Predici

În Evanghelia Liturghiei de astăzi, sfântul Ioan ni-l prezintă pe Isus la începutul activităţi sale publice; dar nu ni-l prezintă la o înmormântare, ci la o nuntă. Nu-şi începe activitatea sa publică cu o slujbă la templu sau la sinagogă, ci cu o petrecere, cu un ospăţ de nuntă. Dumnezeiescul Învăţător tocmai îşi adunase un grup de ucenici pe care voia să-i formeze, să-i instruiască la şcoala să. Anul şcolar sau anul universitar este inaugurat cu o ceremonie religioasă, cu o Liturghie solemnă la biserică. La inaugurarea cursurilor, Isus nu-i duce pe elevi săi, pe ucenici, la templu sau la sinagogă, ci la o nuntă unde aceştia au mâncat şi, mai ales, s-au hrănit bine.

Ce ne spun aceste lucruri? Ne spun că Isus nu vine în viaţa noastră ca să ne strice sărbătorile. Prezenţa lui nu ne stânjeneşte, nu ne aduce tristeţe, ci, dimpotrivă, bucurie. Avea perfectă dreptate acel scriitor francez care spunea: contrariul unui popor creştin nu este un popor păgân; contrariul unui popor creştin este un popor trist. De recomandat un lucru interesant: popoarele vesele în trecut, au devenit astăzi popoare triste. Cum se explică fenomenul? Oare aveau ele în trecut condiţii mai bune de viaţă, mai mult lux, mai mult comodităţi atunci când nu aveau nici maşini, nici televizoare, nici maşini de spălat, nici computere, şi poate nici curent electric, şi erau veseli. Astăzi au de toate şi sunt trişti, nesatisfăcuţi, nerealizaţi. Explicaţia este una singură: acolo unde nu e prezent Cristos nu poate fi bucurie, ci numai tristeţe. N-au vin. Şi dacă nu e vin, cum să te veseleşti, să fii fericit? E numai apa caldă cu care nu poţi să petreci, să faci sărbătoare.

Şi ne face să ne gândim la acea nuntă din Cana Galilei. Noi îl chemăm în ajutor pe Isus, ne gândim la el şi îi cerem să fie prezent alături de noi în momentele triste, de suferinţă, de necaz, de dificultate. Dar de ce nu l-am chema şi în momentele noastre de bucurie, de veselie, la nunţi şi la cumetrii, la petreceri şi la distracţiile noastre? Isus care s-a simţit bine alături de miri şi de nuntaşi la Cana Galilei, se simte bine şi la nunţile şi ospeţele creştinilor. Dacă el ar fi prezent, dacă l-am invita pe el, împreună cu mama sa Maria, altfel ar arăta petrecerile şi distracţiile noastre. Dar fiindcă nu este invitat şi nu este prezent, de foarte multe ori petrecerile şi distracţiile noastre se lasă cu tristeţe, cu deziluzie, cu un gol imens în inimă. Iar muzica zgomotoasă, asurzitoare care însoţeşte petrecerile şi distracţiile nu fac altceva decât să ascundă, să acopere acel gol din inimă.

