Predici

Învierea Domnului este minunea minunilor. E minunea fundamentală, care dovedeşte dumnezeirea lui Cristos şi originea divină a Bisericii sale. Dacă cineva ar putea să demonstreze că învierea lui Cristos e o minciună, un fals, dacă cineva ne-ar arăta osemintele lui găsite undeva, în acel moment, creştinismul ar dispărea pe loc, iar noi ar trebui să închidem imediat bisericile.

1.

Ne este încă viu în memorie tragicul eveniment din Statele Unite, care a zguduit omenirea pe data de 11 septembrie 2001. Şi ne amintim cuvintele mari ce se rosteau atunci: “De acum, nimic nu va mai fi ca înainte; lumea după 11 septembrie nu va mai fi lumea dinainte”. Acum, dacă şocul, coşmarul acelei grozăvii a trecut şi spiritele s-au calmat, judecând la rece, constatăm că, de fapt, nu s-a schimbat nimic în lume. Lumea de după 11 septembrie este exact ca cea de dinainte. În afară de nişte bombardamente, de nişte oameni nevinovaţi morţi sau mutilaţi în Afganistan. Şi în Israel a existat un singur eveniment care a schimbat cu adevărat cursul omenirii, care a împărţit definitiv istoria în două: înainte de era noastră şi după era noastră. Acest eveniment unic şi decisiv, care nu se va repeta, este învierea lui Cristos. Într-adevăr, o dată cu învierea lui Cristos, totul s-a schimbat în lume: lumea de după învierea lui Cristos nu mai este lumea dinainte de învierea sa.

Moartea, fie că vine prin acte de terorism, fie că vine prin represalii împotriva terorismului, nu poate schimba lumea decât în rău. Învierea lui Cristos, întrucât este victoria vieţii împotriva morţii, e aceea care schimbă lumea, dar în bine.

Învierea Domnului este minunea minunilor. E minunea fundamentală, care dovedeşte dumnezeirea lui Cristos şi originea divină a Bisericii sale. Dacă cineva ar putea să demonstreze că învierea lui Cristos e o minciună, un fals, dacă cineva ne-ar arăta osemintele lui găsite undeva, în acel moment, creştinismul ar dispărea pe loc, iar noi ar trebui să închidem imediat bisericile.

În cursul unui interviu luat arhiepiscopului englez Michel Ramsay, reporterul îi pune întrebarea: “Dacă aş putea să aduc oasele lui Isus aici, în faţa dv., în acest birou, ce s-ar alege de credinţa dv.?” Răspunde prelatul: “Lucrul despre care vorbeşti dumneata este absolut imposibil. Nu se poate întâmpla, de aceea, refuz să răspund la întrebare”. “Dar eu am spus «dacă». E vorba de o simplă presupunere. Dacă aş aduce oasele lui Cristos, ce s-ar alege de credinţa dv.?” “Refuz să răspund la întrebare”. S-a găsit într-adevăr un celebru scriitor, Lee Wallace, ateu, care şi-a pus în cap să spulbere credinţa creştină, denigrând ceea ce numea el “mitul învierii lui Cristos”. Şi-a zis: “Plec în Orientul Mijlociu şi încerc să găsesc oasele lui Cristos. Vreau să pun capăt acestei poveşti cu învierea”. A plecat şi, pe când făcea cercetări, a început să scrie deja o carte în care voia să demonstreze că învierea lui Cristos e o poveste bună de adormit copiii. Dar cercetările l-au condus exact în direcţia contrară. Fără să-şi dea seama, s-a trezit un om credincios. I-a mărturisit soţiei că nu e capabil să scrie cartea pe care şi-a propus să o scrie. “Atunci, scrie alta”, i-a zis soţia. Şi a scris alta. Se numeşte Ben Hur, o istorie fascinantă a lui Cristos. S-a turnat după ea şi un film care a făcut înconjurul lumii. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi altui scriitor, lui Frank Morison. Şi-a propus să scrie o istorie adevărată a lui Isus, fără înflorituri şi falsuri. Dar a constatat că aceasta, cum se exprimă el, e cartea care refuză să fie scrisă. A ieşit un best-seller, cartea intitulată Cine s-a cununat cu Luna, în care, pagină cu pagină, demonstrează că Isus a înviat cu adevărat din morţi, iar altă concluzie logică nu există.

Învierea Domnului nu e doar o minune ce s-a petrecut acum două mii de ani. Este o minune care continuă să se petreacă sub ochii noştri şi va continua să se petreacă până la a doua sa venire. În ce constă această minune?

Acum ceva timp, televiziunea şi ziarele au făcut mare senzaţie în toată ţara, prezentând o înviere din morţi. Un bătrân a murit. Dar după câteva zile, chiar când era în biserică şi i se făcea slujba de înmormântare, s-a trezit la viaţă, a deschis ochii şi a coborât din sicriu, lăsându-i pe toţi înlemniţi de spaimă şi stupoare şi făcându-l, probabil, pe preot să scape cădelniţa din mână. Cum se chema înviatul? Nu ne mai amintim. După cinci minute, i-am uitat numele. Ce face acum? Era foarte bătrân. Probabil că, între timp, a murit de-a binelea şi acum zace în pământ undeva în vreun colţ de cimitir, cu o cruce la cap.

Dar moare şi învie Cristos acum două mii de ani. La vremea aceea nu exista televiziune sau radio, nu erau ziare. Faptul s-a petrecut într-un colţ pierdut al lumii, în Palestina. O mână de oameni, de pescari inculţi, ucenicii, merg în lume să vestească marea minune. Şi după 2000 de ani, toată omenirea cunoaşte numele Celui Înviat, i se închină, îl adoră; mai bine de un miliard de oameni, câţi numără creştinismul la ora actuală, se adună astăzi în biserici pentru a-i celebra învierea şi a cânta cântecul de biruinţă asupra morţii: “Aleluia!”.

Chuck Colson a fost unul dintre colaboratorii fostului preşedinte al Statelor Unite, Richard Nixon. A fost implicat şi el în răsunătorul scandal Watergate, în anii ’70, şi a ajuns în puşcărie împreună cu alţi complici. Era necredincios, dar după ce a ieşit din puşcărie, şi-a regăsit credinţa pornind de la următoarea judecată foarte simplă: “Eram unul dintre cei mai puternici oameni din lume, dar n-am putut să rezist multă vreme cu minciuna, cu declaraţiile false. N-am reuşit să ne susţinem declaraţiile false la proces nici trei săptămâni: am fost obligaţi să recunoaştem adevărul, căci s-au dat la iveală înregistrări şi alte dovezi care au demascat minciuna. În schimb, martorii învierii, ucenicii lui Isus, au mai trăit vreo 40 de ani după înviere, dar în aceşti 40 de ani, nimeni nu a putut să dovedească faptul că au minţit: au fost bătuţi cu vergi, au fost ameninţaţi, au fost aruncaţi în temniţă, au fost ucişi tocmai pentru că predicau că Isus a înviat, dar nu şi-au schimbat declaraţia, nu au recunoscut că ar fi minţit. De aceea, învierea lui Cristos nu poate să nu fie adevărată”.

Şi dacă el, Cristos, nu a fost înmormântat imediat în uitare ca bătrânul înviat despre care am amintit mai înainte, se datorează faptului că învierea lui nu a fost o simplă reanimare, o simplă întoarcere a sufletului în trup, în cadavru, ci trupul lui a fost transformat, spiritualizat, astfel încât nu mai poate să putrezească, să se întoarcă în pământ; e singura înviere adevărată, urmată de învierea trupului Preacuratei Fecioare Maria. Cristos, ne învaţă apostolul Pavel, odată înviat, nu mai moare, moartea nu mai are stăpânire asupra lui. Învierea lui Lazăr, a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Naim, au fost nişte simple reanimări, nişte învieri provizorii; toţi aceştia, într-o bună zi, au murit din nou, definitiv, şi trupul lor s-a întors în pământ.

Cristos a înviat cu trupul lui adevărat, real, de aceea, încearcă să-i convingă pe ucenici, când le apare, că nu este un spirit, o fantomă, ci e el însuşi, şi cere de la ei ceva de mâncare – spiritul, fantoma, stafia nu mănâncă -, iar pe Toma îl invită să-i pipăie rănile din mâini şi din coastă, spre a se convinge că el este, şi nu o arătare. Dar trupul lui e atât de schimbat, de transformat, încât, atunci când îi apare Mariei Magdalena după înviere, aceasta îl confundă cu grădinarul, iar cei doi ucenici în drum spre Emaus au mers o bună bucată de vreme alături de el fără să-l recunoască.

Dar, în fond, ce motiv au creştinii să se bucure atâta de învierea lui Cristos? E adevărat, a înviat, are toate motivele să se bucure el, dar noi? Da, avem şi noi toate motivele să ne bucurăm, căci învierea lui e speranţa şi certitudinea propriei noastre învieri. “Dacă Cristos a înviat, şi noi vom învia”, proclamă sus şi tare apostolul Pavel. Vom învia cu un trup glorios, strălucitor, spiritualizat, nemuritor ca şi al lui. A înviat el, Capul, vom învia şi noi, cei care, prin Botez, am devenit mădularele trupului său. Căci cum ar arăta un cap viu pus pe un schelet, pe un cadavru?

