Predici

Lecturile din această zi sunt bogate în mişcări şi gesturi, cuvinte care dau un sens trecutului şi care prevestesc viitorul. De fapt, textul din Faptele Apostolilor (1, 1-12), consideră Înălţarea Domnului, ca fiind puntea de legătură între istoria lui Isus – povestită în Evanghelie - şi cea a Bisericii primare, prezentată în cea de-a doua carte a Sf. Luca.

Sensul Înălţării

Pentru Luca, Înălţarea are un dublu sens. Ea reprezintă o urcare la Tatăl “A fost dus în cer“, precizând astfel că Învierea nu reprezintă o reîntoarcere a lui Isus la viaţa de dinainte de moarte, ci intrarea Lui într-o sferă nouă, în mărirea lui Dumnezeu. Înălţarea este descrisă şi ca o despărţire, o plecare “S-a dus de la ei“: Isus retrage din lume prezenţa Sa vizibilă, înlocuind-o cu o prezenţă nouă, nevăzută, dar mai profundă, care se percepe prin credinţă şi prin ascultarea Cuvântului, la frângerea pâinii şi în climat de frăţietate. De fapt, putem afirma că Înălţarea Domnului este perfecţiunea Învierii, arătându-ne că Isus nu doar a biruit moartea, ci a pătruns într-o viaţă nouă: în tinereţea şi fericirea lui Dumnezeu, care sunt infinite şi veşnice.

Dacă în Evanghelie, Luca fixează Înălţarea la sfârşitul zilei Învierii – urmând schema conform căreia, totul se petrece la Ierusalim într-o singură zi – în Faptele Apostolilor, o încadrează la patruzeci de zile după Înviere. Apostolul nu este interesat de precizia cronologică, ci ne transmite doar sensul dublu al acestui mister: În Evanghelie – fixând într-o singură zi Învierea şi Înălţarea – doreşte să ne arate că acestea, fac parte nedespărţită, integrantă dintr-un singur plan de mântuire: Isus învie şi imediat intră în mărirea lui Dumnezeu. În schimb, în Faptele Apostolilor – comunicându-ne că Isus îi întâlneşte pe ucenici de mai multe ori, timp de 40 de zile – Luca întăreşte ideea conform căreia, ei au avut timp să fie instruiţi de Isus, în vederea realizării misiunii lor. De fapt, simbolul numărului 40 ne spune că suntem înaintea unui timp special, unic, determinat şi terminat; un timp care îi este îndeajuns lui Isus, pentru a-I permite o formare şi informare amplă a ucenicilor. Să ne gândim la Moise pe muntele Sinai (Ex. 24, 18; 34, 28) şi la cele 40 de zile ale lui Isus în deşert.

Căutându-i după Înviere, Isus ne arată că nu încetează să-i educe pe cei pe care i-a chemat de la început lângă El. El nu-i ceartă, ci le explică faptul că această cale, Fiul a ales-o, pentru a face întru totul voia Tatălui.

Dacă pentru noi Înălţarea reprezintă o “limită”, deoarece după Înviere, nu-L mai putem întâlni pe Isus, aşa cum L-au întâlnit contemporanii Săi în timpul vieţii Sale pe pământ, în acelaşi timp ea este şi o “punte” ,deoarece în clipa în care Înviatul nu mai este vizibil ca şi mai înainte, se face vădit cunoscut, prin mijlocirea persoanelor şi hotărârilor ucenicilor Săi şi al urmaşilor acestora.

Căutându-i pe ucenici, după Înviere, Isus le-a şi ne-a arătat că Dumnezeu “nu reuşeşte” să trăiască departe de om şi de aceea îl caută, oriunde s-ar ascunde şi nu se predă, până când nu-l îmbrăţişează din nou… “O iubire veşnică, ce a coborât şi a pătimit pentru noi, doar ca să poată să ne împace cu Dumnezeu… În prăpastia morţii, Cristos coboară pentru a-l lua de mână pe om şi a-l conduce acasă, la Tatăl“.

