Partea a I-a

Evanghelia de astăzi ne informează că Isus se arată ucenicilor Săi, chiar în ziua în care a Înviat, purtând în trup “semnele” răstignirii, pe care le-a vindecat şi biruit. Astfel, El aduce apostolilor Săi “pacea”, “iubirea-iertarea”, credinţa şi “darul Spiritului Sfânt”: haruri care îi apropie şi-i unesc pe oameni cu Dumnezeu. Toate aceste lucruri se petrec în ziua “pe care a făcut-o Domnul… Să ne bucurăm şi să ne veselim, popoare“!

Notăm că Înviatul este mai puternic decât uşile încuiate şi poate să alunge teama apostolilor. Reîntâlnindu-L pe Isus, apostolii au trecut cu bine peste multe dificultăţi psihice: neliniştea, teama, depresia…

I. Credinţa

În acea zi i-au vestit apostolului Toma cele întâmplate, dar el n-a crezut… Toma consideră că pentru a crede, are nevoie de probe clare, temeinice, solide, palpabile…

Omului nu-i este uşor să creadă, în mijlocul atâtor ispite şi încercări, pe care viaţa i le rezervă. În faţa durerii şi a suferinţei, mulţi oameni îşi pierd credinţa (se predau), însă din schimbarea lui Toma, învăţăm că virtutea credinţei nu este un dar primit o singură dată şi în mod definitiv: mereu omul este chemat să-şi reînnoiască credinţa sa în Isus – mort şi înviat – care cere acelora care-L urmează, să propovăduiască lumii întregi Învierea Sa.

De multe ori simţim cât de mult comportamentul apostolului Toma ne este specific, fie nouă, fie altor creştini care trec prin mari încercări, iar pentru a crede – asemenea ucenicului amintit – pretindem probe, dorim să atingem cu mâna, pentru a ne convinge că Isus încă este viu.

Comportamentul lui Toma ne ajută să medităm la două aspecte ale credinţei:

1. Orice experienţă adevărată a credinţei, omul o trăieşte personal, căci nimeni nu poate crede în locul său. Prin urmare, credinţa este o alegere pe care fiecare în parte trebuie să o facă în mod conştient, liber şi responsabil… dar şi o cale plină de încercări, care mai apoi trebuie să-l determine pe creştin să adere în mod total la Dumnezeu, până la a-L recunoaşte, asemenea lui Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.

Faptul că Toma simte nevoia să-L atingă pe Domnul, ne spune că virtutea credinţei nu este alcătuită doar din rugăciuni şi porunci care trebuie respectate, pe baza unei tradiţii, ci este o alegere personală care porneşte din sufletul omului “Că de vei mărturisi cu gura ta că Isus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.” (Rm 10, 9). Trebuie să înţelegem că religia creştină nu este o simplă filozofie de viaţă, ci izvorăşte dintr-o persoană concretă (Isus), care odată întâlnită, schimbă în mod radical viaţa omului, dându-i o plinătate pe care nimeni altul nu i-o poate da.

Toma crede numai după ce a atins trupul înviat al Domnului. Credinţa sa se maturizează, doar după ce “a văzut şi a pus mâna” în locul rănilor lui Isus. Astfel el trece de la necredinţă la credinţă; de la “falimentul” reprezentat de durerea morţii lui Isus, la bucuria Învierii. Prin urmare şi pentru noi, experienţa durerii poate fi o ocazie unică pentru o întâlnire cu Înviatul, care ne va întări credinţa noastră în Dumnezeu.

2. În al doilea rând, pericopa de astăzi ne învaţă că trebuie să mărturisim şi altora credinţa noastră. Cum de Toma nu crede imediat? Poate că ceilalţi ucenici nu au ştiut să-i vestească cum trebuie Învierea Domnului. Nu au fost destul de expliciţi şi convingători. Poate i-au povestit doar, fără să-i transmită sentimentele de bucurie din inimile lor, adică fericirea care îi poate molipsi şi pe alţii care ascultă…

Iubiţilor! Religia creştină – lipsită de bucurie şi de entuziasm – este goală şi cu greu poate să se răspândească şi să-i convingă şi pe alţii… Putem să cunoaştem pe de rost doctrina creştină, dar dacă nu avem bucurie în inimi… nu vom aduce roadă. Adevăratul creştin ştie să strălucească înaintea fraţilor săi şi să-i determine pe aceştia, să-L laude pe Dumnezeu!