Dar cum va putea să învie, să fie refăcut trupul omenesc mâncat de fiare, înghiţit de ape, carnea aceasta devenită pulbere, împrăştiată în cele patru vânturi ale lumii? Va fi lucrarea atotputerniciei lui Dumnezeu. Învierea trupurilor noastre va fi o nouă creaţie, aşa cum învierea lui Cristos a fost o nouă creaţie, mai minunată decât prima creaţie a lumii. Admirabil vorbeşte scriitorul bisericesc Tertulian: “Gândiţi-vă la clipa creaţiei şi orice dificultate va dispărea. Cum a fost făcută lumea aceasta, care mai înainte nu exista? Voi înşivă ce eraţi înainte de a fi? Nimic! De ce aşadar cel care v-a scos la existenţă din nimic n-ar putea să vă redea existenţa când va voi? Voi nu eraţi şi acum sunteţi. Voi nu veţi mai fi şi veţi veni din nou la existenţă. Explicaţi-mi, dacă puteţi, misterul existenţei voastre şi eu vă voi explica misterul învierii voastre”.

“Bucură-te, suflete al meu. E mereu Paştele, deoarece Cristos înviat este învierea noastră”. Aceasta era rugăciunea pe care o repeta mereu un sfânt monah, Silvan Atonitul.

Aceasta să fie şi rugăciunea noastră. Noi suntem, ne spune apostolul Petru, un popor dobândit de Dumnezeu ca să fim al lui, ca să vestim lucrările minunate ale celui care ne-a chemat din întuneric la lumina sa minunată, care ne-a chemat de la întunericul păcatului, al morţii şi al tristeţii la lumina harului, a vieţii şi a bucuriei.

2.

Unul dintre sfinţii cei mai îndrăgiţi de către poporul rus este sfântul Serafim din Sarov. A trăit un timp ca pustnic într-o pădure, fără să scoată vreodată măcar un singur cuvânt; nici chiar atunci când călugărul de la mănăstirea învecinată venea din când în când şi îi aducea câte ceva de mâncare. După mai mulţi ani de rugăciune şi tăcere totală, Dumnezeu l-a chemat să trăiască din nou în mănăstire. Cum faima sfinţeniei lui se răspândise pretutindeni, lumea venea în număr tot mai mare la el, ca să-şi deschidă inima, să-şi spună păsurile şi să ceară povaţă. El mergea în întâmpinarea tuturor şi îi saluta cu însufleţire, spunând: “Cristos, bucuria mea, a înviat!” Dar spunea aceste cuvinte cu un asemenea ton, în timp ce faţa îi strălucea de o lumină nepământeană, încât bucuria, curajul, speranţa pătrundeau în sufletele vizitatorilor şi nu mai aveau nevoie de alte cuvinte de îmbărbătare. Acelaşi salut aş vrea să vi-l adresez şi eu dumneavoastră tuturor, astăzi, în marea sărbătoare a Învierii Domnului: “Cristos, bucuria mea, a înviat!”

Ce a însemnat învierea Domnului pentru universul spiritual al omenirii? Exact ce a însemnat pentru universul fizic, material acea explozie iniţială a atomului primar, despre care ne vorbesc oamenii de ştiinţă, urmând teoria lansată cu câteva decenii în urmă de mons. Jules Lemaître, profesor la Universitatea din Louvain. Cu circa 16 miliarde de ani în urmă, o sferă, o bilă care cuprindea toată materia condensată şi toate energiile universului a explodat, şi aşa s-au format, pe parcursul miliardelor de ani, corpurile cereşti, stelele, planetele, cu tot ce se află pe ele. Aşa a început istoria Universului. Aparate ultrasofisticate înregistrează un zgomot de fond al universului: este ecoul acelei explozii extraordinare ce s-a produs la început. De 16 miliarde de ani, Universul e în continuă expansiune: corpurile cereşti, galaxiile zboară cu o viteză ameţitoare dinspre centru spre periferie, ca schijele unei bombe care a explodat. Universul se va mări, se va dilata, va cunoaşte această expansiune încă vreo 16 miliarde de ani, când va începe procesul invers de contracţie; ca un elastic întins la maximum, care, lăsat liber, revine la loc. Forţa centrifugă va ceda locul forţei centripete. Universul se află, în momentul de faţă, cam la jumătatea vârstei sale.

La fel, tot ce există, tot ce se mişcă în Biserică – toată forţa, toată energia care se află în sacramente, în instituţiile Bisericii, în cuvântul care este predicat -, toată energia spirituală din sufletele creştinilor îşi au punctul de pornire şi forţa din învierea lui Cristos, din acea explozie primară ce s-a petrecut în mormântul lui Iosif din Arimateea, făcând să se cutremure pământul, să se rostogolească piatra uriaşă de la intrarea în mormânt, trântindu-i la pământ pe soldaţii romani care făceau de pază, în acea fracţiune de secundă în care moartea s-a transformat în viaţă şi timpul în veşnicie. Atunci a început expansiunea misionară a Bisericii, expansiune ce se va încheia la sfârşitul veacurilor.

Vestirea evangheliştilor, predica misionarilor nu este altceva decât sunetul de fond, ecoul prelungit, trecut din gură în gură, din generaţie în generaţie, al acelei explozii de viaţă din noaptea Învierii, iar propovăduirea lor se reduce, în esenţă, la învierea Domnului, cu Patima şi moartea pe care învierea le presupune, la ce spunea Serafim din Sarov când îi saluta pe oameni: “Cristos, bucuria mea, a înviat!”

Sfântul Augustin, comentând cuvintele sfântului apostol Pavel din Scrisoarea către Romani: “Dacă îl mărturiseşti aşadar cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă tu crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Rom 10,9), ne dă de înţeles că toată credinţa creştinului e concentrată, se reduce la credinţa în învierea lui Isus: “Toţi cred că Isus a murit, dar nu toţi cred că a înviat. Acest lucru numai creştinii îl cred şi nu este creştin cine nu crede acest lucru. Credinţa creştinului, aşadar, este învierea lui Cristos”.

Dar oare moartea lui Isus nu ar fi fost suficientă pentru ca pe ea să se întemeieze credinţa creştinilor? Nu. Dacă totul s-ar fi terminat cu moartea, Isus ne-ar fi convins despre iubirea lui, moartea lui ar fi fost semnul unei iubiri infinite faţă de oameni, căci, într-adevăr, aşa cum spusese, “nu este o iubire mai mare decât aceea ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi”. Dar nu ne-ar fi convins cu privire la adevărul, la autenticitatea persoanei sale şi a lucrării pe care a înfăptuit-o în lume. De unde să ştim că n-a fost un halucinat, un exaltat însufleţit de înalte idealuri umanitare, un maniac, un paranoic ce se credea Dumnezeu, ci era cu adevărat Dumnezeu, aşa cum pretindea? De fapt, şi în trecut, şi în prezent, au fost persoane care şi-au dat viaţa pentru o cauză greşită, pentru o ideologie falsă, aberantă, convinse că mor pentru o cauză justă, care corespunde adevărului; ideologia comunistă are eroii săi. Eroii comunismului, şi-au pierdut deja monumentele care le celebrau memoria. Nazismul a avut şi el eroii săi, mai ales, în rândul tinerilor care au mers cu însufleţire la moarte, animaţi de o cauză la fel de falsă şi de criminală. A-ţi da viaţa pentru o cauză nu e neapărat dovada că acea cauză este adevărată şi justă.

Sfârşitul lui Isus, omeneşte vorbind, a fost un faliment. Aşa judecau contemporanii săi: pentru ei, Isus era un om care luptase şi care acum murea pentru o cauză falsă. După ce entuziasmase mulţimile, când practic cucerise tronul lui David, într-o bună zi, se lasă prins, răstignit, moare între doi tâlhari. Cerul părea închis, murea ca oricare muritor care îşi făcuse iluzia că este Mesia sau, cine ştie, poate că fusese un impostor care înşelase masele şi pe contemporanii săi. Chiar şi pentru prietenii săi, totul se termina cu tragedia Calvarului; toate speranţele lor erau îngropate în mormântul la intrarea căruia s-a pus o lespede rece. Dar faptul că a înviat din morţi după ce a fost ucis şi înmormântat e dovada de netăgăduit că el n-a fost nici un halucinat, nici un impostor. Tot ce a spus era adevărat; era Fiul lui Dumnezeu, căci un simplu om poate să-şi ia singur viaţa sau să-i ia altuia viaţa, dar să-şi redea viaţa după ce altul i-a luat-o, numai Dumnezeu o poate face.

Înainte de a-şi da duhul, Isus a strigat către Tatăl său: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” De altfel, întreaga viaţă a lui Isus a fost un strigăt continuu către Tatăl său. Spune Scrisoarea către Evrei: “El este acela care, în zilele vieţii sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi lacrimi către cel care putea să-l salveze de la moarte, a fost ascultat, datorită evlaviei lui” (Evr 5,7). Învierea a fost răspunsul pe care Tatăl l-a dat la apelul pe care l-a înălţat Isus cu strigăte mari şi lacrimi în zilele vieţii sale pământeşti. Cuvântul pe care textele biblice îl folosesc în mod obişnuit atunci când vorbesc despre învierea lui Isus, tradus exact, este: “l-a trezit, l-a deşteptat, l-a sculat dintre cei morţi”. Într-o zi, citim în Evanghelie, Isus s-a apropiat de năsălia pe care zăcea mort fiul unic al unei văduve şi i-a zis: “Copile, îţi zic: scoală-te!” Copilul s-a trezit şi a fost redat mamei sale. La fel, exprimându-ne în termeni omeneşti, Tatăl s-a apropiat de Isus culcat în mormânt, cu o infinită duioşie, aşa cum se apropie un tată de leagănul copilului său, şi i-a spus: “Copile, Fiul meu, trezeşte-te, scoală-te!”

