Start > Ritul bizantin > Isus: darul vieții dincolo de moarte

Isus: darul vieții dincolo de moarte

20 March 2010
2,786 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica Sfintelor Paști

Partea I-a

1. Prologul

Primul lucru pe care îl aflăm deschizând Evanghelia după Ioan este Prologul -partea introductivă a Evangheliei- chiar dacă a fost scris la sfârșitul întregii Evanghelii. De fapt, el este sinteza întregii Evanghelii, deoarece Ioan descrie parcursul Cuvântului, care era lângă Dumnezeu, chiar înaintea creației și “prin care toate s-au făcut”. Întregul univers datorează existența sa, Cuvântului. La fel ca “Înțelepciunea” lui Dumnezeu (cfr. Pilde 8, 22-31), și “Cuvântul” dorește să se apropie cât mai mult de oameni, făcându-se trup în Isus Cristos, care venind între noi, și-a împlinit misiunea și s-a reîntors la Tatăl, ne spune Prologul.

Afirmând că “La început a fost Cuvântul“, Ioan reia cea dintâi propoziție din Biblie: “La început, Dumnezeu a creat cerul și pământul” (Gen. 1, 1), dorind să sublinieze faptul că Dumnezeu a creat totul prin Cuvântul Său: El “vorbește și toate se fac” (Ps 33, 9; 148, 5). În al doilea rând, evanghelistul dorește să ne comunice că există “un început” ,înaintea începutului din Cartea Facerii (în care se spune că Dumnezeu a creat lumea), adică, Cuvântul este veșnic și se află la originea tuturor lucrurilor create…

Spunându-ne că acest Cuvânt a venit în mijlocul nostru… și ne-a mântuit, evanghelistul dorește să ne clarifice faptul că Dumnezeu ne-a mântuit… și nu un om oarecare! Astfel, am fost înălțați la nivelul lui Dumnezeu pentru că El s-a coborât la nivelul nostru: acesta este mesajul Prologului lui Ioan.

O altă idee importantă exprimată în Prolog este că acest Cuvânt viu, prezent în toate lucrurile, strălucește în întuneric. Întunericul încearcă să înlăture lumina, dar nu reușește, deoarece dorința după Dumnezeu -prezentă în inima fiecărui om- nu o poate stinge nimeni, căci mul nu reușește să trăiască fără Dumnezeu!

Cuvântul -care pe toate le-a făcut- se arată în istoria omenirii și în mod particular, în istoria Poporului Ales. Dar: “A venit la ai săi și ai săi nu L-au primit“. Prin cuvintele “ai săi“, Ioan desemnează fie puterea politică a Imperiului Roman, fie “religia ebraică” a epocii, ambele incapabile să recunoască prezența lui Dumnezeu, manifestată în Isus.

Dar oamenii care primesc Cuvântul lui Dumnezeu, devin fiii și fiicele Lui, nu datorită meritelor lor sau apartenenței la poporul iudeu, ci pentru simplul fapt că se încred în Dumnezeu, care în bunătatea Sa, ne așteaptă să mergem la El și ne primește… Cuvântul lui Dumnezeu intră, pătrunde în om și-l face să se simtă fiu sau fiică a Lui, prin puterea harului Său.

De fapt, Prologul ne vestește că Dumnezeu nu ne-a abandonat, că El nu dorește să stea departe de noi. De aceea Ioan ne spune “Cuvântul s-a făcut trup și a venit să locuiască în mijlocul nostru“. Dacă în Cartea Ieșirii ni se arată că -în timpul călătoriei prin deșert- Dumnezeu trăia într-un cort, în mijlocul poporului (cfr. Ex. 25, 8), evanghelistul subliniază că acum Dumnezeu s-a apropiat la maximum de noi, în Isus, “plin de har și de adevăr“.

2. Timpul

Evanghelia ne spune: Cuvântul este creatorul “universului” și al “timpului” și a venit să locuiască între noi. Fiind o lucrare a lui Dumnezeu, “timpul” nu este gol, ci există datorită plinătății prezenței lui Dumnezeu… Prin urmare, viața nu-și are sensul final în realizările noastre limitate, ci în prezența lui Dumnezeu, lăsat să pătrundă în inimile noastre!

