Start > Ritul bizantin > Duminica dinaintea Botezului (I)

Duminica dinaintea Botezului (I)

9 April 2010
1,737 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Duminica dinaintea Botezului

Partea a I-a
Începutul Evangheliei

Nu putem ignora îndemnul pe care Sf. Pavel l-a adresat lui Timotei în apostolul de astăzi: “Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!” (2 Tm. 4, 5).
Cuvintele din primul verset al Evangheliei după Marcu au fost alese cu multă atenție și înțelepciune, putând fi considerate “titlul” și “substanța” întregii Cărți: “Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc. 1, 1). Prin această afirmație, – încă de la începutul Evangheliei – Marcu îl prezintă pe Isus ca fiind Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, vestit de Botezătorul, plin de puterea Spiritului și biruitor al puterilor răului. În restul Evangheliei, apostolul nu face altceva decât să dezvolte, să clarifice și să explice mai îndeaproape conținutul celui dintâi verset.
Începutul“: nu doar Cartea facerii, ci și alte cărți din Scriptură încep astfel. Folosind același model, Marcu subliniază că există o legătură între prima carte a Bibliei, Facerea și “începutul Evangheliei lui Isus Cristos“, deoarece cu Isus începe o nouă etapă în istoria mântuirii; o nouă creare (facere) a lumii.
Chiar de la început, evanghelistul dorește să arate că Isus reprezintă și este împlinirea speranței poporului. De fapt, tema centrală a Evangheliei (vestea bună) este: Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său -care a murit și a înviat- pentru mântuirea noastră! Prin urmare, conținutulveștii bune” este o persoană și nu o idee filozofică; este știrea că Isus este om și în același timp “Fiu al lui Dumnezeu“, fapt care ne spune că Dumnezeu S-a apropiat atât de mult de noi, încât S-a făcut om, dar și că omul poate deveni fiu al lui Dumnezeu.
Evanghelie“: dacă în profetul Isaia, acest cuvânt vestea reîntoarcerea din exil și începutul unei noi vieți pentru poporul iudeu, după ce experimentase multe suferințe și încercări, pe timpul lui Isus, “Evanghelie” aplica acest mesaj de speranță al lui Isaia “timpului eshatologic”: odată cu sosirea lui Mesia se inaugura timpul bucuriei și al sărbătorii, al eliberării din sclavie și al iertării, nu doar pentru poporul iudeu, ci pentru întreaga omenire. Marcu, folosind cuvântul “Evanghelie“, vestește că este Isus cel care începe adevărata eliberare și mântuire a omenirii, căci în El se împlinesc promisiunile lui Dumnezeu. Aceasta este “vestea cea bună” pe care biserica trebuie să o predice lumii: Isus din Nazaret, Cristosul, este Fiul lui Dumnezeu prin care Dumnezeu a pătruns în istorie ca om, pentru a o mântui și pentru a-l mântui pe omul din toate timpurile, rasele, culturile și clasele sociale.
Din păcate, plictiseala, viața plină de greșeli, lipsa de entuziasm cu care astăzi ascultăm Evanghelia și primim predica preoților, nu ne ajută să gustăm “vestea nouă“. De multe ori, preoții – prin modul lor de a predica – nu sunt capabili să vestească creștinilor “bunătatea” acestei “vești bune“, împiedicându-i pe credincioși să se bucure de viața cea nouă și astfel, predicile nu-i ajută pe creștini să înțeleagă că “Evanghelia” este vestea cea bună, adevărată și importantă pentru viața și mântuirea lor. Motivul? Poate preoții sunt cei dintâi care nu au experimentat bucuria credinței și avantajele care izvorăsc dintr-o viață trăită pe baza cuvântului lui Dumnezeu, sau poate că încă nu au înțeles că cei care ascultă cu evlavie “Evanghelia“, se întâlnesc cu Isus: om adevărat și Dumnezeu adevărat.
Ioan Botezătorul și părinții maturi
a. Marcu – prezentând încă de la începutul Evangheliei persoana Botezătorului, a celui trimis “înaintea” Domnului – dorește să ne comunice că a sosit Mesia, cel mult așteptat să mântuiască poporul Său, căci Botezătorul Îl arată celor de lângă El: “Iată, Mielul lui Dumnezeu…” (Io. 1, 29).
Înainte de Isus trebuia să vină Botezătorul pentru “a pregăti calea“. De fapt, nu putem ajunge la Isus dacă mai înainte nu trecem pe la Ioan Botezătorul, care prin comportamentul său, ne spune că Dumnezeu se arată, acolo unde omul trăiește în rugăciune, post și libertate, pregătindu-se să-L primească. Isus va spune despre el: “Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuți din femeie unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuși cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât el” (Mt. 11, 11).