De la Toma, putem înţelege că a trăi asemenea creştinilor înviaţi, implică a vedea semnele durerii, ale suferinţei, ale morţii biruite de glorioasa Înviere. Trebuie să fim convinşi că în ciuda tuturor problemelor, suntem destinaţi veşniciei. Acest fapt este posibil, pentru că Isus ne-a eliberat de moarte şi ne-a făcut fiii lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei, lăsându-ne darurile iertării şi ale Spiritului care eliberează, mântuiesc şi sfinţesc toate limitele noastre.

II. Spiritul Sfânt şi iertarea

Isus apare după opt zile, arătându-ne că Învierea nu se termină într-o zi. Efectele ei durează până când pe pământ, sunt oameni care trăiesc în stare de frică, foame, violenţă şi război. Ca să biruie frica de moarte, au nevoie de puterea Spiritului, singura capabilă să schimbe minţile şi inimile oamenilor.

Isus, ieşind biruitor din mormânt, cu un trup glorios şi indestructibil, se grăbeşte să-i trimită în misiune pe apostoli: “Precum m-a trimis pe Mine Tatăl, aşa şi Eu, vă trimit pe voi“. Începe astfel, timpul Bisericii. Spiritul le dă apostolilor o putere nemaiauzită: capacitatea de a ierta păcatele. Vor străbate mări şi zări, deoarece toţi oamenii au nevoie, în special de iertare şi de îndurare. Vor experimenta multe neajunsuri, pericole şi persecuţii, numai pentru ca să vestească Învierea tuturor oamenilor, dar mereu vor fi întăriţi de pacea pe care Isus le-a dat-o şi de puterea Spiritului.

Mulţi consideră că nevoia fundamentală a omului este de a avea suficienţi bani pentru a-şi împlini visele sau aceea de a fi iubit. Aproape nimeni nu crede că omul are nevoie să fie iertat. Din ataşamentul lui Isus – descris în pericopa evanghelică de astăzi – înţelegem că iertarea este cel dintâi dar pe care Maestrul îl oferă ucenicilor Săi, o iertare care începe de pe Cruce: “Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac!” Şi unii dintre profeţi se întrebau, dacă va veni cineva să mijlocească pentru oameni, iertarea lui Dumnezeu? Această aşteptare a iertării a devenit realitate în Isus!

Evanghelia de astăzi ne ajută să înţelegem faptul că Isus nu îi acuză pe ucenici şi nici pe noi, pentru că ştie că avem nevoie să fim iertaţi: sunt multe păcatele pe care numai noi le cunoaştem şi nimeni altul. Deci faptul de a putea fi iertaţi este important… Omul care nu simte că L-a jignit pe Dumnezeu şi prin urmare, nu-şi cere iertare, nu este un om credincios.

În Io 14, 18-26 Isus le promite ucenicilor că nu îi va lăsa singuri. Imediat după Înviere, le dă darul Spiritului Sfânt şi îi trimite în misiune ca să ierte păcatele: să poarte viaţa, acolo unde este moarte!

De fapt, este Spiritul care face din fiecare creştin, un apostol al păcii şi al mântuirii, chemat să împlinească porunca lui Isus: “Cum Tatăl m-a trimis pe mine şi Eu vă trimit pe voi…“. Suntem conştienţi de misiunea noastră de a fi “imitatorii Domnului” (cfr. Ef. 5, 2) în răspândirea păcii, iertării şi învierii?

Numai în pericopa de astăzi, ucenicii sunt numiţi apostoli. “Apòstello”, în limba greacă înseamnă “trimis”; şi nu din întâmplare primesc această misiune, numai după Învierea Domnului, căci un eveniment poate fi mărturisit numai după ce a fost experimentat şi văzut cu proprii ochi. Ei pot transmite bucuria Învierii, doar după ce au simţit-o în inimile lor, întâlnindu-L pe Domnul înviat.