Recunoașterea acestei prezențe nu este ușoară. Venind în mijlocul nostru, Isus ne descoperă drama timpului. Timpul trebuie să fie Înviat de răul care a pătruns în el. Atunci când omul se consideră mai presus de Dumnezeu sau I se împotrivește și pretinde să se realizeze prin propriile puteri, înlocuiește chipul său de fiu al lui Dumnezeu, cu realitatea sa personală, limitată. Astfel I se opune lui Dumnezeu, devenind un Anticrist.

“Timpul” implică o luptă, un efort, fiindu-ne lăsat pentru ca să-L recunoaștem pe Cristos: “A venit între ai săi și ei nu L-au primit“. De fapt, substanța credinței/necredinței și a fericirii/nefericirii omului constă în: recunoașterea și urmarea lui Dumnezeu, a luminii Sale, a adevărului Său sau, refuzarea acestor mistere. Să nu uităm că, numai de la Isus întrupat, omul primește har și putere ca să se apropie de adevărata sa menire: mântuirea. Doar înfrățindu-se cu Isus, creștinul își realizează viața și intră în familia lui Dumnezeu! Timpul ne-a fost dat pentru ca mărirea, gloria și lumina lui Dumnezeu să se arate și să se răspândească la toți oamenii din lume, ca să-L recunoască pe adevăratul Dumnezeu și să primească mântuirea Sa. Astfel, Sf. Augustin ne spune: “Isus s-a născut ca om în istorie, a intrat în timp, pentru ca pe noi să ne introducă în dimensiunea eternă, veșnică a timpului, unde să ne împărtășească comuniunea, fericirea și viața Tatălui. S-a făcut om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu; pentru ca omul să poată mânca pâinea Îngerilor, Domnul Îngerilor s-a făcut om“.

Ce înseamnă pentru un creștin, să fie atent la “trecerea timpului”? Cu siguranță că nu reflectă mentalitatea culturii noastre de a lua hotărâri în prezent, de a decide unde să investească, de a profita de ocazia care se ivește și apoi de a muri. Pe un creștin “trecerea timpului” nu trebuie să-l transforme în pesimistul nihilist, care privește doar la viitor sau se lasă cuprins doar de nostalgia trecutului (pe care l-a pierdut).

Timpul nu este o înșiruire de momente, ale căror sensuri nu le cunoaștem, ci se îndreaptă către o împlinire, o plinătate, către o mântuire a lui, a vieții, a întregii existențe create. Acest lucru ni-l spune o persoană: Fiul lui Dumnezeu făcut om, pogorât în istorie pentru a dărui sensul plin vieții noastre: mântuirea… El a venit să împlinească dorința omului de infinit și să nu permită ca timpul să dispară în neființă. Sensul vieții omului constă în a se ști fiu al lui Dumnezeu, iar dacă este fiu, nu are această calitate doar în timpul trecător, ci în Eternitatea către care se îndreaptă.

Iubiților! Trebuie să ne bucurăm, deoarece, acest Dumnezeu a dorit ca fiecare om care se naște pe pământ să știe că este binecuvântat: “Să te binecuvânteze Domnul și să te apere… Să te ajute și să-ți dea pacea“. Acesta este sensul adevărat al vieții omului, în ciuda trecerii timpului.

De fapt, cu toții suntem chemați să-L urmăm pe Cristos pe drumul Crucii, pentru ca să intrăm împreună cu El în Împărăția celor înviați. Numai împreună cu Cristos -prin puterea Spiritului- vom intra în timpul care ne face pe toți, frați și fii ai lui Dumnezeu, îmbrăcați în lumina învierii și în dragostea divină care ne-a mântuit, în comuniunea fericită a tuturor sfinților.

Faptul că Ioan Maria Vianey spunea: “Cred că o persoană care nu ascultă Cuvântul lui Dumnezeu cum trebuie, nu se va putea mântui: niciodată nu va ști ce să facă pentru ca să primească darul mântuirii“, trebuie să ne determine să cugetăm și să facem alegerile noastre corecte de viață, pe calea care duce la plinirea timpului, la Învierea veșnică.