Putem spune că Înălţarea este misterul care implică sfârşitul prezenţei Sale vizibile de către ochii oamenilor, inaugurând un timp nou: timpul Bisericii, timpul misiunii şi al Spiritului, care stimulează şi sprijină misiunea apostolilor. În persoana ucenicilor şi a urmaşilor lor, prin propovăduire, Isus va continua să fie prezent, în chip invizibil, în mijlocul poporului Său… şi acest lucru, până la a doua Sa venire, în glorie, atunci când prezenţa Sa va fi pe deplin arătată.

În aşteptarea acelei zile, noi ştim că la Înălţare, prin pătrunderea lui Isus în realitatea lui Dumnezeu, El a înălţat umanitatea noastră în viaţa lui Dumnezeu, iar unde a ajuns El, suntem aşteptaţi şi noi. De fapt, Isus, înălţându-Se la cer, ne-a deschis o cale nouă, pentru a avea acces să stăm în prezenţa Tatălui. Astfel, Înălţarea Domnului ne arată că viaţa fiecărui om este veşnică. Bernardeta de Lourdes a crezut cuvintele Mariei: “Nu-ţi promit că te voi face fericită în viaţa aceasta, ci în cealaltă“.

Evanghelia ne spune că Înălţarea nu depinde de noi, ci de Dumnezeu: “şi a fost înălţat la cer”. Isus este înălţat la cer, deoarece Tatăl Îl preamăreşte.

Înălţarea reprezintă trecerea lui Isus din lumea aceasta, la Tatăl. Prin Înălţare, nu doar umanitatea lui Isus, ci şi omul concret, cu umanitatea sa – care aparţine istoriei şi lumii noastre – a pătruns în frumuseţea şi splendoarea vieţii lui Dumnezeu. Aceasta s-a realizat, pentru că viaţa Sa a fost coerentă în iubire şi în dăruire; nu s-a preocupat să se apere pe Sine, ci să se dăruiască în totalitate, altora. De aceea Tatăl L-a înălţat. Acest lucru este important pentru noi, ca să înţelegem că modul de a trăi al lui Isus, a fost cel mai eficient în interpretarea vieţii.

Cerul: reîntoarcerea la Tatăl

Expresia folosită în Evanghelia după Luca “Isus a fost înălţat la cer“, exprimă reîntoarcerea la Tatăl, pentru că “cerul” este simbolul Tatălui, locul unde îşi are casa, unde locuieşte. La fel şi “norul” care – acoperindu-L pe Isus, îl face nevăzut în ochii apostolilor – în VT desemnează realitatea lui Dumnezeu, care este prezent, în chip misterios, în mijlocul poporului Său. Cuvintele “cerul” şi “norul” sunt folosite în sens simbolic, transmiţându-ne că Isus a intrat în Împărăţia lui Dumnezeu şi participă la regalitatea Sa divină.

Isus se reîntoarce la Tatăl, care este “mai mare” decât El, dar şi decât toţi oamenii la un loc, arătându-ne că mântuirea omului nu stă în importanţa sau în puterea pe care a dobândit-o pe pământ, ci în ascultarea iubitoare faţă de Dumnezeu-Tatăl şi în reîntoarcerea la El. De fapt, prin cuvintele: “Dacă M-aţi iubi, v-aţi bucura că merg la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine“, Scriptura evidenţiază întâietatea lui Dumnezeu peste toate lucrurile.

Tatăl este “mai mare” inclusiv decât universul şi istoria, care vor lua sfârşit. Prin urmare, sensul ultim a tot ceea ce facem, nu-l putem afla în istorie, ci în eternitate. Înălţarea ne spune că problema omului, nu constă în prelungirea istoriei, ci în reîntoarcerea la Tatăl: în comuniunea cu El se împlineşte fiinţa noastră. Sărbătoarea Înălţării ne cheamă să citim şi să interpretăm istoria cu ochi diferiţi, divini, modelându-ne viaţa după exemplul iubirii dintre Tatăl şi Fiul.