Învierea glorioasă a lui Isus e legată de pătimirea şi moartea sa: “El s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce. De aceea, şi Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult şi i-a dat un nume care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din ceruri, de pe pământ şi din infern” (Fil 2,8-10). Patima, moartea şi învierea Domnului – ceea ce numim misterul pascal – înseamnă inima creştinismului, fără de care Biserica nu poate trăi: ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.

În primele veacuri ale creştinismului, Bisericile Răsăritului – Siria, Asia Mică -, unde influenţa iudaizanţilor se resimţea puternic, misterul pascal însemna aproape exclusiv Patima şi moartea lui Cristos; nu se ştie dacă celebrau şi când celebrau învierea Domnului. În timpurile mai apropiate de noi, dimpotrivă, iudaizanţii încearcă să elimine răstignirea şi moartea lui Cristos, prin aceasta eliminându-se automat învierea: căci dacă Cristos n-a fost răstignit şi nu a murit, cum să învie? Înţelegem foarte bine suferinţa şi iritarea sionismului, reacţia vehementă împotriva recentului film al lui Mel Gibson – “Patimile lui Cristos”, şi oricum ar fi scenele acestui film, pline de cruzime sau nu, cu calităţi artistice sau fără, reacţia ar fi fost aceeaşi: e instigare la antisemitism.

Evreii care i-au cerut papei să scoată din Evanghelii paginile ce descriu patimile, răstignirea lui Isus, pentru a începe un dialog adevărat cu Biserica Catolică, probabil că ar pune la bătaie toate finanţele lumii pe care le deţin pentru a realiza acest lucru, aşa cum nu s-au uitat la bani când i-au mituit pe soldaţii romani pentru ca aceştia să spună că Isus nu a înviat, ci că au venit ucenicii şi i-au furat trupul pe când ei dormeau.

Biserica nu-i culpabilizează pe toţi evreii din toate timpurile pentru condamnarea la moarte şi executarea lui Isus, nici nu instigă la antisemitism, dar nu poate să nu spună mereu ca apostolul Pavel: “În ce mă priveşte, departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos”, căci nu există înviere fără moartea pe cruce. “Şi dacă Cristos nu a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră… şi cei care au adormit în Cristos sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus speranţa în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii. Dar Cristos a înviat din morţi, el fiind pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit printr-un om, tot printr-un om va veni şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Cristos” (1Cor 15,14-22).

Învierea lui Cristos nu este numai temelia credinţei noastre, dar şi temelia speranţei noastre, o speranţă pe care nu o poate oferi omului nici o filozofie şi nici o ideologie umană. Va veni o zi, ziua de pe urmă, care va pune punct final istoriei omenirii şi în care Dumnezeu îl va restaura pe om în plinătatea fiinţei sale, trup şi suflet.

Cunoscutul scriitor şi jurnalist Vittorio Messori ne relatează în cartea sa, Scomessa sulla morte, ce i s-a întâmplat într-o bună zi lui Luigi Firpo: “Luigi Firpo, unul dintre cei mai prestigioşi neoiluminişti italieni, povesteşte că a nimerit odată, din întâmplare, el, necredincios, într-o biserică pe când se celebra Liturghia. Era acolo un grup de bărbaţi şi femei prost îmbrăcaţi, bătrâni, cu feţe zbârcite, cu cearcăne, cu obrajii neraşi ca lumea, femei ponosite, cu părul ascuns sub bonete strâmbe, cu paltoane refăcute şi uzate, toţi marcaţi de anii trăiţi în mizerie… Aşadar, un soi de măturătură umană, care, după ce au primit Împărtăşania, îndrăzneau să cânte un imn în care se spunea: «Eu cred că voi învia; acest trup al meu îl va vedea pe Mântuitorul». Comentează Firpo, acest combatant care crede în democraţiile iluminate: «Nu putea fi un contrast mai sfâşietor între aceşti sărmani oameni prăpădiţi şi meschini, marcaţi de tâmpenie, de incultură, de vicii ascunse şi acea speranţă de a-şi perpetua pentru totdeauna sufletele lor obscure… Aşadar asemenea viermi îndrăznesc să spere că cineva le dă importanţă? Îndrăznesc să spere că nu au trăit la întâmplare, fiind orice, numai nişte suflete sublime, maeştri ai înţelepciunii, oceane de cultură, comori de bunătate, nu? Da, aceşti viermi au speranţă; mai mult, e cineva care dintotdeauna alimentează speranţa lor. Ba chiar Biserica învaţă că, în primul rând, pentru ei, pentru grămezile acelea de zdrenţe, pentru acele ghemotoace de păcate mediocre, puţin nobile, Dumnezeul ei a murit şi a înviat. Şi aceeaşi Biserică învaţă că nu e deloc sigur că atâţia ‚maeştri ai înţelepciunii’, atâtea ‚oceane de cultură’ vor reuşi la urmă să ocupe un locuşor în picioare, în ultima galerie a împărăţiei»”.

Sfânta Monica a căzut grav bolnavă în Portul Ostia, în timp ce aştepta o corabie cu care să se întoarcă în patrie, în Africa de Nord. Întrebată pe patul de moarte dacă nu îi este frică să-şi lase trupul atât de departe de ţară, Monica a răspuns: “Nici un loc nu e departe de Dumnezeu. Nu e nici un motiv să mă tem că el, la sfârşitul lumii, nu va recunoaşte locul de unde să mă învie din morţi”.

3.

Trăia într-o mănăstire un călugăr bătrân, venerabil, înţelept, cu mare faimă de sfinţenie. Toată lumea îi spunea părintele Manase. Într-o zi vine la el un vizitator ca să-şi descarce inima şi să primească poveţe duhovniceşti. Au discutat pe îndelete de dimineaţa până seara. Şi a observat vizitatorul că monahul vorbea mai tot timpul cu ochii închişi. Îi deschidea din când în când, îi ţinea deschişi câteva clipe, apoi îi închidea din nou. “Părinte Manase, îi zice vizitatorul, deschideţi-vă ochii şi priviţi lucrările minunate ale lui Dumnezeu”. “Fiule, îi răspunde sfântul monah, eu ţin ochii închişi, ca să-l văd pe cel care a făcut aceste lucruri minunate”.

Vinerea trecută noi ne-am deschis bine ochii trupului şi l-am văzut bine pe Isus, omul durerilor, legat, biciuit, scuipat, urcând drumul Calvarului, răstignit pe cruce, zvârcolindu-se în suferinţe cumplite, i-am văzut trupul mort, plin de sânge şi vânătăi aşezat în mormântul pe care i l-a oferit Iosif din Arimateea. Astăzi închidem ochii trupului şi ne deschidem ochii sufletului şi ai credinţei ca să contemplăm pe Isus ca Dumnezeu, care prin puterea sa dumnezeiască s-a trezit din nou la viaţă, a înviat glorios din morţi. Pe Cristos nu l-a văzut nimeni când a părăsit mormântul, afară de îngerii lui Dumnezeu care îi străjuiau trupul mort. Nu l-au văzut nici soldaţii romani care făceau de pază; ei au simţit cutremurul de pământ, au văzut pietroiul de la intrarea mormântului rostogolindu-se, au constatat că mormântul este gol, dar pe Isus înviat nu l-au văzut. Isus înviat nu poate fi văzut cu ochii trupului, chiar dacă în icoane şi statui e reprezentat sub înfăţişare umană, îmbrăcat în haine albe strălucitoare, cu un steag în mână, semnul victoriei asupra morţii. Isus înviat nu poate fi descoperit, văzut, contemplat decât cu ochii credinţei; el este cel care îi deschide omului ochii sufletului şi care îi face darul credinţei. Maria Magdalena îl privea pe Isus, dar nu-l vedea, nu-l recunoştea; l-a recunoscut când Isus i-a deschis ochii şi urechile sufletului şi s-a auzit chemată pe nume: “Maria!” Cei doi ucenici în drum spre Emaus mergeau cot la cot cu Isus, îl priveau, dar nu-l vedeau, îl auzeau dar nu-i recunoşteau vocea: l-au recunoscut abia la frângerea pâinii când Isus le-a deschis ochii şi urechile sufletului.