Partea II-a

1. Învierea după Evanghelia lui Ioan

Nici o evanghelie nu ne descrie Învierea, ci numai semnele învierii și aparițiile Celui înviat…

“În prima zi a săptămânii Isus învie” (Io. 20, 1). Isus a Înviat! Viața nouă țâșnește, începe pentru omenire o istorie nouă, nimic nu mai este ca înainte: totul are un sens nou, pozitiv, definitiv. De fapt, “Mormântul gol a devenit leagănul creștinismului” (Sf. Ieronim).

În descrierea învierii, evanghelistul Ioan subliniază că el intrând în mormânt “văzu și crezu” (Io 20, 1-9). Ce a văzut, dacă Isus nu mai era acolo? De un lucru putem fi siguri: văzând, a crezut.

Înaintea ucenicilor, la mormânt fuseseră femeile: trei, după Evanghelia lui Marcu și una (Maria Magdalena), după cea a lui Ioan. Prin urmare, în dimineața Paștilor, Biserica -toți cei care cred în învierea Domnului- este alcătuită dintr-un mic grup de femei.

Ultimele persoane -care au părăsit Golgota- și primele, care primesc și transmit mai departe vestea învierii, sunt femeile. Acest fapt ne învață cum credința nu se măsoară în funcție de genul masculin sau feminin, ci de cuantumul în care omul își recunoaște păcatele, se căiește de ele și învață de la Domnul să iubească. Maria Magdalena este acolo și-și demonstrează iubirea sa pentru Isus, pentru că “mult i s-a iertat”. Privind la exemplul Mariei, notăm că Paștile înseamnă a-L căuta, a-L afla și a-L mărturisi pe Isus, singurul în care este îndurare, iertare și mântuire.

Deoarece primii martori ai Învierii au unit vestirea Evangheliei cu coerența vieții, înseamnă că adevărații vestitori ai Învierii sunt și trebuie să fie persoane “contagioase”, transformate de vestea lui Isus înviat, persoane care trăiesc valorile superioare ale spiritului, singurele capabile să “molipsească” alte persoane, și să le îndrepte către adevăratele valori: acceptarea și răbdarea totală, în pace, în mijlocul suferinței, speranța în fața morții, rugăciunea ca și abandonul în mâinile Tatălui, bucuria în a-i sluji pe alții, cinstea, umilința și autocontrolul, promovarea binelui altora, atenția față de nevoile celor săraci, mărturisirea lui Dumnezeu... “Sărbătorește bine Paștile numai omul care știe să iubească, să ierte, fără să aibă gânduri de răzbunare Aceasta este vestea cea bună care izvorăște din Înviere și pe care toți oamenii trebuie să o cunoască!

Paștile nu sunt o sărbătoare individuală, ci a tuturor, căci: “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim!”. Participând la Liturghia Învierii și la Euharistie, exprim o nevoie, o latură esențială a vieții: aceea de a fi și a trăi în relație cu alții. “Existențele -viețile noastre- sunt în comuniune profundă între ele, legate una de alta. Nimeni nu trăiește singur. Nici un om nu păcătuiește singur. Nimeni nu se mântuiește singur. Viața altora pătrunde continuu într-a mea, în modul cum gândesc, în ce spun și în ceea ce fac. Dar și viața mea influențează viața altora. În bine și în rău. Dar să nu uităm că speranța realizării noastre este și speranța realizării altora” (Spe Salvi, 9).

Cristos cel înviat ne cheamă la buna înțelegere, la solidaritate și la sinceritatea reciprocă… La Paști -prin trecerea lui Isus de la moarte la viață, Înviere- omul a înțeles că a găsit un aliat în Dumnezeu, în lupta sa împotriva păcatului (care îi distruge viața), căci prin moartea Sa, Cristos ne-a cumpărat cu prețul scump al sângelui Său, eliberându-ne de păcate (cfr. 1 Pt. 1, 18-19).