“Acest început al minunilor sale l-a făcut Isus la Cana în Galileea” – notează evanghelistul. Tradus mai exact: “acest început al semnelor l-a făcut Isus la Cana în Galileea”. Evanghelistul Ioan nu foloseşte niciodată în Evanghelia sa cuvântul minune, ci numai cuvântul semn. Orice semn semnifică ceva, ne trimite cu mintea la ceva care e semnificativ. Astfel, pâinile pe care le-a împărţit Isus, au fost semnul Euharistiei, pâinea cea vie coborâtă din cer, orbul din naştere vindecat la bazinul Siloe a fost semnul lui Isus lumina luminii; Lazăr înviat din morţi a fost semnul lui Isus care este “învierea şi viaţa. Dar minunea transformării apei în vin la nunta din Cana ce semnifică? E semnul a ce? Ce a vrut să ne spună Isus cu acest semn, cu această minune? Iată ce: minunea de la nunta din Cana e semnul unei minuni pe care Isus vrea să o înfăptuiască în fiecare familie, în viaţa fiecărui cuplu creştin, o transformare a apei în vin. Se întâmplă în fiecare căsnicie ce s-a întâmplat la nunta din Cana: ea începe într-o atmosferă de euforie, de entuziasm, de bucurie. Vinul este simbolul euforiei şi al bucuriei care izvorăsc din iubirea reciprocă. Dar cu trecerea zilelor şi anilor, ca şi la nunta din Cana, acest vin se consumă, se împuţinează şi se termină. Iubirea aceasta este un sentiment uman, şi ca orice sentiment uman, tocmai fiindcă e uman trebuie să ardă, să se consume să se transforme în cenuşă. La mijloc e obişnuinţa, rutina, monotonia “acel monstru care preface în cenuşă toate sentimentele noastre”, cum zice Shahespeare. Şi atunci coboară asupra familiei un nor de tristeţe, de plictiseală, de lehamite. Iar celor invitaţi la propria lor nuntă, adică copiilor lor, nu pot să le ofer nimic decât oboseala lor. Inimile lor au devenit vase de piatră din care vinul s-a terminat şi în locul vinului s-au umplut cu apă. Focul iubirii reciproce la care s-au încălzit mai înainte s-a stins încetul cu încetul şi de multe ori caută în afara căminului, în aventuri extraconjugale puţină căldură, puţină afecţiune la care să-şi încălzească inima.

Există vreun remediu la aceasta situaţie tristă din cale afară? Da, e cel de la Cana Galileii: să fie invitat Cristos la nuntă. Dacă ar fi de-al casei, nu un străin, soţii pot recurge la el când încep să dispară entuziasmul, atracţia fizică, iubirea sentimentală care le-a încălzit inima la început, chiar de la logodnă.

El este în stare să facă minuni, poate să transforme apa fără gust a rutinei, a lehamitei, a deziluziei, poate face să apară încetul cu încetul un vin nou, mai bun decât cel dinainte, un nou tip de iubire, ce-i drept mai puţin pasională, mai puţin efervescentă decât cea din tinereţe, dar mai profundă, mai durabilă, o iubire făcută din cunoaştere şi înţelegere reciprocă, o iubire conjugală umană, care devine iubire evangelică; altfel spus, eros – iubirea erotică – devine agape, iubirea deprinsă din Dumnezeu, cel care este iubire, după cum scrie sfântul Ioan; prima iubire – eros – e iubirea egoistă, care se caută pe sine şi propria plăcere, care caută să-l posede pe celălalt, să-l instrumentalizeze, să-l facă sclavul său, după o reală cunoaştere: foloseşte şi aruncă. Cealaltă iubire, agape, iubirea creştină, pe care o dăruieşte Cristos, o iubire care nu-l acaparează pe celălalt, ci se dăruieşte, se sacrifică, pentru ca celălalt să fie fericit, se bucură de celălalt fără să-l posede şi nu-l transformă în sclav, e o iubire gratuită care ştie să ierte şi care rezistă la uzura timpului, nu dispare odată cu tinereţea şi frumuseţea, deoarece nu-şi are rădăcina înfiptă în calităţile fizice ale partenerului, ci în iubirea veşnică a lui Dumnezeu.

Căsătoria, o ştim prea bine, nu este o permanentă distracţie. Căsătoria, orice căsătorie cunoaşte, înainte de a se termina luna de miere, o mulţime de probleme, suferinţe, necazuri, neplăceri; în mod absolut inevitabil, acestea vin. Numai cu apa fadă a iubirii omeneşti care este atât de efemeră şi nestatornică – ca orice sentiment – căsnicia e casa construită pe nisip, se prăbuşeşte la prima rafală de vânt, la primul puhoi de apă care loveşte în ea. Şi atunci cum se încearcă rezolvarea când apar problemele în familie? Divorţul. Divorţul astăzi e la modă: e o epidemie adevărată. România a ajuns una din ţările cu cele mai multe divorţuri din lume, deşi se declară un popor creştin, încreştinat chiar de sfântul apostol Andrei. Cum se explică această tragedie a destrămării atâtor familii? Simplu. Cristos nu e invitat şi nu e prezent în căsnicia lor ca să înfăptuiască minunea de la Cana Galileii, şi să le transforme apa iubirii omeneşti în vinul iubirii divine.