Noi în Crezul pe care îl rostim la Liturghie spunem: Cred în Isus Cristos care a pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat şi s-a coborât în iad, adică s-a coborât sub pământ, la cei morţi. Dar cât de trist ar fi Crezul nostru creştin dacă s-ar opri aici, dacă s-ar încheia pe această notă tragică! În acest caz creştinismul s-ar prăbuşi complet, ar fi ca un sac gol, ca un edificiu fără armătură, ca o casă fără temelie. Credinţa noastră, în ciuda neasemuitei sale frumuseţi, n-ar fi nimic altceva decât un sistem de gândire filozofic, neputincios, ieşit din mintea unui simplu om. Desigur, învăţătura lui Isus ar străluci ca un mănunchi de adevăruri morale sublime, dar cine le-ar lua în seamă, cine ar ţine cont de ele, cine i-ar pune în practică poruncile, cine i-ar mărturisi credinţa cu preţul sângelui până la ultima suflare a vieţii, dacă întemeietorul religiei creştine nu a fost decât un simplu om? Ce-i drept un om virtuos, înţelept, sfânt, dar un om şi nimic mai mult; un simplu om pe care duşmanii săi l-au torturat, l-au insultat, l-au omorât răstignindu-l pe cruce, l-au băgat în mormânt şi cu asta totul s-a terminat. Ce i-ar păsa omului de azi dacă acum două mii de ani în urmă a trăit un om bun la inimă, înţelept, care ierta păcatele, vindeca bolnavii, dacă a murit şi s-a prefăcut în cenuşă? Poate s-ar găsi unii care să-l admire şi să-l onoreze aşa cum sunt admiraţi şi onoraţi marii oameni ai istoriei, marii binefăcători ai omenirii. Dar nimeni nu l-ar iubi şi nu l-ar adora, nu şi-ar sacrifica viaţa pentru a-i pune în practică poruncile; ce rost are să-ţi sacrifici viaţa pentru un cadavru, din care nici cenuşa nu a mai rămas? “Dacă Cristos nu a înviat, scrie apostolul Pavel, zadarnică este predica noastră, zadarnică este şi credinţa noastră” (1Cor 15,14). Suntem cei mai nefericiţi dintre oameni. Suntem încă în păcatele noastre.

Dar nu. Crezul creştin nu se opreşte la cuvintele: a pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat şi s-a coborât în iad, căci mergem mai departe şi spunem: a treia zi a înviat din morţi. Şi în acest caz totul se schimbă. Dacă a înviat din morţi, Cristos nu era un simplu om, ci era în acelaşi timp şi Dumnezeu, căci un simplu om îşi poate lua viaţa, sau poate lua altcuiva, dar nu şi-o poate reda după ce şi-a luat-o sau i-a luat-o altul. Şi dacă Cristos este Dumnezeu, atunci nu ne mirăm că în cele două mii de ani de existenţă a Bisericii, 70 de milioane de martiri şi-au vărsat sângele pentru el, că sute de milioane de persoane s-au oferit în întregime lui în viaţa de preoţie şi de feciorie, că atâţia soţi, părinţi, tineri, copii luptă cu eroism pentru a trăi o viaţă de virtute şi sfinţenie.

Învierea lui Cristos este esenţa creştinismului, este inima credinţei şi a Bisericii. Fără învierea Domnului, Biserica ar fi ca un trup fără inimă, adică un cadavru. Sfântul Augustin, comentând psalmul 120, scria: “Nu e mare lucru să crezi că Cristos a murit; acest lucru îl cred şi păgânii şi evreii, şi toţi nelegiuiţii; toţi cred că Cristos a murit. Învierea lui Cristos, aceasta e credinţa creştinilor; acesta este esenţialul: să crezi că Cristos a înviat. De aceea, când a ieşit din mormânt, nu a voit să se facă văzut: a voit să se facă crezut, nu văzut. De aceea Apostolul spune: Dacă tu îl vei mărturisi cu gura pe Isus ca Domn şi dacă vei crede în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit (Rom 10,9). Apostolul nu zice: Dacă vei crede că Cristos e mort; acest lucru l-au crezut întotdeauna şi păgânii şi iudeii şi toţi duşmanii săi; ci zice: Dacă vei crede în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit”.

Dacă am voi să exprimăm în două cuvinte tot ce au scris evangheliştii, tot ce au predicat apostolii, tot ce au predicat timp de 2000 de ani până acum şi vor predica până la sfârşitul lumii toţi preoţii, am putea spune în două cuvinte: Cristos a înviat! Lungul discurs pe care l-a ţinut primul papă, apostolul Petru, la Rusalii, în ziua de naştere a Bisericii, discurs din care s-a citit un fragment la prima lectură a Liturghiei, se învârte în întregime în jurul acestui eveniment central: “Ei l-au omorât atârnându-l de o cruce, dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi”. Şi acest adevăr fundamental îl vor vesti lumii toţi urmaşii lui Petru, toţi papii până la sfârşitul lumii.

Împăratul roman Caligula a adus un obelisc uriaş din Egipt în Roma păgână şi l-a pus în mijlocul circului lui Nero de pe colina Vaticanului. E vorba de o coloană de granit tăiată dintr-o bucată, înaltă de 30 de metri. Acest obelisc se află în mijlocul pieţei Bazilicii San Pietro din Roma. Pe el sunt săpate aceste cuvinte: “Cristos trăieşte, Cristos biruieşte, Cristos domneşte”. Milioanele de pelerini care vin în fiecare an la Roma, la mormântul sfântului Petru, nu pot să fie toţi primiţi în audienţă de papa, nu-i pot asculta glasul, nu-i pot auzi predica. Dar prin inscripţia de pe obelisc, papii vestesc lumii ceea ce a predicat în ziua de Rusalii mulţimilor primul papă: Ei l-au omorât atârnându-l de cruce, dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi. Cristos trăieşte, Cristos biruieşte, Cristos domneşte.

Sărbătoarea Învierii Domnului este sărbătoarea bucuriei. Dar această bucurie nu o putem trăi şi simţi dacă în noi înşine nu este o înviere a inimii, dacă în noi înşine purtăm un mort intrat în putrefacţie, dacă nu am înviat sufleteşte, dacă nu am trecut de la moartea păcatului la viaţa harului sfinţitor. Unde e moarte nu poate fi bucurie; e tristeţe, jale, doliu. Să presupunem că într-o familie din această comunitate este un mort. Cum ar putea acea familie să simtă bucuria Paştelui, dacă în casă este un mort?

Acesta este îndemnul pe care ni-l dă şi apostolul Pavel în a doua lectură a Liturghiei de azi: “Înlăturaţi aluatul vechi ca să fiţi o plămădeală nouă, fără aluat”. Apostolul face aluzie la un obicei care exista pe vremea sa şi există şi astăzi la evrei. În ajunul Paştelui se face o curăţenie meticuloasă în casă ca să se îndepărteze orice aliment fermentat cu drojdie, mai ales pâinea dospită cu drojdie, în cele şapte zile de sărbătoare a Paştelui mâncându-se numai pâine azimă, nedospită cu drojdie. Toate ustensilele folosite la bucătărie: oalele, lingurile, cuţitele, sunt fierte în apă clocotită ca să nu rămână pe ele urme de mâncare fermentată. Tigăile trebuie ţinute deasupra focului ca să ardă tot ce e fermentat, paharele sunt ţinute trei zile pentru purificare, şi, în general, în cele şapte zile ale Paştelui sunt folosite alte tacâmuri şi alte ustensile la bucătărie decât cele folosite în restul anului. Cu aceeaşi grijă, ne spune apostolul Pavel, trebuie să ne pregătim noi creştinii pentru a sărbători Paştele: “Să prăznuim sărbătoarea nu cu aluatul vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al minciunii, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului”.

4.

După ce şi-a dat sufletul pe cruce, Mântuitorul nostru, mai înainte de a învia, mai înainte de a ne vesti bucuria cea mare că suntem salvaţi, că suntem eliberaţi, că suntem iertaţi de Dumnezeu, a coborât la cei din limb ca să le ducă vestea, bucuria cea mare că sunt şi ei eliberaţi. Cum au tresărit de bucurie sufletele celor drepţi, care zăceau în acest loc, aşteptând venirea Mântuitorului!

Ce bucurie pentru Abel, prima victimă a răutăţii omeneşti şi cel mai vechi locuitor al limbului, când Cristos a coborât să-l elibereze! Ce bucurie pentru primii noştri părinţi când l-au văzut coborând la ei pe acela care a strivit capul şarpelui infernal!

Noe, după un an de şedere, de captivitate în arca sa, s-a bucurat când porumbelul i-a adus ramura de măslin, semn că potopul s-a retras şi că poate ieşi din închisoarea sa plutitoare.

Dar ce bucurie acum, când după mii de ani de şedere în limb, în această închisoare, Mântuitorul venea să-l elibereze! Cât s-a bucurat Avram când a putut să-l privească în faţă pe cel mai sfânt dintre urmaşii săi, căci în seminţia sa aveau să fie binecuvântate toate popoarele.

Cât de mult s-a bucurat Moise la vederea Mântuitorului, el, care în viaţă se rugase: “Doamne, fă-mă să văd faţa ta!” Cât de mult s-a bucurat David, care suspinase de atâtea ori în viaţă: “Ah, când voi veni şi voi apărea înaintea feţei Domnului?” Cât de mult s-a bucurat Ioan Botezătorul, care îi pregătise calea, cât de mult s-a bucurat Iosif, care îl ţinuse în braţe, când Mântuitorul a sosit la ei şi le-a adus vestea eliberării!

Dumnezeu dăduse poruncă în Vechiul Testament să se construiască şase oraşe libere în Palestina, oraşe de refugii. Dacă cineva omora fără voie un om, ucigaşul se refugia într-unul dintre aceste oraşe pentru a scăpa de răzbunarea rudelor mortului. Aici era în siguranţă, nimeni nu se putea atinge de el. Rămânea aici până la moartea Marelui Preot. Când Marele Preot murea, ucigaşul era graţiat, se putea întoarce la casa sa, nimeni nu avea dreptul să se atingă de el.