Prin ceea ce Mântuitorul a făcut pentru noi, înțelegem că primim de la El o iubire totală și fără părere de rău. Paștile sunt prilej de bucurie, pentru că Isus coboară continuu în inimile noastre pline de păcate și nu ne abandonează în mijlocul greutăților, necazurilor și durerilor noastre. Cel Înviat vine neîncetat la noi și trăiește împreună cu noi. Celebrăm cu adevărat Paștile numai dacă îi permitem lui Isus să ne ia de mână și să ne urce în înălțimi, pentru a gusta lumina Tatălui.

Să nu avem impresia că a fost simplu pentru apostoli să primească și apoi să vestească Învierea! De fapt, teama de a fi persecutați îi determină să se închidă în Cenaclu. Doar femeile ies ca să împlinească ultimul ritual… pentru un mort. Mai mult, în cuvintele lipsite de speranță ale celor doi ucenici pe drumul către Emaus, se reflectă starea sufletească a tuturor apostolilor (cfr. Lc. 24, 19-21).

Iubiților! Moartea ne tulbură… Chiar dacă apostolii au fost martorii unor învieri pe care Isus le-a făcut, le era greu să înțeleagă sensul patimilor și morții Domnului. Chiar și strigătul centurionului: “Cu adevărat acesta este Fiul lui Dumnezeu“, n-a luminat inimile lor. În fața morții, apostolii au uitat de toate Scripturile: de faptul că Petru L-a proclamat “Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Mt. 16, 16), de schimbarea la față de pe Tabor…

Totuși, încurajați de sfințenia de pe urmă a ucenicilor și a miilor de martiri, care au plătit cu prețul vieții credința lor, noi trebuie să credem în Acela care a zis: “Eu sunt Învierea și Viața, cine crede în Mine, chiar dacă moare, va trăi, și cine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veci” (Io. 11, 25-26).

2. Ioan și Petru

Evanghelistul descrie faptul că -în urma anunțului femeilor- cei doi ucenici “fug” la mormânt. Faptul că fug, este esențial! Dacă tu te predai, te oprești și hotărăști că nu mai este nimic de făcut, că nu mai are rost să trăiești (dacă tu nu cauți ajutor și nu accepți să fii ajutat), atunci nu se mai poate face nimic.

Ioan și Petru merg la mormânt, numai că Petru nu vede nimic. Când ei ajung, Ioan se închină (Io 20, 5), dar Petru, nu (Io 20, 6). “A se închina“, desemnează atașamentul umil al ucenicului, al celui care renunță la propriile idei -scheme mentale- în fața noului pe care îl vede. De fapt, și Ioan credea că “Totul s-a terminat!“, dar în fața unor elemente noi își schimbă părerea: “Nu s-a terminat!“. Prin urmare, dacă Ioan este disponibil să se lase educat de ceea ce vede și să se schimbe, Petru este mai ferm. Din această cauză, acesta din urmă, la mormânt, nu va vedea semnele Învierii.

Iubiților! Ioan ne învață că în viață, trebuie să ne închinăm, să fim umili, dispuși să ne schimbăm, să acceptăm că am greșit și să căutăm să ne îndreptăm. Dacă tu hotărăști să nu te schimbi, nimic nu se va schimba (Un om nu a vorbit 30 de ani cu fratele său, doar pentru că așa a decis! Din fericire, copiii lor i-au împăcat, iar ei se sună zilnic, la telefon, ca și cum ar dori să recupereze timpul pierdut…). Dacă tu te schimbi, viața ta se schimbă!

Petru și Ioan sunt două modalități de a crede, de a ne apropia de Dumnezeu: Petru, dur, piatră… este cel care vrea să înțeleagă totul, să respecte cu strictețe principiile, fapt care îi limitează mintea doar la ceea ce este logic, rațional; Ioan, “ucenicul pe care Isus îl iubea” (Io. 20, 2) este, cum sugerează numele său, iubire, intuiție, sentiment, emoție, interiorizare.