Într-o zi la Pereea, teritoriu în stăpânirea tetrarhului Irod Antipa, regele desfrânat care îşi lăsase familia şi o luase pe soţia fratelui său Filip, fariseii i-au pus lui Isus această întrebare: “Învăţătorule, îi este îngăduit bărbatului să-şi lase femeia pentru orice motiv”? răspunsul lui Isus este răspicat: “nu aţi citit că la început Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie? De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, se va alipi de femeia sa şi vor fi cei doi o singură carne şi ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu mai despartă”. Fariseii nu se dau bătuţi. “Dar Moise de ce a prescris ca bărbatul să-i dea femeii act de despărţire şi aşa să divorţeze?” Răspunde Isus: “Din cauza împietririi inimi voastre v-a permis Moise lucrul acesta. La început n-a fost aşa. Eu însă vă spun: dacă bărbatul îşi va lăsa femeia şi ia alta, trăieşte în adulter”. Cuvintele lui Isus i-au speriat pe ucenici: “în acest caz, şi-au zis ei, nu-ţi mai convine să te căsătoreşti, în faţa greutăţilor care vin, poţi fi sigur că o căsnicie eşuează şi în cazul acesta mai degrabă nu te căsătoreşti, e prea mare riscul”. Dar când Isus este invitat şi este prezent în căsnicie, nu e motiv de teamă căci el face minuni.

Căsătoria este un jug – e viaţă conjugală. Cuvântul e de origine latină con-iungere a primi alături la jug; coniugium – căsătorie: jug purtat împreună; coniuges – cei doi soţi puşi la acelaşi jug. Căsătoria fără Cristos e un jug greu, apăsător, o povară zdrobitoare , de aceea sunt cazuri în care soţii după câteva luni, sau după un an, îl scutură de pe grumaz, se despart de jug.

Dar cu Isus alături, căsătoria, e drept, rămâne un jug, dar nu un jug insuportabil, purtat gemând, ci un jug plăcut şi uşor de purtat cu bucurie. În primul rând soților le spune Isus cuvintele din Evanghelie: “Luaţi asupra voastră jugul meu, căci jugul meu este dulce şi povara mea este uşoară şi veţi găsi liniştea inimilor voastre”.

Dar ca şi la nunta din Cana Galileii, când Isus este invitat într-o familie, este invitată şi mama sa Maria. Alături de Isus e întotdeauna mama sa. Isus transformă apa în vin, iubirea umană în iubirea divină, dar Isus, la cererea mamei sale, face minunea pentru ca bucuria să nu înceteze şi viaţa de familiei, cu toate dificultăţile inerente, să fie o sărbătoare continuă.

În toată literatura creştină, nimeni nu a descris mai frumos frumuseţea şi fericirea unei căsnicii în care este invitat şi prezent Cristos, ca scriitorul Tertulian în secolul al III-lea: “Cine ar putea să descrie vreodată fericirea unei căsătorii pe care Biserica o sfinţeşte, Euharistia o întăreşte, binecuvântarea o pecetluieşte, îngerii o aplaudă, Tatăl o încuviinţează? Cât de frumos e jugul care îi uneşte pe doi credincioşi care au o singură speranţă, o singură dorinţă, o singură regulă de viaţă, aceeaşi voinţă de a sluji! Amândoi fraţi, amândoi împreună slujitori, nici o separație între ei, nici a trupului nici a sufletului. Sunt într-adevăr «doi într-un singur trup»; unde este un singur trup, acolo este şi un singur suflet. Căci împreună se roagă, împreună se mortifică, împreună postesc: se învaţă reciproc, se îndeamnă reciproc, se susţin reciproc. Împreună în biserica lui Dumnezeu, împreună la masa Domului, împreună în dificultăţi şi persecuţii, împreună în momentele de mângâiere. Niciunul dintre ei nu se ascunde de celălalt, niciunul nu-l evită pe celălalt, nici unul nu e povară pentru celălalt… Răspund între ei psalmii şi imnurile şi parcă se întrec spre a şti cine cântă mai bine Domnului lor. Văzând aceste lucruri, Cristos se bucură şi le transmite pacea sa. Unde sunt ei doi, acolo este şi el, şi unde este el nu este Cel Rău (Ad uxorem II, 6-9).

pr. Claudiu Dumea Ritul latin