Start > Ritul bizantin > Darurile Învierii: credința Spiritul Sfânt și iertarea

Darurile Învierii: credința Spiritul Sfânt și iertarea

29 March 2010
1,381 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a după Paști (A Tomii)

Partea a I-a

Evanghelia de astăzi ne informează că Isus se arată ucenicilor Săi, chiar în ziua în care a Înviat, purtând în trup “semnele” răstignirii, pe care le-a vindecat și biruit. Astfel, El aduce apostolilor Săi “pacea”, “iubirea-iertarea”, credința și “darul Spiritului Sfânt”: haruri care îi apropie și-i unesc pe oameni cu Dumnezeu. Toate aceste lucruri se petrec în ziua “pe care a făcut-o Domnul… Să ne bucurăm și să ne veselim, popoare“!

Notăm că Înviatul este mai puternic decât ușile încuiate și poate să alunge teama apostolilor. Reîntâlnindu-L pe Isus, apostolii au trecut cu bine peste multe dificultăți psihice: neliniștea, teama, depresia…

I. Credința

În acea zi i-au vestit apostolului Toma cele întâmplate, dar el n-a crezut… Toma consideră că pentru a crede, are nevoie de probe clare, temeinice, solide, palpabile…

Omului nu-i este ușor să creadă, în mijlocul atâtor ispite și încercări, pe care viața i le rezervă. În fața durerii și a suferinței, mulți oameni își pierd credința (se predau), însă din schimbarea lui Toma, învățăm că virtutea credinței nu este un dar primit o singură dată și în mod definitiv: mereu omul este chemat să-și reînnoiască credința sa în Isus – mort și înviat – care cere acelora care-L urmează, să propovăduiască lumii întregi Învierea Sa.

De multe ori simțim cât de mult comportamentul apostolului Toma ne este specific, fie nouă, fie altor creștini care trec prin mari încercări, iar pentru a crede – asemenea ucenicului amintit – pretindem probe, dorim să atingem cu mâna, pentru a ne convinge că Isus încă este viu.

Comportamentul lui Toma ne ajută să medităm la două aspecte ale credinței:

1. Orice experiență adevărată a credinței, omul o trăiește personal, căci nimeni nu poate crede în locul său. Prin urmare, credința este o alegere pe care fiecare în parte trebuie să o facă în mod conștient, liber și responsabil… dar și o cale plină de încercări, care mai apoi trebuie să-l determine pe creștin să adere în mod total la Dumnezeu, până la a-L recunoaște, asemenea lui Toma: “Domnul meu și Dumnezeul meu!“.

Faptul că Toma simte nevoia să-L atingă pe Domnul, ne spune că virtutea credinței nu este alcătuită doar din rugăciuni și porunci care trebuie respectate, pe baza unei tradiții, ci este o alegere personală care pornește din sufletul omului “Că de vei mărturisi cu gura ta că Isus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui.” (Rm 10, 9). Trebuie să înțelegem că religia creștină nu este o simplă filozofie de viață, ci izvorăște dintr-o persoană concretă (Isus), care odată întâlnită, schimbă în mod radical viața omului, dându-i o plinătate pe care nimeni altul nu i-o poate da.

Toma crede numai după ce a atins trupul înviat al Domnului. Credința sa se maturizează, doar după ce “a văzut și a pus mâna” în locul rănilor lui Isus. Astfel el trece de la necredință la credință; de la “falimentul” reprezentat de durerea morții lui Isus, la bucuria Învierii. Prin urmare și pentru noi, experiența durerii poate fi o ocazie unică pentru o întâlnire cu Înviatul, care ne va întări credința noastră în Dumnezeu.

2. În al doilea rând, pericopa de astăzi ne învață că trebuie să mărturisim și altora credința noastră. Cum de Toma nu crede imediat? Poate că ceilalți ucenici nu au știut să-i vestească cum trebuie Învierea Domnului. Nu au fost destul de expliciți și convingători. Poate i-au povestit doar, fără să-i transmită sentimentele de bucurie din inimile lor, adică fericirea care îi poate molipsi și pe alții care ascultă…

Iubiților! Religia creștină – lipsită de bucurie și de entuziasm – este goală și cu greu poate să se răspândească și să-i convingă și pe alții… Putem să cunoaștem pe de rost doctrina creștină, dar dacă nu avem bucurie în inimi… nu vom aduce roadă. Adevăratul creștin știe să strălucească înaintea fraților săi și să-i determine pe aceștia, să-L laude pe Dumnezeu!