Aceste oraşe de refugiu erau un simbol al limbului. Sufletele celor drepţi sau ale celor care îşi ispăşiseră păcatele în viaţă stăteau în acest loc, la adăpost de puterea şi furia diavolului. În momentul când Cristos, marele şi veşnicul Preot, a murit, sufletele acestea au fost eliberate. Şi după ce Cristos le-a adus vestea eliberării, după ce a mângâiat aceste suflete, a revenit pe pământ, a înviat spre a le aduce şi oamenilor vestea eliberării, spre a-i mângâia.

Vestea cea bună, pe care ne-a adus-o Cristos cel înviat, mângâierea pe care ne-a dat-o este aceasta: dacă el a învins moartea, şi noi am învins-o împreună cu el; dacă el Capul a înviat, şi noi, mădularele, vom învia: căci un trup nu poate avea capul viu, iar restul, mădularele moarte; Cristos e capul, noi, mădularele, împreună cu el formăm un singur trup; dacă el a înviat, şi noi vom învia. Gândul la descompunerea trupului nostru nu trebuie să ne întristeze. El va sta pentru puţină vreme în pământ ca să revină la viaţă mult mai frumos şi mai strălucitor.

Lângă trupurile neînsufleţite ale celor dragi n-avem voie să plângem cu disperare, căci trupurile lor nu sunt moarte pentru totdeauna, ele vor învia; garanţia învierii lor ne-o dă însuşi Cristos cel înviat.

Când sfântul Arcadius a suferit martiriul şi călăul i-a tăiat mâinile şi picioarele, sfântul şi-a privit acele mădulare desprinse de trupul său şi a zis: “O, fericite mădulare, nicicând nu v-am iubit mai mult decât acum când sunteţi despărţite de mine! Pentru puţin timp veţi fi despărţite, căci Împăratul vostru, la înviere, mi le va da înapoi, nemuritoare”.

Dar, pentru ca această înviere a trupului nostru să fie învierea celor aleşi, şi nu a celor osândiţi, e necesară o altă moarte şi o altă înviere, aici, în viaţa aceasta: moartea pentru păcat şi învierea la viaţa harului sfinţitor.

De aceea, în aceste zile ale Paştelui, mereu se face auzit îndemnul sfântului Pavel: “Fraţilor, îndepărtaţi aluatul cel vechi al păcatului, al răutăţii, al vicleniei şi hrăniţi-vă cu azimele curate ale cinstei, ale adevărului; fiţi o nouă frământătură”.

Dacă aţi murit pentru păcat împreună cu Cristos, trăiţi viaţa cea nouă împreună cu Cristos, viaţa harului, viaţa nevinovăţiei.

În această zi, totul e înnoit; natura moartă se îmbracă în haină nouă de verdeaţă; podelele bisericii s-au spălat pentru ziua de Paşte, în biserică s-a făcut curăţenie; hainele de pe noi, hainele pe care le purtăm sunt curate astăzi; cum ar putea oare sufletele noastre să nu fie curate, să nu fie spălate, să nu fie îmbrăcate în haina nouă a harului în ziua de Paşti?

Sărbătoarea Paştelui, cum spuneam astă noapte, nu se termină astăzi, ci durează cincizeci de zile, se termină în ziua de Rusalii; dacă n-am reuşit până acum să ne spălăm sufletul la sfânta Spovadă, să ne străduim ca până la Rusalii să lepădăm haina veche a păcatului şi să ne îmbrăcăm, cum spune sfântul Pavel, cu Cristos, să ne îmbrăcăm cu haina cea nouă a harului.

5.

Am auzit în Evanghelia de astăzi cum Maria Magdalena s-a dus la mormântul lui Isus şi l-a găsit gol. Dezolată, a început să plângă. Isus îi apare şi o întreabă: “Femeie, de ce plângi, pe cine cauţi?” Ea, crezând că e stăpânul grădinii, îi zice: “Dacă dumneata l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus. Ca să mă duc să-l iau”. Dar mare a fost bucuria Mariei Magdalena când şi-a dat seama că cel cu care vorbea era Isus.

Pentru noi, sărbătoarea Paştelui nu este doar o ocazie de a privi un mormânt gol, ci o invitaţie de a-l găsi, de a ne întâlni, de a vorbi, ca şi Maria Magdalena, cu Isus cel înviat. Nu e nevoie să mergem la Ierusalim ca să-l întâlnim, căci îl întâlnim la noi acasă, îl întâlnim pretutindeni. Unde îl întâlnim, unde este prezent Cristos? Într-unul dintre documentele Conciliului al II-lea din Vatican, Biserica ne răspunde astfel: “Cristos este prezent în Biserica sa până la sfârşitul veacurilor, mai ales la celebrările liturgice, el este prezent în persoana preotului, căci a zis: «Cine pe voi vă ascultă, pe mine mă ascultă»; este prezent când se citeşte în biserică din Sfintele Scripturi, căci el ne vorbeşte; de aceea, după citirea Evangheliei, spunem: «Laudă ţie, Cristoase». Cristos este prezent în sfintele Sacramente, astfel încât, după cum scrie sfântul Augustin, dacă Iuda botează, Cristos botează, dacă Petru botează, Cristos botează, dacă Iuda dă dezlegare la Spovadă, Cristos dă dezlegare, dacă Petru dă dezlegare, Cristos dă dezlegare. Cristos este prezent în mijlocul celor care se adună pentru rugăciune, căci a spus: «Unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor». Dar mai presus de toate, Cristos este prezent în sfânta Euharistie, sub chipul pâinii şi al vinului”.

Iată că acest contact permanent cu Cristos cel înviat ne va ajuta să ne transformăm, să ne schimbăm viaţa, să fim buni. Noi, oamenii simpli, ne naştem, trăim şi murim fără să fim cunoscuţi, fără să se vorbească despre noi în ziare, la radio, la televiziune. Şi parcă simţim un fel de tristeţe auzind ce fapte, ce aventuri realizează alţii: unul ajunge pe lună, altul cucereşte cine ştie ce record, ce vârf de munte. Dar cea mai mare izbândă, cea mai mare aventură este să fii bun, să fii blând, să fii răbdător, să te cucereşti pe tine însuţi. Aşa cum ne învaţă Dumnezeu în sfintele cărţi: “Cine se cucereşte pe sine e un om mai mare decât cel care cucereşte cetăţi”.

6.

La temelia credinţei creştine stă miracolul învierii Domnului, şi nu miracolul unui foc, al unei lumini care ar coborî din cer în noaptea Paştelui la Sfântul Mormânt din Ierusalim. Ştim că Diavolul are puteri extraordinare, pe care nu le are omul, şi poate să facă minuni. La drept vorbind, Diavolul, care, cum spune apostolul Pavel, poate să se îmbrace în haine de lumină, ar putea să facă şi această minune: să facă să coboare o lumină pe pământ. Ba şi oamenii, astăzi, cu mijloacele ştiinţei şi tehnicii perfecţionate de care dispun, ar putea să aprindă de la distanţă, prin telecomandă, din cer, prin satelit, undeva, pe pământ, chiar la Sfântul Mormânt, un foc, o lumină, aşa cum aprindem noi televizorul de la distanţă, prin telecomandă. Dar este o minune pe care nu o poate înfăptui nici omul, nici Diavolul, ci numai Dumnezeu: aceea ca cineva, după ce a murit, să se învie pe el însuşi. Această minune a înfăptuit-o numai Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, de aceea, această minune arată originea divină a credinţei creştine.

Şi dacă această minune stă la temelia creştinismului, e normal ca toţi duşmanii creştinismului să lovească în această minune, să încerce să o discrediteze, să o demoleze, să o anihileze. Şi aceasta, începând cu cei care l-au ucis pe Cristos, care i-au mituit pe soldaţii romani care păziseră mormântul ca să mintă, să spună că, pe când ei dormeau, au venit ucenicii şi i-au furat cadavrul. Continuând apoi cu ereticii gnostici din primele veacuri ale Bisericii, care, influenţaţi de filozofiile păgâne antice, pentru care trupul era o închisoare vrednică de dispreţ a sufletului sau chiar o lucrare a Satanei, de care trebuie să te eliberezi cât poţi mai repede, nu puteau admite ca Isus, Fiul lui Dumnezeu, să reabiliteze, să refacă, să readucă la viaţă trupul de care tocmai scăpase. Şi această luptă înverşunată continuă cu raţionaliştii şi moderniştii din zilele noastre, pentru care moartea lui Isus nu a fost reală, ci aparentă: revenindu-şi în simţuri, în răcoarea mormântului, zic ei, Isus a ieşit din mormânt, fără să-l fi văzut cineva. Sau reiau zvonul mincinos lansat de evrei, că, pe când soldaţii dormeau, au venit ucenicii, i-au furat cadavrul, l-au ascuns bine şi au început să predice că a înviat. Sau că apostolii au făcut nişte experienţe interioare, subiective, care nu au nimic de-a face cu o înviere din morţi adevărată; eventual, apostolii au fost victimele unor halucinaţii provocate de starea de oboseală, de şoc, în care se aflau.