b. Botezătorul predica “în deșert”. Ca să pricepem acest fapt, trebuie să ne amintim de cei 40 de ani petrecuți în deșert de poporul iudeu, vreme în care Dumnezeu l-a pus la încercare, dar și “timp de har” în care, poporul L-a întâlnit pe Domnul. În deșert – unde lipsește totul, inclusiv strictul necesar – poporul a putut înțelege că nu bogățiile îl fac să trăiască, ci iubirea și ajutorul lui Dumnezeu. În acea liniște, Israelul a recunoscut că la baza existenței nu stau bunurile materiale, ci relația omului cu Dumnezeu. Prin urmare, deșertul devine calea, locul unde iubirea și libertatea se întâlnesc, se purifică și devin mai puternice. Deșertul este un fel de etapă obligatorie, pentru a trece de la încrederea în eul propriu, la încrederea în Dumnezeu. Locul care pare a fi pustiu și lipsit de viață, demonstrează că-i izvor de viață divină.
Experiența poporului Israel poate să ne ajute să înțelegem mai bine fie “deșerturile” noastre, fie viața noastră de zi cu zi, pentru ca apoi, să o privim cu ochi diferiți, larg deschiși.
c. Marcu ne prezintă modul ciudat de a se îmbrăca al Botezătorului. Dacă “centura de piele” amintește de profetul Ilie, îmbrăcămintea din păr de cămilă nu era permisă de “legea” iudaică, fapt care arată că Ioan trăiește liber, nu limitat de reguli sau obiceiuri – uzanțe – omenești… El nu pune bază pe aspectul său exterior, fiind coerent în modul său de a gândi: nu are nevoie de haine cu care să se mascheze… Îmbrăcămintea și hrana lui Ioan sunt pentru noi un îndemn la sobrietate, la esențialitate.
Este frumos când cineva se îmbracă elegant. Înseamnă că știe să se respecte. Dar atunci când “îmbrăcămintea elegantă” este mai importantă decât persoana, sau atunci când aceasta dorește să fie elegantă, doar pentru a masca unele imperfecțiuni trupești sau răni interioare, “moda” o subjugă.
O bunică îi spunea mereu nepoțelului ei: “Amintește-ți că un măgar îmbrăcat regește, tot un măgar este, iar o găină îmbrăcată ca o regină, este tot o găină“. Îmbrăcămintea nu are puterea să schimbe ceea ce ești și ceea ce ai în suflet. Din păcate, chiar și cei din clasele elementare privesc felul cum sunt îmbrăcați colegii lor: dacă nu sunt îmbrăcați corespunzător, nu îi primesc să se joace cu ei, nu-i acceptă in colectivitatea lor.
d. Botezătorul nu este diferit doar în felul de a se îmbrăca, ci și în ceea ce zice sau face. Pentru că se simte un om liber, care propovăduiește adevărul mai presus de orice, va fi închis și ucis de către Irod. Ioan nu se lasă nici condiționat, nici intimidat: este om autonom, independent, hotărât și dârz. Nu urma sau imita alți oameni și nu dorea să-și facă ucenici.
Din păcate, în zilele noastre obediența – în sensul ascultării oarbe – este una dintre virtuțile cele mai apreciate în orice fabrică: “Nu-ți pune întrebarea dacă este bine sau nu, ți-a spus șeful ce să faci… Fă-ți munca și gata! Nu este vina ta. Tu doar ai urmat un ordin“. Pornind de la această mentalitate, mulți au ajuns să omoare, doar pentru că au ascultat un ordin. Nu mai vorbim de cei care fură, mint, înșeală, doar că să facă pe placul șefilor… Se pare că astăzi, virtutea cea mai căutată este să fii apreciat: “lucrează mult, astfel șeful tău te va lăuda, te va promova. Tu trebuie să fii mereu disponibil“. Azi nu mai trebuie să fii om, ci o mașină… Poate vei ajunge puțin mai sus, dar te vei pierde, pentru simplul fapt că ți-ai vândut viața în numele aprecierii altora, în numele unui câștig, de dragul unui progres… toate, lucruri incomparabil mai mici decât valoarea infinită a sufletului tău.
Trebuie să gândim singuri, căci înaintea lui Dumnezeu, nu ne vom putea scuza prin faptul că noi am îndeplinit doar niște ordine, pe care alții ni le-au dat… Naziștii, la procesul din Nürnberg, când au fost chemați să răspundă pentru cele 6 milioane de evrei morți, au spus: “Noi doar am executat un ordin“. Este adevărat! Dar le va folosi înaintea Domnului acest răspuns?