Isus înviind, şi-a arătat puterea, biruind chiar şi moartea. Ceva “îi lipseşte”, reîntoarcerea la Tatăl, comuniunea cu El… Astfel, Înălţarea ne spune că omul îşi află plinătatea numai în comuniune cu Dumnezeu! Ea nu anulează – anihilează – istoria, ci îi deschide porţile către infinitul divin, unde omenirea este invitată să experimenteze viaţa nouă, a comuniunii cu Dumnezeu. Iată de ce apostolii nu rămân blocaţi să-L plângă pe Isus înălţat, ci se grăbesc “cu mare bucurie” să dăruiască oamenilor calea care să-i conducă la întâlnirea cu Dumnezeu: de pe pământ, în cer.

“Cu mare bucurie“… este expresia care ne aminteşte că aceasta ar trebui să fie starea de suflet continuă a creştinului. O mare bucurie, care poartă haina surâsului şi care se extinde la comuniunea cu fraţii noştri. Ce păcat că, creştinii de astăzi şi preoţii, se plâng, se vaietă sau disperă… trăind în stres şi nu în bucurie!

Maicii Tereza de Calcutta, i s-a cerut un sfat, o recomandare de viaţă de către nişte vizitatori, pentru ca ei să trăiască mai bine. Ea le răspunse: “zâmbiţi-vă (surâdeţi-vă) unii altora; surâdeţi soţiei voastre, soţului vostru, fiilor voştri; surâdeţi tuturor fără să vă preocupaţi pe cine aveţi înaintea voastră; acest lucru vă va ajuta să trăiţi mai bine şi să creşteţi în iubire reciprocă“. Unul dintre ei a întrebat-o dacă este căsătorită… “Da!“, răspunse Maica Tereza, “şi uneori îmi este greu să-I zâmbesc lui Isus, Mirele meu…”. Apoi ea continuă: “Este adevărat. Şi Isus poate să fie foarte exigent şi chiar când este foarte exigent, este frumos să-I răspunzi cu un mare zâmbet“.

Nu trebuie să ne mire că reacţia ucenicilor la “Înălţarea Domnului” constă în rugăciune şi în bucurie, ci aceasta, trebuie să ne îndemne să trăim asemenea lor – care primind vestea Învierii – s-au rugat şi au trăit cu bucurie.

Darul Spiritului Sfânt

Trimiţându-i în misiune, Isus nu îi lasă singuri, ci le dăruieşte Spiritul: “Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Lc 24, 49). Mântuitorul ştie că au nevoie de ajutorul continuu al lui Dumnezeu. Promisiunile lui Isus se adeveresc, căci în persoana Spiritului, Dumnezeu se reîntoarce la om. Spiritul vine cu darul iubirii divine, ajutându-i pe apostoli să vestească Evanghelia până la marginile pământului. Prin urmare, la baza predicării se află darul, puterea Spiritului – izvorul nesecat de viaţă – care luminează şi dă curaj ucenicilor în vederea misiunii lor universale, căci: nici un om nu este exclus! De fapt, în Faptele Apostolilor Luca descrie cum s-a realizat – pas cu pas – misiunea apostolilor, sub comanda Spiritului Sfânt.

Spiritul are un rol fundamental în misiunea apostolilor, căci la baza Bisericii şi al viitorului ei în lume se află darurile Sale: fidelitatea faţă de învăţătura lui Isus, inteligenţa pentru ca aceasta să fie înţeleasă şi apoi transmisă în chip viu şi actual, în fiecare timp şi loc.

Isus le promise darul Spiritului, dar condiţia pentru a-L primi, consta în a rămâne uniţi şi în a se ruga. Chiar dacă apostolii aveau multe de făcut… Isus îi învaţă: înainte de toate trebuie rugăciunea! Pericopa ne spune că, Spiritul vine acolo unde este aşteptat, invocat şi iubit. Spiritul putem doar să-L cerem, nu să-L pretindem sau să-L cumpărăm… El este trimis peste credincioşi prin mijlocirea lui Isus, direct de către Dumnezeu-Tatăl. Lui trebuie să I ne adresăm cu cererile noastre.