Învierea lui Cristos este, e adevărat, un mister al credinţei, dar ea este, totodată, un fapt istoric, concret, real. Noi avem două motive să credem că învierea lui Cristos e un fapt istoric, concret. Mai întâi, avem mărturia apostolilor. Petru, în ziua de Rusalii, spunea în faţa câtorva mii de ascultători aceste cuvinte nemaiauzite şi uluitoare: “Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat, iar noi suntem martori ai acestui fapt” (Fap 2,32). Nu că apostolii ar fi fost prezenţi în mormânt în momentul când Isus a înviat şi că pot da mărturie că l-au văzut când s-a ridicat de pe laviţa de piatră pe care fusese aşezat cadavrul lui. Martori în acest sens erau numai îngerii lui Dumnezeu, prezenţi în mormânt în momentul învierii.

Dar apostolii dau mărturie că Isus le-a apărut după înviere şi că ei l-au văzut. Apostolul Pavel le scria Corintenilor pe la anul 56: “Eu v-am învăţat, înainte de toate, ceea ce am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat şi a înviat, potrivit Scripturilor; că s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece. După aceea, s-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au murit. (Dacă vreţi să vă convingeţi că nu vă mint, poftim, îi puteţi găsi şi puteţi vorbi cu ei; cei mai mulţi sunt încă în viaţă.) În cele din urmă, s-a arătat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie” (1Cor 15,1-8). E o mărturie foarte veche. Sfântul Pavel a primit de la apostoli adevărul morţii şi învierii lui Isus, pe care l-a transmis, la rândul său, corintenilor, atunci când s-a convertit, adică în jurul anului 35, la 5-6 ani după moartea şi învierea lui Isus.

“Domnul a înviat cu adevărat şi i-a apărut lui Simon” – scrie evanghelistul Luca (24,34). Este importantă această expresie: “cu adevărat” – ontos în greacă, în original. Cu adevărat, nu este vorba de iluzii, de fantasme, de poveşti. Apostolii erau oameni realişti, concreţi, practici, pescari care lucrau în aer liber, aerisiţi la minte, şi nu credeau în poveşti, în fantasme, în zvonuri, în halucinaţii. Nici creduli nu erau, dimpotrivă, de nenumărate ori, Isus le reproşează necredinţa şi împietrirea inimii lor. Unul dintre ei, Toma, nu vrea să creadă în ruptul capului că a înviat până ce nu pipăie el rana din coastă şi urmele cuielor din mâinile şi din picioarele lui Cristos. Dacă nu le-ar fi apărut Cristos după înviere, cum s-ar explica această schimbare radicală la apostoli, această credinţă puternică în învierea Domnului, pentru care cu toţii îşi varsă în cele din urmă sângele?

Şi în al doilea rând, cum s-ar explica existenţa acestui edificiu uriaş, care este creştinismul, Biserica, fără această temelie care este minunea învierii lui Cristos? Biserica a reuşit să rămână în picioare de 2000 de ani tocmai fiindcă Cristos cel înviat este prezent în ea şi va fi cu ea până la sfârşitul veacurilor. Toate forţele care au lovit-o n-au reuşit să o clintească din loc. Fără minunea învierii Domnului, Biserica ar fi o minune şi mai mare decât minunea învierii. Ar fi ca un edificiu uriaş, un zgârie-nori, un bloc cu sute de etaje fără temelie, construit pe nisip sau pe o mlaştină.

Totuşi, mai mult decât o cucerire a minţii şi cercetării omului, credinţa în învierea lui Isus este un dar al său trimis de sus. În dimineaţa învierii, Maria Magdalena îl vede pe Isus, dar nu-l recunoaşte până ce el nu-i spune pe nume: Maria! Cei doi ucenici călătoresc tot drumul până la Emaus, alături de Isus înviat, dar nu-l recunosc decât în momentul când el le deschide ochii sufletului la frângerea pâinii. Acum, în ziua Învierii, îl rugăm şi noi pe Cristos înviat să ne deschidă permanent ochii sufletului, ca şi celor doi ucenici de la Emaus în seara învierii, ca să-l recunoaştem mereu pe el, mai ales, în sfintele Taine, în sfânta Euharistie şi în fraţii noştri, care sunt în suferinţă.

7.

Sunt nenumărate generaţii de creştini care cred cu tărie ceea ce mărturisesc în Crez: “Cred într-unul Domn Isus Cristos… care a pătimit sub Ponţiu Pilat, a murit şi s-a îngropat, s-a coborât în iad; a treia zi, a înviat din morţi”. Învierea este văzută ca fapt istoric, real, nu bazat pe halucinaţie sau impostură. Evident, învierea lui Cristos nu poate fi dovedită cu dovezi matematice sau ştiinţifice, ci, ca orice eveniment istoric, pe bază de mărturii istorice. Nimeni nu pune la îndoială faptul că Tensing şi Hillary au fost cei dintâi oameni care au cucerit Everestul. Nu l-am văzut cu ochii noştri, dar avem mărturii pe baza cărora credem. Nu i-am văzut nici pe Cezar, nici pe Augustus, nu am văzut cu ochii noştri nici războaiele şi nici isprăvile lor. Dar credem în adevărul lor, bazându-ne pe mărturia istoriei. Nici un personaj al antichităţii nu e mai temeinic atestat istoric decât Cristos, mort şi înviat.

Primii martori sunt apostolii: “Uitaţi-vă la mâinile mele şi la picioarele mele, eu sunt (nu sunt o stafie), pipăiţi-mă şi vedeţi: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am eu. Şi după ce le-a spus aceste cuvinte, le-a arătat mâinile şi picioarele… Şi le-a zis: «Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Cristos şi să învie a treia zi din morţi… Voi sunteţi martori ai acestor lucruri»” (Lc 24,39-48). “Voi sunteţi martori”. Pe mărturia apostolilor se întemeiază credinţa noastră în înviere.

Alarmaţi de Maria Magdalena cu privire la dispariţia trupului lui Isus din mormânt, Petru şi ucenicul pe care îl iubea Isus au alergat la mormânt. Primul a intrat Petru; el a văzut fâşiile de pânză cu care Isus fusese înfăşurat, având partea de sus lăsată în jos, pe laviţa mortuară; ştergarul care fusese pus pe capul lui Isus nu era cu fâşiile de pânză, ci într-o formă aparte, bombat, ca şi cum capul ar fi fost încă înăuntru; Isus a ieşit din el fără să-l deranjeze. Intrând şi Ioan în mormânt, a văzut şi a crezut. Ce a văzut şi ce a crezut? A văzut pânzele în care fusese înfăşurat trupul lui Isus neatinse şi a crezut că Isus a înviat, nu a fost furat din mormânt. Cum putea să-i fure cineva trupul, fără să ia şi pânzele în care fusese înmormântat, acestea rămânând nemişcate? Şi ce rost avea să-l dezbrace şi să ducă în spate un cadavru în pielea goală?

În ziua de Rusalii, Petru vorbeşte cu curaj în faţa a trei mii de persoane. Şi ce le spune? “Voi l-aţi răstignit pe Isus din Nazaret… Dumnezeu l-a înviat din morţi, iar noi suntem martorii acestui fapt”. Pentru această mărturie, apostolii, unul după altul, şi-au vărsat sângele. Ei nu ar fi murit pentru o impostură, pentru o minciună, pentru o poveste inventată de ei. Tortura a funcţionat în toate timpurile ca metodă de aflare a adevărului. O folosesc şi azi militarii americani şi englezi în Irak, ei, purtătorii libertăţii şi ai drepturilor omului în lume, eliberatorii de dictaturi. Prizonierii torturaţi nu rezistă mai mult de cinci ore; spun tot ce ştiu. Autorităţile evreieşti ar fi putut foarte bine să recurgă la asemenea metode de convingere, să-i constrângă pe apostoli să spună adevărul, să spună unde au ascuns cadavrul, cu alte cuvinte, să-i prindă cu minciuna. Dar capii evreilor nu-i bat, nu-i torturează pe apostoli ca să spună unde au ascuns cadavrul, ci ca să nu mai vorbească despre învierea lui Cristos.

Mărturia pentru înviere, dată de apostoli, mărturie stropită cu sângele lor, continuă să fie transmisă din generaţie în generaţie de urmaşii apostolilor: episcopii şi preoţii. Ei sunt martorii oficiali, autorizaţi, ai învierii lui Cristos. Învierea este miezul, esenţa învăţăturii, propovăduirii lor. De altfel, cum ar fi putut rezista o minciună timp de două mii de ani? Cum s-ar fi putut construi cea mai mare civilizaţie din istoria omenirii pe o minciună? Cum ar fi ajuns până la noi numele lui Isus, dacă el nu ar fi înviat cu adevărat?

Cum poate să creadă omul în învierea lui Cristos? Două lucruri sunt necesare: unul din partea omului, altul din partea lui Dumnezeu. Primul: un creier în stare bună de funcţionare, o minte, o raţiune purificată, dezinfectată, eliberată de prejudecăţi. Adevărul învierii, al nemuririi, e înscris de Creator, ca aspiraţie, în fiinţa umană. Scrie sfântul Augustin: “Intră în tine însuţi, acolo locuieşte adevărul”. În adâncul fiinţei sale, omul simte că destinul său nu poate fi distrugerea totală, moartea definitivă, ci viaţa. Învierea lui Cristos răspunde acestei aspiraţii de viaţă nepieritoare, care se ascunde în adâncul inimii omului.