De la Toma, putem înțelege că a trăi asemenea creștinilor înviați, implică a vedea semnele durerii, ale suferinței, ale morții biruite de glorioasa Înviere. Trebuie să fim convinși că în ciuda tuturor problemelor, suntem destinați veșniciei. Acest fapt este posibil, pentru că Isus ne-a eliberat de moarte și ne-a făcut fiii lui Dumnezeu și moștenitori ai Împărăției, lăsându-ne darurile iertării și ale Spiritului care eliberează, mântuiesc și sfințesc toate limitele noastre.

II. Spiritul Sfânt și iertarea

Isus apare după opt zile, arătându-ne că Învierea nu se termină într-o zi. Efectele ei durează până când pe pământ, sunt oameni care trăiesc în stare de frică, foame, violență și război. Ca să biruie frica de moarte, au nevoie de puterea Spiritului, singura capabilă să schimbe mințile și inimile oamenilor.

Isus, ieșind biruitor din mormânt, cu un trup glorios și indestructibil, se grăbește să-i trimită în misiune pe apostoli: “Precum m-a trimis pe Mine Tatăl, așa și Eu, vă trimit pe voi“. Începe astfel, timpul Bisericii. Spiritul le dă apostolilor o putere nemaiauzită: capacitatea de a ierta păcatele. Vor străbate mări și zări, deoarece toți oamenii au nevoie, în special de iertare și de îndurare. Vor experimenta multe neajunsuri, pericole și persecuții, numai pentru ca să vestească Învierea tuturor oamenilor, dar mereu vor fi întăriți de pacea pe care Isus le-a dat-o și de puterea Spiritului.

Mulți consideră că nevoia fundamentală a omului este de a avea suficienți bani pentru a-și împlini visele sau aceea de a fi iubit. Aproape nimeni nu crede că omul are nevoie să fie iertat. Din atașamentul lui Isus – descris în pericopa evanghelică de astăzi – înțelegem că iertarea este cel dintâi dar pe care Maestrul îl oferă ucenicilor Săi, o iertare care începe de pe Cruce: “Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!” Și unii dintre profeți se întrebau, dacă va veni cineva să mijlocească pentru oameni, iertarea lui Dumnezeu? Această așteptare a iertării a devenit realitate în Isus!

Evanghelia de astăzi ne ajută să înțelegem faptul că Isus nu îi acuză pe ucenici și nici pe noi, pentru că știe că avem nevoie să fim iertați: sunt multe păcatele pe care numai noi le cunoaștem și nimeni altul. Deci faptul de a putea fi iertați este important… Omul care nu simte că L-a jignit pe Dumnezeu și prin urmare, nu-și cere iertare, nu este un om credincios.

În Io 14, 18-26 Isus le promite ucenicilor că nu îi va lăsa singuri. Imediat după Înviere, le dă darul Spiritului Sfânt și îi trimite în misiune ca să ierte păcatele: să poarte viața, acolo unde este moarte!

De fapt, este Spiritul care face din fiecare creștin, un apostol al păcii și al mântuirii, chemat să împlinească porunca lui Isus: “Cum Tatăl m-a trimis pe mine și Eu vă trimit pe voi…“. Suntem conștienți de misiunea noastră de a fi “imitatorii Domnului” (cfr. Ef. 5, 2) în răspândirea păcii, iertării și învierii?

Numai în pericopa de astăzi, ucenicii sunt numiți apostoli. “Apòstello”, în limba greacă înseamnă “trimis”; și nu din întâmplare primesc această misiune, numai după Învierea Domnului, căci un eveniment poate fi mărturisit numai după ce a fost experimentat și văzut cu proprii ochi. Ei pot transmite bucuria Învierii, doar după ce au simțit-o în inimile lor, întâlnindu-L pe Domnul înviat.