Este Spiritul cel care ne învaţă această cale, atunci când aprinde în noi darul pioşeniei, care ne ajută să nu fim indiferenţi faţă de Dumnezeu şi aproapele, ci să înţelegem că suntem fiii lui Dumnezeu şi fraţii tuturor oamenilor. Inima creştinului nu trebuie să fie egoistă, ci duioasă şi gata să-i slujească aproapelui.

În aparenţă, pioşenia este privită ca fiind relaţia directă a omului cu Dumnezeu, reprezentând “credincioşia”, religiozitatea persoanei, adică, recunoaşterea şi convingerea acesteia de a fi fiu al lui Dumnezeu, perceperea exigenţei interioare de a-L asculta şi capacitatea de a urma voia Lui nu din frică, ci din iubire. Totuşi, darul pioşeniei – raportul omului cu Dumnezeu – se extinde la raportul cu aproapele, “Căci nu putem să îl iubim pe Dumnezeu pe care nu-L vedem, dacă pe aproapele pe care îl vedem nu îl iubim” (cfr. 1 Io).

Apostolii în misiune

Stând cu ei, Isus continuă să le spună apostolilor: “Şi în numele Său se va predica la toate popoarele convertirea şi iertarea păcatelor, începând de la Ierusalim” (Lc 24, 47). Mai întâi notăm că “propovăduirea” trebuie să se facă “în numele Său“, adică trebuie să se bazeze pe autoritatea Sa, nu pe altceva.

Cuvântul lui Dumnezeu nu se opreşte, deoarece a-L mărturisi pe Domnul nu se face rămânând statici şi privind doar cerul, ci urmând paşii făcuţi de El pe pământ, urmându-I exemplul. De fapt, apostolii sunt trimişi în numele lui Dumnezeu, în misiune nu doar la poporul Israel, ci la toate popoarele. Ei merg să-şi convertească fraţii, spunându-le: “Totul ţi-a fost iertat, poţi din nou să trăieşti viaţa divină, Isus a murit şi a înviat pentru tine! Nu este nimic inventat! Vin de la Ierusalim şi am văzut cu ochii mei, l-am trăit pe pielea mea“. De fapt, apostolii pot să predice numai pentru că L-au însoţit pe Isus şi au fost martorii celor întâmplate (cfr. Lc 24, 48). Ei ne învaţă că propovăduitor este cel care-L are pe Dumnezeu imprimat în suflet şi respectă cu stricteţe învăţătura Domnului.

Descriind misterul Înălţării, Luca aminteşte cuvintele lui Isus, prin care îi trimite pe apostoli să răspândească marele eveniment al mântuirii, folosindu-se de propovăduire. Trimiţându-i pe ucenicii Săi în misiune, Isus a dăruit creştinilor din generaţiile succesive apostolilor, până la sfârşitul lumii, misiunea şi responsabilitatea de a vesti tuturor neamurilor şi în toate timpurile, Evanghelia Sa de speranţă şi lumină, semnele iubirii şi ale mântuirii Sale. Şi noi suntem chemaţi să dăruim iubirea lui Dumnezeu, persoanelor pe care astăzi le întâlnim, celor cu care trăim şi celor pe care le ajutăm în problemele vieţii sau în cele de credinţă. Această misiune nu este doar a papei sau a preoţilor, ci a tuturor creştinilor, pentru care chemarea la propovăduire, nu trebuie să constituie o greutate, ci mai degrabă, o bucurie pentru că au primit marea onoare, de a fi mărturisitorii Înviatului pentru totdeauna.

Privind exemplul sfinţilor, observăm că misiunea pe care Isus a încredinţat-o Bisericii, se realizează. Chiar dacă Domnul S-a înălţat la cer, este cu noi, în cuvintele Scripturii, în Euharistie şi, ne ajută să împlinim trăirea şi răspândirea credinţei până la marginile pământului.