Acest lucru ni-l explică magistral Conciliul în nr. 18 din Gaudium et spes: “În faţa morţii, enigma condiţiei umane îşi atinge culmea. Omul nu e chinuit numai de suferinţă şi de degradarea progresivă a trupului, ci, mai mult, de teama dispariţiei definitive. Pe bună dreptate însă, instinctul inimii sale îl face să se îngrozească de o distrugere totală şi de o dispariţie definitivă şi să le respingă. Sămânţa veşniciei, pe care o poartă în sine, neputându-se reduce la materie, se răzvrăteşte împotriva morţii.

Toate încercările tehnicii, oricât de utile, nu pot linişti anxietatea omului; prelungirea longevităţii biologice nu poate satisface dorinţa de viaţă ulterioară, care dăinuie neclintită în inima lui… Credinţa creştină ne învaţă că moartea trupească, de care omul ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit, va fi învinsă atunci când mântuirea, pierdută din vina lui, îi va fi redată de atotputernicul şi veşnicul Dumnezeu… Această victorie a dobândit-o Cristos înviind din morţi, eliberându-l pe om de moarte prin moartea sa”.

Dar nu e de ajuns; credinţa nu este doar rezultatul căutării şi efortului minţii omului; mai presus de toate, ea este darul Duhului Sfânt.

În casa lui Corneliu din Cezareea, unde era întrunită toată familia ofiţerului, Petru vorbeşte despre Isus, spunând: “Acest Isus, pe care oamenii l-au răstignit, Dumnezeu l-a înviat din morţi, şi noi suntem martori ai acestui fapt. În acest moment, toţi cei de faţă s-au umplut de Duh Sfânt”. Fără această revărsare a Duhului Sfânt, cei care l-au ascultat pe Petru vorbind despre înviere nu ar fi putut să creadă în cele spuse de el. Învierea Domnului nu poate fi separată de Rusalii: Paştele este o singură sărbătoare de 50 de zile, în care este inclusă coborârea Duhului Sfânt. “Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, Cel care l-a înviat pe Cristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare” (Rom10,11). Duhul Sfânt l-a înviat pe Isus din morţi, Duhul Sfânt va învia şi trupurile noastre, şi tot el este acela care provoacă în noi credinţa în înviere. “Nimeni nu poate zice: «Isus este Domnul», decât prin Duhul Sfânt” (1Cor 12,3). Dar Domnul – Kyrios – este Cristos înviat. Altfel spus: nimeni nu poate spune: Cristos a înviat! Decât prin Duhul Sfânt.

8.

“Iudeii au luat cuvântul şi i-au spus: «Prin ce semn ne arăţi că ai putea să faci astfel de lucruri?» Drept răspuns, Isus le-a zis: «Distrugeţi templul acesta şi în trei zile îl voi reclădi». Iudeii au zis: «Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească templul acesta şi tu îl vei ridica în trei zile?» Dar el le vorbea despre templul trupului său. Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii lui şi-au adus aminte că le spusese cuvintele acestea, şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Isus” (In 2,18-22).

Citind Evangheliile, observăm că, după înviere, în jurul mormântului său gol e mare agitaţie, multă alergătură, un du-te-vino neîntrerupt: femeile merg în grabă la mormânt, Maria aleargă de la mormânt la apostoli, ca să le spună că a dispărut cadavrul; Petru şi Ioan aleargă la mormânt să vadă dacă e adevărat ce a spus zăpăcita aceea; soldaţii puşi de pază la mormânt aleargă la arhierei, ca să dea alarma cu privire la cele întâmplate; arhiereii, alarmaţi, la rândul lor, aleargă la mormânt, ca să vadă ce s-a întâmplat. Fără minunea învierii lui Cristos, creştinismul ar fi fost cea mai mare impostură din istoria omenirii. Dar acest lucru nu se poate întâmpla. O asemenea impostură ar fi un miracol pe care numai Dumnezeu ar putea să-l facă. Însă Dumnezeu asemenea miracole nu face.

Având în vedere importanţa covârşitoare pe care învierea lui Isus o are pentru viaţa fiecărui om, în particular, şi pentru viaţa omenirii, în general, nimeni nu poate rămâne indiferent, neutru faţă de această minune a minunilor, unică în istoria omenirii. În jurul mormântului lui Isus va fi veşnic agitaţie. Aici se va duce veşnic lupta între lumină şi întuneric, între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între Cristos şi Satana care refuză să se recunoască învins pe Calvar.

În ceea ce priveşte atitudinea faţă de minunea învierii lui Cristos, îi putem împărţi pe oameni în patru categorii.

Prima categorie este aceea a impostorilor, adică a acelora care, deşi cunosc adevărul, neagă în mod conştient şi lucid învierea, recurgând la minciună şi dezinformare. Primii din această categorie au fost cei care s-au făcut vinovaţi de moartea lui Isus, care au recurs la minciună şi la mită pentru a ascunde adevărul. “Arhiereii s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, le-au dat soldaţilor mulţi bani şi le-au zis: «Spuneţi aşa: ‚Ucenicii lui au venit noaptea, pe când noi dormeam, şi l-au furat’». Şi dacă va ajunge lucrul acesta la urechile guvernatorului, îl vom îmbuna noi şi vă vom scăpa de necaz. Soldaţii au luat banii şi au făcut cum i-au învăţat” (In28,12-15).

Urmaşii arhiereilor şi bătrânilor n-au pierit. Să ne gândim numai la cei care luptă cu atâta înverşunare împotriva autenticităţii giulgiului din Torino. Acest giulgiu rămâne peste veacuri un martor al învierii lui Cristos; un martor incomod, care deranjează. Sunt cunoscute manevrele ascunse care s-au făcut pentru a se falsifica rezultatele examinării cu Carbon 14 a giulgiului, acum câţiva ani în urmă, în laboratoarele ştiinţifice din Tucson, Oxford şi Zürich. Tot de impostură ţine publicitatea care s-a făcut recent (2007) cu privire la descoperirea cavoului din Ierusalim în care s-ar fi găsit trupul lui Isus şi trupurile celor din familia sa. E un mister această pervertire a minţii, această orbire voită în faţa adevărului. E păcatul împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă nici în lumea aceasta, nici în lumea cealaltă, întrucât exclude posibilitatea convertirii.

Isus, după înviere, a apărut la lume de tot felul, dar nu a apărut la nici unul dintre duşmanii săi: nici arhiereilor, nici bătrânilor, nici lui Ana, nici lui Caiafa, nici lui Irod, nici lui Pilat, ca să le spună: “Hei, mă recunoaşteţi? Eu sunt acela pe care l-aţi condamnat la moarte! Uitaţi-vă bine la mine, m-aţi pus pe cruce, m-aţi omorât, dar am înviat! Acum credeţi că sunt Mesia, Fiul lui Dumnezeu?” Ar fi fost zadarnic. Nu ar fi crezut, cum nu ar fi crezut fraţii bogatului petrecăreţ, din parabola evanghelică, chiar dacă ar fi venit la ei cineva care a înviat din morţi.

De ce iubeşte omul minciuna mai mult decât adevărul, întunericul mai mult decât lumina? Răspunsul, pe care l-a dat deja sfântul Ioan, îl reformulează Papa Ioan Paul al II-lea în Enciclica Fides et ratio, folosind alte cuvinte: “Se întâmplă că omul ocoleşte (adevărul) când abia începe să-l întrevadă, pentru că se teme de exigenţele sale” (nr. 28).

Trecem la a doua categorie. Aici intră filozofii, raţionaliştii, cei stăpâniţi de prejudecăţi filozofice. Cei dintâi au fost grecii, cu ideile lui Platon despre trup. Filozoful dispreţuia trupul ca pe o închisoare şi dobândea înţelepciune în măsura în care se elibera de el. Ca un Dumnezeu să-şi ia un trup omenesc era deja un lucru nevrednic de divinitate. Dar ca să-şi învie trupul după ce a scăpat de el, asta era prea de tot! În areopag, la Atena, filozofii ascultau cu mare interes discursul sfântului Pavel. Dar când apostolul a început să vorbească despre învierea din morţi, l-au trimis imediat la plimbare. Corintenii nu erau intelectuali, filozofi de meserie, erau oameni simpli, pescari, hamali în port, dar erau şi ei îmbâcsiţi de ideile filozofilor. Erau creştini, botezaţi, evanghelizaţi de către marele Apostol al neamurilor, dar nu credeau în înviere şi nici nu puteau să creadă, din cauza prejudecăţilor filozofice. De fapt, ei credeau în învierea lui Isus, dar o priveau ca pe un eveniment poetic, mistic, religios, spiritual, nu ca pe o reală înviere a cărnii. De unde mustrările severe ale Apostolului: “Cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morţilor? Dacă Cristos nu a înviat, credinţa voastră e o iluzie… Veniţi-vă în fire!” Din această prejudecată de natură filozofică s-au născut şi ereziile gnostice din primele veacuri ale Bisericii. Trupul, după ei, e nevrednic de Dumnezeu. Isus nu a murit pe cruce şi nici nu a înviat, fiindcă nu avea cum: trupul său era un trup aparent. Învierea lui a fost o înviere pur spirituală, eventual, o supravieţuire în memoria colectivă a ucenicilor săi.