Arătându-li-se şi salutându-i pe ucenici, Isus le dă o misiune… Nu este absurd că a încredinţat un lucru atât de important, pe mâna unor oameni care au experimentat trauma pierderii Maestrului lor şi care apoi s-au blocat în Cenaclu, de frică? Dumnezeu cunoaşte natura umană şi tocmai de aceea dăruieşte puterea Spiritului şi iertarea necondiţionată: “Primiţi Spirit Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate“. De fapt, Isus îi invită pe apostoli să răspândească iertarea păcatelor, să vestească oamenilor că Dumnezeu i-a iertat şi îi vrea lângă El, cu El. Iertarea păcatelor este un dar primit de oameni de la Cel Înviat. Oamenii care ştiu să ierte, arată că au înviat împreună cu Isus.

Nici unul dintre ei nu se opune unei asemenea propuneri care, le reface prietenia cu Isus. Iată cum cei tari sunt chemaţi să ierte mereu şi să refacă relaţiile ce păreau definitiv distruse.

III. Reacţia lui Isus faţă de Toma

Nu este întâmplător faptul că la cea dintâi apariţie a lui Isus, Toma lipsea… Toma, “geamănul” -adică, fratele nostru- are multe în comun cu noi… Pentru noi este mai importantă “necredinţa” Sf. Toma, decât credinţa celorlalţi apostoli, deoarece asemenea lui şi noi, de multe ori, experimentăm dificultatea de a crede, dacă privim numai la “nebunia crucii”, la necazurile care se abat peste viaţa noastră. Cine dintre noi, în clipele de suferinţă şi de dezamăgire, nu a trecut prin aceleaşi dificultăţi ca şi Toma?

Prin urmare, reacţia lui Toma este un mare dar pentru noi, ajutându-ne să ne întâlnim cu slăbiciunile noastre umane, cu necredinţa noastră, chiar şi atunci când suntem vizitaţi de Cel înviat.

Evanghelia ne prezintă ataşamentul lui Toma, pentru a ne determina să ne trezim şi pentru a primi bucuria Învierii, ajutându-ne să trecem de la ideile noastre limitate, la certitudinea (claritatea) credinţei în Înviere.

Isus se arată după opt zile şi adresându-se lui Toma nu îl ceartă, ci îi arată şi lui toată iubirea Sa. Este Isus, Cel care fuge după omul aflat pe calea necredinţei… Isus ştie să aştepte, să respecte ritmul nostru, ştie cum şi când să ne lumineze… Domnul îşi exprimă grija Sa şi faţă de el. Nu-l învinuieşte pentru necredinţa lui, ci-i arată doar semnele patimii Sale… Şi semnele iubirii infinite ale lui Cristos vor lumina mintea şi inima lui Toma.

Răbdarea pe care Isus o are cu Toma, demonstrează că Dumnezeu ştie să aştepte, până când ne hotărâm să discutăm cu El. Domnul cunoaşte greutăţile noastre pe calea credinţei şi faptul că ne este greu să pătrundem în lumea invizibilă, nouă – celor obişnuiţi cu lucrurile vizibile – care dorim să controlăm, să măsurăm şi să atingem cu mâinile noastre totul, în timp ce infinitul este ceva care depăşeşte mereu capacităţile noastre.

După opt zile, Toma dorea să-L întâlnească pe acel Isus, pe care-L lăsase răstignit pe Cruce… Chiar dacă nu avem curaj să recunoaştem, uneori gândim: la ce-mi foloseşte credinţa, dacă nu produce nici o schimbare în viaţa mea şi a celor care-mi sunt alături, în cei din familia mea? Şi, asemenea lui Toma, aşteptăm ca cineva să ne dea un răspuns, pe măsura întrebării.

Toma simbolizează nevoia noastră de a vedea, înainte de a crede. El ne spune că a crede, nu este uşor pentru nimeni! Tocmai de aceea, Isus nu-l condamnă, ci îl ajută să creadă. Toma crede, pentru că observă că Isus se interesează de el, punându-se la dispoziţia lui, iubindu-l aşa cum este.

Iubiţilor! Nu atât Toma este personajul principal, ci Isus, care aleargă în întâmpinarea omul lovit de tragediile vieţii şi de moarte… Fericiţi sunt cei care vor crede bazându-se pe predicarea înaintaşilor lor, chiar dacă nu au avut privilegiul să vadă! Noi pretindem de multe ori să vedem, pentru ca să credem, dar Isus – gândindu-se la noi – corectează această dinamică: “Fericiţi cei care nu văd, dar cred!“. Amin.