Mintea controlează sentimentele și caută să le stăpânească, deoarece sunt asemenea unor valuri imense, care pot să doboare orice. Mintea ne slujește pentru a înțelege, pentru a explica, a interpreta. Dar organul vieții este inima, iubirea, vitalitatea, stupoarea, credința, cunoașterea lui Dumnezeu, lucruri care se percep, se simt, se speră și se experimentează. Pentru toate acestea, omul are nevoie de inimă… Mintea este doar capabilă să explice ceea ce s-a întâmplat.

Petru -mintea, rațiunea- va vedea multe lucruri, dar nu le va simți în inima sa. Ioan -iubirea, sensibilitatea, sentimentul profund- nu doar va vedea, ci le va simți în interiorul său și va începe să înțeleagă… Când ești în Biserică, lasă gândurile tale de-o parte și ascultă-ți inima. Astfel vei putea percepe prezența lui Dumnezeu și vei descoperi o bogăție de lumină și de viață plină, înăuntrul tău.

Evanghelia se folosește de trei verbe pentru a exprima fenomenul “a vedea”: “blepo”, a vedea la nivel material (“Azi văd lumina soarelui“); “theoreo”, care înseamnă a privi cu atenție și a pune întrebări (“Ce ar fi viața fără lumina soarelui?“); “orao” care exprimă privirea, văzul din punct de vedere al credinței, privirea care pătrunde în interior (“Fiecare avem în interiorul nostru lumina soarelui“). Petru se oprește în privirea sa la “theoreo” (Io. 20, 6): el nu vede nimic din punct de vedere al credinței. Ioan face un pas înainte, de la “blepo” (Io. 20, 5) la “orao” (Io. 20, 8) și vede cu ochii credinței… (Vine fiul tău acasă cu un desen și tu spui “Da. Este frumos!” -fără ca să îl privești, pentru că te gândești numai la viața ta. Blepo!.. Iei desenul în mână și spui: “Cred că te-ai străduit mult să-l faci. Bravo!“. Theoreo… Înțelegi că acel desen l-a făcut pentru tine, că este un cadou pentru tine: “Și eu te iubesc mult, mult de tot!” Orao!).

3. Îngeri și oameni

Soldații care în viață păzeau un om mort -simbol al celor care sunt de partea minciunii- se blochează înaintea învierii și sunt “ca și morți“. Ei sunt cei care țin partea puternicilor răi ai acestei lumi, cei care sunt atenți ca adevărul să nu triumfe.

Femeile -care în viață L-au urmat- sunt pline de bucurie și devin martorele învierii.

Îngerul le ajută pe femei, pentru că le citește în inimi și știe că ele nu vizitează în mod simplu sau aleatoriu, un mormânt, ci vin să caute pe Cineva. Femeile ne învață că nu trebuie să ne oprim din căutarea lui Dumnezeu: ele nu caută puterea sau pe cineva care să le rezolve problemele… Îl caută pe cel Răstignit, pe Unul pe care L-au văzut suferind și murind… Noi pe cine căutăm?

Acestor femei le sare în ajutor Îngerul și le spune să caute, dar nu cu frică “Nu vă temeți“. Nu-L căutați aici, unde L-au pus oamenii care au dorit să-L elimine, ci în locurile în care El a promis să se arate. Cu alte cuvinte, căutându-L pe Dumnezeu, trebuie să respectăm Scripturile.

Mergeți și vestiți fraților Mei“… Iată schimbarea Învierii! Isus nu îi mai numește ucenici, ci frați ai Lui, în ciuda trădărilor pe care le-a îndurat de la ei și a faptului că pricepeau tare greu… Ei sunt iertați și avansați în grad: “Frații Fiului lui Dumnezeu“. Noi avem puterea să-i chemăm frați sau surori pe cei care ne-au jignit, ofensat, rănit? Isus Înviat să ne dea această tărie… ca împreună cu El, să înviem noi și cei dragi ai noștri.