Arătându-li-se și salutându-i pe ucenici, Isus le dă o misiune… Nu este absurd că a încredințat un lucru atât de important, pe mâna unor oameni care au experimentat trauma pierderii Maestrului lor și care apoi s-au blocat în Cenaclu, de frică? Dumnezeu cunoaște natura umană și tocmai de aceea dăruiește puterea Spiritului și iertarea necondiționată: “Primiți Spirit Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate“. De fapt, Isus îi invită pe apostoli să răspândească iertarea păcatelor, să vestească oamenilor că Dumnezeu i-a iertat și îi vrea lângă El, cu El. Iertarea păcatelor este un dar primit de oameni de la Cel Înviat. Oamenii care știu să ierte, arată că au înviat împreună cu Isus.

Nici unul dintre ei nu se opune unei asemenea propuneri care, le reface prietenia cu Isus. Iată cum cei tari sunt chemați să ierte mereu și să refacă relațiile ce păreau definitiv distruse.

III. Reacția lui Isus față de Toma

Nu este întâmplător faptul că la cea dintâi apariție a lui Isus, Toma lipsea… Toma, “geamănul” -adică, fratele nostru- are multe în comun cu noi… Pentru noi este mai importantă “necredința” Sf. Toma, decât credința celorlalți apostoli, deoarece asemenea lui și noi, de multe ori, experimentăm dificultatea de a crede, dacă privim numai la “nebunia crucii”, la necazurile care se abat peste viața noastră. Cine dintre noi, în clipele de suferință și de dezamăgire, nu a trecut prin aceleași dificultăți ca și Toma?

Prin urmare, reacția lui Toma este un mare dar pentru noi, ajutându-ne să ne întâlnim cu slăbiciunile noastre umane, cu necredința noastră, chiar și atunci când suntem vizitați de Cel înviat.

Evanghelia ne prezintă atașamentul lui Toma, pentru a ne determina să ne trezim și pentru a primi bucuria Învierii, ajutându-ne să trecem de la ideile noastre limitate, la certitudinea (claritatea) credinței în Înviere.

Isus se arată după opt zile și adresându-se lui Toma nu îl ceartă, ci îi arată și lui toată iubirea Sa. Este Isus, Cel care fuge după omul aflat pe calea necredinței… Isus știe să aștepte, să respecte ritmul nostru, știe cum și când să ne lumineze… Domnul își exprimă grija Sa și față de el. Nu-l învinuiește pentru necredința lui, ci-i arată doar semnele patimii Sale… Și semnele iubirii infinite ale lui Cristos vor lumina mintea și inima lui Toma.

Răbdarea pe care Isus o are cu Toma, demonstrează că Dumnezeu știe să aștepte, până când ne hotărâm să discutăm cu El. Domnul cunoaște greutățile noastre pe calea credinței și faptul că ne este greu să pătrundem în lumea invizibilă, nouă – celor obișnuiți cu lucrurile vizibile – care dorim să controlăm, să măsurăm și să atingem cu mâinile noastre totul, în timp ce infinitul este ceva care depășește mereu capacitățile noastre.

După opt zile, Toma dorea să-L întâlnească pe acel Isus, pe care-L lăsase răstignit pe Cruce… Chiar dacă nu avem curaj să recunoaștem, uneori gândim: la ce-mi folosește credința, dacă nu produce nici o schimbare în viața mea și a celor care-mi sunt alături, în cei din familia mea? Și, asemenea lui Toma, așteptăm ca cineva să ne dea un răspuns, pe măsura întrebării.

Toma simbolizează nevoia noastră de a vedea, înainte de a crede. El ne spune că a crede, nu este ușor pentru nimeni! Tocmai de aceea, Isus nu-l condamnă, ci îl ajută să creadă. Toma crede, pentru că observă că Isus se interesează de el, punându-se la dispoziția lui, iubindu-l așa cum este.

Iubiților! Nu atât Toma este personajul principal, ci Isus, care aleargă în întâmpinarea omul lovit de tragediile vieții și de moarte… Fericiți sunt cei care vor crede bazându-se pe predicarea înaintașilor lor, chiar dacă nu au avut privilegiul să vadă! Noi pretindem de multe ori să vedem, pentru ca să credem, dar Isus – gândindu-se la noi – corectează această dinamică: “Fericiți cei care nu văd, dar cred!“. Amin.

Ritul bizantin