți acestea, fericiți veți fi când le veți face.” (Io. 13, 12-17).
Reușim să fim servitori ai Domnului care săvârșesc întru totul Voința divină? Suntem instrumente docile în Mâinile Domnului prin care El lucrează în Biserica Sa? De câte ori nu s-a trezit în noi orgoliul, de câte ori nu am slujit egoismului nostru sau de câte ori nu am dorit mărirea deșartă a lumii. De câte ori am slujit dezinteresat aproapelui meu, doar pentru că este om – chipul și asemănarea lui Dumnezeu – și merită să fie iubit și respectat pentru că este unică viața și trecerea lui prin meandrele istoriei? Cât de greu este să urmăm pilda Mântuitorului, dar ori de câte ori visele noastre se spulberă, să ne aducem aminte că nu suntem mai mari decât Stăpânul întregii lumi, iar dacă am primit chemarea să fim mesagerii iubirii Sale prin slujirea preoțească, să nu uităm de măreția Celui care ne-a ales, ne-a chemat și ne-a trimis…
Doamne, nu Te uita la slăbiciunile noastre, ci la umbra de dorință care ne poartă spre Tine. Ajută-ne să Te urmăm pas cu pas până la Cruce și Înviere!

Cina cea de taină

Timpul plinirii mântuirii este aproape, istoria mântuirii începe să curgă cu altă intensitate: cât dramatism și câtă bucurie mai presus de lume. Timpul parcă a înghețat reflectând veșnicia, și într-un interval atât de scurt se succed atâtea evenimente…
Isus ne dă Noul și veșnicul Legământ, dându-se pe Sine ca hrană spirituală pentru toți cei ce cred în El, instituind Sfânta Euharistie. Este și momentul în care este instituit Sacramentul Sfintei Preoții, fiind încredințat cel mai Sfânt Sacrament – Euharistia – în mâinile Apostolilor și urmașilor lor, și prin ei întregii Biserici; acum Apostolii participă la prima Sfântă Liturghie, săvârșită în mod nesângeros de Isus Hristos, care va fi desăvârșită prin Unicul Sacrificiu Sângeros a Noului Legământ reprezentat ca “Miel al lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatele lumii.” Tot așa și preoția lor, a fost instituită de Unicul Preot al Noului Legământ – Isus Hristos – pentru ca preoția sacramentală să fie perfectată prin Coborârea Spiritului Sfânt în ziua Cincizecimii.
“Isus, luând pâinea, a binecuvântat, a frânt și a dat ucenicilor Săi zicând: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat lor, zicând: Beți din acesta toți, căci acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 26-28). Minunat este planul lui Dumnezeu, prin care se aduce iertarea păcatelor omenirii și în același timp ni se lasă hrană spirituală sufletelor noastre, pentru viața noastră în Dumnezeu.
Euharistia este centrul vieții Bisericii și cel mai mare dar pe care l-am primit, pentru a înainta în sfințenie. Euharistia este un prilej minunat pentru a ne împărtăși din dumnezeirea lui Isus și a ne apropia, puțin câte puțin, de idealul perfecțiunii vieții spirituale. Biserica trăiește prin Euharistie, centrul vieții creștine, a Poporului Noului Legământ care este pelerin spre patria cerească. Euharistia edifică Biserica, unind-o prin Spiritul Sfânt care o sfințește și întărește comuniunea dintre oameni.
Alături de noi se află Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care ne conduce spre Euharistie, spre Fiul ei și ne conduce pe calea unității în credință și spre mântuire; prin sfințenie și noi putem deveni tabernacole, devenind “purtători de Dumnezeu”, semne ale prezenței și lucrării lui Dumnezeu în lume.

Isus este vândut

Cât de absurde sunt faptele oamenilor atunci când vin în contradicție cu principalele norme ale bunului simț. Iuda a făcut deja un plan prin care să-L aducă pe Isus în fața mai marilor lumii acesteia, crezând că ei se vor converti și vor recunoaște venirea lui Mesia pe Pământ. Iuda este întunecat de cel rău și crede că ceea ce el gândește este pe placul lui Dumnezeu, fără să știe cât de atractive pot să fie căile prin care oamenii își pierd sufletul în întunecimea infernului. Cât de deșarte sunt planurile făcute de oameni și cât de perfide sunt mijloacele prin care cel rău își pune planurile în acțiune…
Ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla: Isus, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om din iubire pentru noi, este dat în mâinile celor care cred că sunt drepți și sfinți, gestionând puterea asupra lumii acesteia. Isus este gata să se sacrifice din iubire pentru noi oamenii, iar omenirea Îl trădează. Astăzi ne considerăm de multe ori îndreptățiți să-i judecăm pe alții, să aruncăm cu pietre în cei condamnați sau să ne atribuim haruri pe care încă nu le avem. De câte ori nu cădem însă în tentații, dăm curs invitațiilor spre păcat, cu toate că ne declarăm creștini, cunoaștem opera mântuitoare a Domnului și totuși Îl “vindem” pentru o iluzie, un gând care satisface egoismul nostru sau pentru o plăcere de o clipă… Ne mărturisim păcatele, promitem că nu vom mai păcătui și iarăși ne trezim în postura lui Iuda care Îl dă pe Isus cărturarilor și fariseilor pentru propria plăcere. Cât de slabi suntem! Punem propriile păreri și cuvinte înaintea Cuvântului, căutăm înțelepciunea în vorbele oamenilor din trecut și uităm de Adevărul care a fost este și va fi de-a pururi. De câte ori ne îndepărtăm de calea cea dreaptă Isus știe “că nu toți suntem curați” și că “unul dintre noi Îl va vinde.” “Oare nu sunt eu?” Întreabă oricine se străduiește să-L urmeze pe Isus…
Mântuitorul știe că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla, însă vai de cel prin care este vândut! Să avem tăria de a-L urma pe Isus până la capăt, indiferent de greutățile pe care le vom întâlni. Să avem tăria să priveghem alături de El, să-I fim alături în rugăciune urmându-L în grădina Ghetsimani: “Doamne, multe greutăți și ispite mă înconjoară, viața pare grea, însă nu cum voiesc eu, ci precum Tu voiești, ajută-mă să-mi beau paharul până la capăt, căci știu că după furtună vine timp bun!” Apoi, să nu uităm că uneori și un sărut – semnul iubirii – poate deveni semn al trădării; să iubim cu adevărat și să nu ne prefacem, pentru că în fața lui Dumnezeu toate cele ascunse vor fi arătate. Dar mai presus de orice să avem tăria de a nu ne lepăda de Mântuitorul nostru, iar dacă am greșit, să plângem amar pentru greșelile noastre, dar plini de speranță și cu părere de rău pentru păcatele noastre să ne întoarcem la calea cea bună. Să priveghem, Isus ne invită să-L urmăm.

Ritul bizantin