4. Maria Magdalena

Maria L-a iubit mult pe Isus, care îi restituise viața, eliberându-o de cei șapte draci, iar ea i-a dăruit Lui, viața sa. Acum că El a murit, îi lipsește orice punct de referință: iubirea, compasiunea, puterea, prietenia Lui…

Când te părăsește cineva drag, aproape că nu mai reușești să trăiești: viața nu mai este ca înainte. De fapt, Maria își exprimă starea sufletească prin plâns (cfr. Io. 20, 13). Problema ei este că-L considera pe Isus ca fiind “Domnul său” în exclusivitate, asemenea părinților care se simt proprietarii fiilor lor. Unii părinți nu înțeleg că toți oamenii -inclusiv pruncii lor- sunt fiii lui Dumnezeu.

Isus ne cere să privim la ceilalți oameni și să-i iubim, dar să nu ne lipim inima de nici un om. Inima trebuie să ne-o lipim doar de Dumnezeu! Să trăim cu cei din familia noastră, dar niciodată să nu-i tratăm de sus, considerându-ne stăpânii lor… “Privește-ți pruncii, bucură-te, dă-le toată iubirea posibilă, dar nu pretinde nimic de la ei. Privește-i și împarte-le din bunurile tale, dar nu aștepta să te răsplătească, nu te baza pe ajutorul lor. Adu-ți aminte că sunt diferiți de tine și nu trebuie să le impui ideile tale. Lasă-i să-și împlinească viața lor, proiectul lor… Înțelege că tu ai menirea ta, calitățile tale, misiunea ta și ei au calea, menirea și misiunea lor

Evanghelia ne spune că Maria privea înapoi (Io. 20, 14): încă era marcată de trecut, blocată și astfel nu trăia prezentul. De fapt, va trebui să mai privească odată… să se întoarcă în prezent și să privească înainte (cfr. Io. 20, 16). Pornind de la comportamentul Magdalenei, Ioan descrie “moartea” ca pe ceva care te ține blocat cu gândul la evenimentele care au avut loc în trecut. Însă omul cel care privește în urma sa, nu poate să meargă înainte. Tocmai din acest motiv Isus îi zice: “Nu mă opri, reține!” (Io. 20, 17), “lasă-mă să merg“.

Ești supărat că lucrurile nu au mers după cum doreai tu, că alții nu te respectă, că unii te-au jignit sau înșelat? Indiferent care dintre aceste lucruri le-ai experimentat, iartă! Nu le ține în tine! Nu sta cu mintea blocată în trecutul care nici nu mai există și care nu se mai poate schimba. Ce a fost, a fost, nu se mai poate schimba. Trăiește ca un om liber, nu te lega cu lanțurile supărării, mâniei, răzbunării; lasă morții să-și îngroape morții, tu ești fiul vieții, stai cu cei vii!

Iubiților! Dacă suntem atenți, adevăratul miracol al Magdalenei și al apostolilor este faptul că I-au permis lui Isus să plece… Doar astfel au putut să-L regăsească în inimile lor, pentru totdeauna. E greu să trăiești fără soțul/soția cu care te-ai împăcat atât de bine. Lasă-l să plece! Învață să trăiești fără el și vei descoperi că moartea lui se va schimba în viață, în inima ta.

Ai fost rănit, ai suferit? Lasă durerea să se exprime, nu o ține ferecată în tine. Dacă o ții în tine, vei suferi toate zilele vieții tale. Exprimă-ți cuviincios supărarea, renunță la răzbunare și acceptă faptul că ai fost rănit. Dacă față de acea persoană mai simți durere, dorință de răzbunare sau neplăcere… încă nu te-ai vindecat. Dacă tu ierți, vei vedea cum moartea din tine se transformă în viață.

În sfârșit ai înțeles că nu reușești să te înțelegi cu pruncii tăi. Faptul că trebuie să analizezi modul cum i-ai educat și ce fel de părinte ai fost pentru ei, este prea dureros și ți se pare că totul s-a dus… Dar dacă începi să discuți și dacă îți schimbi comportamentul față de ei, într-o zi vei avea o relație nouă și bună cu pruncii tăi. Să nu uităm că din mormânt a răsărit viață; din orice insucces poate să răsară un mare succes!

Paștile ne spun că în moarte există viață, o viață mai puternică și mai frumoasă: viața divină, viața veșnică. Iată ceea ce ne dă speranță. Amin!

Ritul bizantin