e. Botezătorul ne cere: “Convertiți-vă și botezați-vă!“. El nu se limitează la respectarea unor simple reguli, asemenea fariseilor, ci consideră că dacă omul nu se schimbă în interiorul său, în inima sa, totul este inutil… De la Ioan învățăm că avem nevoie de oameni care să ne stimuleze să căutăm și să luptăm nu doar pentru drepturile noastre, ci pentru drepturile tuturor, nu doar pentru binele nostru ,ci pentru binele comun. Dacă intervin doar pentru drepturile mele, înseamnă că eu caut doar profitul, dar dacă apăr drepturile tuturor, atunci caut dreptatea, iar căutând binele oamenilor, înseamnă că știu să iubesc.
Părinții noștri, uneori, ne învață să ne gândim doar la noi și să nu ne preocupăm de alții. Cu greu vom găsi creștini care să aibă o inimă mare și să spună: “Iubește-i pe toți oamenii, luptă pentru dreptate și nu te gândi doar la tine însuți. Nu vezi câte nedreptăți sunt? Fă ceva!“.
Este greu să aflăm persoane care nu-și “cheltuiesc” viața doar pentru bani, sex, succes și carieră, ci care trăiesc pentru adevăr, pentru a-și realiza calitățile, pentru a face voia lui Dumnezeu; oameni care muncesc nu pentru profit, ci cu conștiinciozitate, deoarece este drept să facă astfel, pentru că sunt fideli Domnului.
A te converti, înseamnă a ieși din sine, din infantilitatea proprie. Copilul spune: “Totul este al meu! Mâncarea este a mea, jucăriile sunt ale mele… toți trăiesc în funcție de mine“. A fi adult, înseamnă a înțelege că există o lume mai mare, mai vastă. A pricepe că nu sunt doar eu pe lumea aceasta. A te converti, presupune a fi deschis noului din univers, pentru că nu sunt eu întregul univers, ci doar o mică și infimă parte…
f. Botezătorului nu îi este frică să stea singur, să fie abandonat, să nu fie acceptat. Este un om autentic, adevărat, autonom, unul care își cunoaște calea și o străbate. Nu îl interesează ce vor spune alții sau că își va atrage pedeapsa puternicilor lumii. El are un mesaj și o datorie de îndeplinit: trebuie să fie “vocea care strigă în pustie“. El este conștient că dacă mulți vor veni la el să se boteze și mai mulți, vor rămâne indiferenți. În deșert cine te poate auzi? Totuși nu se plânge din cauza lipsei de credincioși, asemenea preoților din zilele noastre. Ioan nu este timorat de rezultat: “Nu mai vine lumea la Biserică“. Tu muncești pentru rezultat sau pentru că ești convins de ceea ce predici?
Botezătorul este asemenea unui tată care face observații severe: “Îndreptați-vă calea, convertiți-vă și botezați-vă!“. Este ca și cum ar zice: “Treziți-vă! Nu vedeți că vă risipiți viața? Că trăiți în minciună? Schimbați-vă!“. Din păcate, nu dorim să ne maturizăm, căci trăim prea bine la umbra părinților…Este cazul ca părinții să ia exemplu de la vulturii din Colorado, care își alungă puii din cuib, pentru a-i obliga să învețe să zboare… Astfel, părinții trebuie să-i “oblige” pe copiii lor să devină adulți, după exemplul Botezătorului care “iubește în chip dur“: provoacă, rănește, pune omul înaintea adevărului său, îl constrânge să fie responsabil, îl alungă… dacă nu dorește să crească. Avem nevoie de părinți adevărați, care să ne explice responsabilitățile noastre și care să ne constrângă să alegem, să ne maturizăm, să acceptăm consecințele modului nostru de viață, să fim responsabili de alegerile noastre, la urma urmei.
Avem nevoie de părinți maturi, care să priceapă că a te converti, înseamnă a risca, a te încumeta, adică a crea noi posibilități, pentru a deveni mai puternici, mai diferiți: a te naște (converti) continuu. A risca, înseamnă a înfrunta problemele, a pune în discuție, a asculta opiniile altora; a face ceva ce încă nu ai făcut, a face ceva de care îți este frică; a lua inițiativa, în loc să așteptăm ca mereu să o ia alții, în locul nostru… A te maturiza, comportă a cuteza să fii ridicol, dacă faci o anume alegere sau îți exprimi o anumită opinie; a fi marginalizat sau exclus; înseamnă să faci ceea ce alții nu se așteaptă ca tu să realizezi; să crezi în ceva, chiar dacă cei din jurul tău nu cred; să încerci; să mergi cu încredere către necunoscutul (infinitul), care este Dumnezeu.
A risca, a îndrăzni, înseamnă să nu te lași condiționat de frică, pentru că teama ucide. Dacă Isus nu și-ar fi riscat viața, reputația, astăzi nu ar exista creștinismul. “Curajul mă împinge către stele și teama… către moarte” (Seneca). Amin.

Ritul bizantin