Pentru filozofii raţionalişti moderni, prejudecata e alta: supranaturalul, miracolul, misterul, ceea ce depăşeşte puterea de înţelegere a raţiunii nu există. Refuză credinţa. De aceea, au găsit o mulţime de explicaţii spre a dovedi că pretinsa înviere a lui Isus a fost un fapt natural. Erau explicaţii iraţionale, iar unele de-a dreptul puerile. Totul porneşte de la dispariţia cadavrului din mormânt. Ce s-a întâmplat cu el? Sunt multe explicaţii raţionaliste: proprietarul mormântului, Iosif din Arimateea, l-a mutat în alt mormânt; a avut loc un cutremur şi l-a înghiţit pământul; l-au furat ucenicii noaptea, l-au ascuns şi au început să predice apoi că a înviat; ultima teorie a relansat-o Lessing. De unde vor fi prins atâta curaj ucenicii încât să-şi rişte viaţa, înfruntând soldaţii celei mai puternice şi mai disciplinate armate din lume? Ei, fricoşii, în momentul arestării lui Isus, au împuns cu toţii fuga, au dispărut ca potârnichile! Isprava lor se aseamănă cu aceea din povestea Fraţilor Grimm: într-o bună zi, nişte iepuri, făpturile cele mai fricoase din lume, au început să fugărească pe câmp un vânător cu arma în spate. Mai mult, e chiar de necrezut ca ucenicii să moară cu toţii predicând învierea lui Cristos, adică să-şi verse sângele pentru a apăra o minciună, o impostură inventată de ei.

Profesorul Paulus din Heidelberg vine cu o altă explicaţie: “Isus nu a murit decât aparent pe cruce. Noaptea, în răcoarea mormântului, s-a trezit, a ieşit, s-a arătat femeilor şi ucenicilor, când sub înfăţişarea unui grădinar, când a unui pelerin, pretinzând că a înviat din morţi”. Marele profesor uită un amănunt: că soldaţii romani au voit să se asigure că Isus este mort cu adevărat pe cruce, străpungându-i inima cu suliţa; l-au străpuns, nu l-au gâdilat.

Cei mai mulţi filozofi raţionalişti: Strauss, Renan, Schenkel, Harnack, au altă explicaţie: ucenicii au fost victime ale propriilor halucinaţii şi vedenii interioare. Şocaţi, stresaţi, surmenaţi de moartea Învăţătorului şi de nesomn, au transformat nişte aspiraţii şi aşteptări ale lor într-o realitate iluzorie. “Aşteptarea creează, de obicei, obiectul ei”, decide solemn Renan. Ce bine ar fi dacă, aşteptând şi dorind o friptură, ne-am trezi cu friptura în faţă! Aşteptarea creează obiectul aşteptării, nu?

Iar Loisy spune: “Chinul interior al sufletului lor entuziast putea să le sugereze vedenia a ceea ce ei doreau”. Şi un alt raţionalist, profesorul Ch. Guignebert, adaugă: “O atare tensiune a dorinţei şi credinţei, în sufletul şi în inima unor oameni rudimentari şi mistici în acelaşi timp, exaltaţi de suferinţa morală, în aşteptarea lor neliniştită nu are decât un rezultat logic: vedenia”. Aşadar toate apariţiile lui Isus nu s-au petrecut decât în minţile înfierbântate ale ucenicilor. Numai că apostolii erau oameni cu picioarele pe pământ, realişti şi zdraveni la minte, pescari căliţi, muncind în mijlocul naturii, care nu aveau halucinaţii şi nu făceau crize de misticism. Expuşi unor asemenea tulburări psihice sunt mai curând filozofii şi savanţii, care, în general, pierd contactul cu natura şi cu viaţa reală. Apoi, ucenicii numai de învierea lui Isus nu erau obsedaţi şi nu o visau. Înainte de moartea lui Isus, n-au înţeles nimic despre înviere. La coborârea de pe Tabor, se întrebau nedumeriţi: “Învierea din morţi? Ce vrea să spună cu asta?” După înviere, Isus îi ceartă în repetate rânduri pentru necredinţa lor în înviere.

Filozofii raţionalişti, refuzând supranaturalul, misterul, cad în absurd, chiar în ridicol. Ei ilustrează perfect învăţătura apostolului Pavel despre cei care, crezându-se înţelepţi, filozofi, îşi pierd judecata, învăţătură pe care fostul Papă, Ioan Paul al II-lea o dezvoltă magistral înFides et ratio – credinţa şi raţiunea. “Raţiunea şi credinţa nu pot fi separate”, spunea Sfântul Părinte, “fără a sărăci omul de posibilitatea de a cunoaşte în mod adecvat. Credo ut intellegam, intellego ut credam. Fără raţiune, credinţa alunecă în superstiţie şi mit. Fără credinţă, raţiunea se automutilează. Credinţa şi raţiunea sunt ca două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului”.

A treia categorie este a mitologilor sau, mai bine zis, a mitomanilor. Aceştia împing raţionalismul până la ultimele sale consecinţe. Sunt raţionalişti care, rupând legătura dintre raţiune şi credinţă, se cred înţelepţi, dar, cum spune sfântul Pavel, au înnebunit. Mitomania este o boală psihică ce constă în incapacitatea omului de a mai sesiza realitatea obiectivă. Mitomanul nu descoperă, nu constată realitatea, ci o creează. Realitatea este produsul subiectiv al minţii sale bolnave. De bine, de rău, raţionaliştii pretindeau că descoperă adevărul, că raţiunea e capabilă să descopere adevărul. Pentru mitoman, este exclusă această posibilitate: adevăr obiectiv nu există, realitatea este secreţia minţii omului; pe plan teologic, este secreţia pură a credinţei, fără corespondent în realitatea obiectivă. Cel mai cunoscut reprezentant al interpretării mitologice a învierii lui Isus este teologul protestant R. Bultmann. Pentru Bultmann, nici un mort nu a înviat vreodată, iar omul modern nu va putea să creadă vreodată în învierea fizică a Domnului. “Isus a înviat în Kerygma (în vestire)”, adică în actul subiectiv, în încrederea ucenicilor care “îl simţeau” încă viu. Cristos trăieşte în predicarea ce generează “învierea la viaţă” prin credinţa subiectivă. Învierea este convingerea subiectivă maturizată în conştiinţa ucenicilor şi a primei comunităţi creştine. Viaţa şi existenţa istorică a lui Isus nu prezintă nici un interes. Pentru Bultmann, povestirile apariţiilor lui Isus sunt creaţii mitologice născute din nevoia de a vedea, de a pipăi, de a înţelege, toate acestea fiind un “mod de a evita credinţa”. Isus al credinţei nu are nimic de-a face cu Isus istoric, în caz că acesta din urmă va fi existat. E suficient actul de credinţă pură, produs de subiect.

“Acelaşi mecanism funcţionează când e vorba de credinţa în Dumnezeu, că în Dumnezeul său trebuie să devină conştient că el nu are la îndemână nimic pe care să-şi bazeze credinţa. Este suspendat şi nu îi este permisă o dovadă pentru Cuvântul care îi este adresat. Deoarece fundamentul şi obiectul credinţei sunt identice. Siguranţa poate fi găsită numai prin abandonarea oricărei siguranţe, prin a fi gata, cum zice Luther, să te cufunzi în întunericul interior” (Kerygma und Mithos).

E o teologie turnată în tiparele filozofiei, care domină lumea modernă: e scepticismul absolut, incapacitatea radicală a minţii de a cunoaşte adevărul obiectiv: e omul care hotărăşte în funcţie de interes, în mod subiectiv, ce este adevărat şi ce este fals, ce este bine şi ce este rău. Sprijinită pe o asemenea filozofie, credinţa pură 100% devine necredinţă generalizată, pură 100%.

În cartea sa, “Paul al VI-lea secret”, scriitorul francez Jean Guitton ne prezintă o culegere de dialoguri pe care le-a avut cu Papa Montini. În ultima conversaţie din septembrie 1977, Papa, descriind situaţia Bisericii după decenii de influenţă protestantă, lansează acest strigăt de alarmă: “În acest moment, există o mare tulburare în lumea Bisericii, mai exact, în problema credinţei. Mi se întâmplă acum să-mi repet fraza obscură a lui Isus din Evanghelia sfântului Luca: «Când va veni din nou Fiul Omului, va mai găsi credinţă pe pământ?» Se întâmplă să apară cărţi în care credinţa este negată în puncte importante, pe care episcopatele le trec sub tăcere şi nu li se par stranii aceste cărţi. Recitesc uneori în Evanghelie textele despre sfârşitul timpurilor şi constat că, în acest moment, sunt prezente unele dintre semnele acestui sfârşit. E aproape sfârşitul? Asta nu o vom şti niciodată. Trebuie să fim mereu gata, dar totul poate să mai dureze încă multă vreme. Ceea ce mă uimeşte, când privesc lumea catolică, e că în interiorul catolicismului pare uneori că predomină o gândire de tip necatolic şi se poate întâmpla ca această gândire necatolică să devină mâine gândirea Bisericii. Trebuie să rămână o mică turmă, oricât de mică ar fi ea”.

Apostolul Pavel le scrie corintenilor: “V-am învăţat, înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, tot după Scripturi; că s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece. După aceea, s-a arătat la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit” (1Cor15,3-6).

Apostolul aminteşte patru evenimente: moartea, înmormântarea, învierea şi apariţiile. Pentru mitologi, primele două evenimente sunt istorice, celelalte două sunt mitologice. În aceeaşi frază operează şi istoria, şi mitologia. De ce n-ar fi toate patru istorice? Unde e logica?

pr. Claudiu Dumea Ritul latin