Conţinutul propovăduirii este convertirea şi iertarea. Înainte de toate este vorba de convertirea minţii, de înţelegerea că: Răstignitul este revelaţia lui Dumnezeu. A vesti iertarea păcatelor, echivalează cu a spune că, iubirea lui Dumnezeu este mai mare decât păcatele noastre. A vesti crucea, înseamnă a vesti un Dumnezeu care S-a sacrificat pentru noi şi care ne iartă.

Binecuvântarea “finală”

La terminarea discursului, Isus îi conduce pe ucenici “până spre Betania” şi îi binecuvântează (cfr. Lc 24, 50). Clipa despărţirii este solemnă. Ducându-i la Betania – locul prieteniei – Isus împlineşte gestul care redeşteaptă în inima ucenicilor, bucuria şi lauda lui Dumnezeu. El ridică mâinile pentru a-i binecuvânta, pentru a sublinia schimbarea inimilor lor blocate de frică, dar acum, transformate şi deschise slujirii frăţeşti.

Binecuvântarea lui Isus trebuie să ne întărească, deoarece chiar dacă cei dragi ai noştri nu ne binecuvântează, Isus ne face acest dar.

“În timp ce îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi fu ridicat la cer“ (Lc 24, 51). Observăm că, Înviatul îi lasă “ridicându-Şi mâinile şi binecuvântându-i“, după modelul preoţilor evrei. Această binecuvântare indică mântuirea pe care El o dăruieşte şi constituie garanţia prezenţei Sale: nu-i abandonează pe ai Săi, ci doar îi lasă momentan, pentru a se întoarce în chip nou ,în persoana Spiritului.

Dacă de multe ori, despărţirile produc neplăcere, în acest caz, harul lui Isus nu permite ca apostolii să experimenteze sentimentul durerii, ci al fericirii: “Şi ei, după ce L-au adorat, s-au reîntors cu mare bucurie, la Ierusalim” (v. 52). Prin urmare, ucenicii pot să se bucure, căci Isus înălţat, duce cu El în cer natura umană şi demonstrează că omului nu îi mai sunt închise porţile Raiului.

Concluzia pericopei de astăzi coincide cu sfârşitul Evangheliei după Luca. Referindu-se la apostoli, el constată: “Şi stăteau mereu în Templu, lăudându-L pe Dumnezeu” (Lc 24, 53). “A sta” este un verb important pentru un creştin, care presupune o putere particulară: capacitatea de a nu fugi de problemele vieţii, ci de a le înfrunta până la capăt. Acest ataşament al apostolilor ne arată că numai omul stabil în voia Domnului, va putea bea din paharul fericirii.

Concluzia

Sărbătoarea Înălţării ne invită să “lepădăm toată grija cea lumească” şi să medităm lucrurile veşnice: ne invită să mergem dincolo de timp şi să ne gândim la viaţa noastră de după moarte, viaţa cea veşnică; ne cheamă să trăim pe pământ cu puterea Spiritului, practicând virtuţile divine, trăind viaţa divină. Înălţarea ne vesteşte o mare bucurie, deoarece Cristos a intrat împreună cu natura umană în eternitate, după ce a inaugurat istoria mântuirii pentru noi.

Venirea în mijlocul nostru a Mântuitorului – chiar dacă pentru o scurtă perioadă – a reprezentat şi consfinţit “venirea” lui Dumnezeu pe pământ, care a împărtăşit cu omul orice lucru, în afară de păcat: refuzul, marginalizarea, trădarea prietenilor, dar a şi experimentat bucuria, iubirea şi solidaritatea. Un Dumnezeu care S-a făcut om, pentru ca să facă din om, un fiu înviat al lui Dumnezeu, din iubire.

Înălţarea este sărbătoarea speranţei, deoarece în această viaţă presărată cu multe probleme şi necazuri, Isus ne-a arătat ţelul final al vieţii noastre: de a ne uni cu El, în mărirea lui Dumnezeu. De fapt noi venind la Biserică, ne rugăm şi ascultăm predica, tocmai pentru a cunoaşte cum trebuie să ne trăim viaţa, pentru a ajunge acolo unde este El. Amin.

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin