Predici

Partea I-a

1. Prologul

Primul lucru pe care îl aflăm deschizând Evanghelia după Ioan este Prologul -partea introductivă a Evangheliei- chiar dacă a fost scris la sfârşitul întregii Evanghelii. De fapt, el este sinteza întregii Evanghelii, deoarece Ioan descrie parcursul Cuvântului, care era lângă Dumnezeu, chiar înaintea creaţiei şi “prin care toate s-au făcut”. Întregul univers datorează existenţa sa, Cuvântului. La fel ca “Înţelepciunea” lui Dumnezeu (cfr. Pilde 8, 22-31), şi “Cuvântul” doreşte să se apropie cât mai mult de oameni, făcându-se trup în Isus Cristos, care venind între noi, şi-a împlinit misiunea şi s-a reîntors la Tatăl, ne spune Prologul.

Afirmând că “La început a fost Cuvântul“, Ioan reia cea dintâi propoziţie din Biblie: “La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen. 1, 1), dorind să sublinieze faptul că Dumnezeu a creat totul prin Cuvântul Său: El “vorbeşte şi toate se fac” (Ps 33, 9; 148, 5). În al doilea rând, evanghelistul doreşte să ne comunice că există “un început” ,înaintea începutului din Cartea Facerii (în care se spune că Dumnezeu a creat lumea), adică, Cuvântul este veşnic şi se află la originea tuturor lucrurilor create…

Spunându-ne că acest Cuvânt a venit în mijlocul nostru… şi ne-a mântuit, evanghelistul doreşte să ne clarifice faptul că Dumnezeu ne-a mântuit… şi nu un om oarecare! Astfel, am fost înălţaţi la nivelul lui Dumnezeu pentru că El s-a coborât la nivelul nostru: acesta este mesajul Prologului lui Ioan.

O altă idee importantă exprimată în Prolog este că acest Cuvânt viu, prezent în toate lucrurile, străluceşte în întuneric. Întunericul încearcă să înlăture lumina, dar nu reuşeşte, deoarece dorinţa după Dumnezeu -prezentă în inima fiecărui om- nu o poate stinge nimeni, căci mul nu reuşeşte să trăiască fără Dumnezeu!

Cuvântul -care pe toate le-a făcut- se arată în istoria omenirii şi în mod particular, în istoria Poporului Ales. Dar: “A venit la ai săi şi ai săi nu L-au primit“. Prin cuvintele “ai săi“, Ioan desemnează fie puterea politică a Imperiului Roman, fie “religia ebraică” a epocii, ambele incapabile să recunoască prezenţa lui Dumnezeu, manifestată în Isus.

Dar oamenii care primesc Cuvântul lui Dumnezeu, devin fiii şi fiicele Lui, nu datorită meritelor lor sau apartenenţei la poporul iudeu, ci pentru simplul fapt că se încred în Dumnezeu, care în bunătatea Sa, ne aşteaptă să mergem la El şi ne primeşte… Cuvântul lui Dumnezeu intră, pătrunde în om şi-l face să se simtă fiu sau fiică a Lui, prin puterea harului Său.

De fapt, Prologul ne vesteşte că Dumnezeu nu ne-a abandonat, că El nu doreşte să stea departe de noi. De aceea Ioan ne spune “Cuvântul s-a făcut trup şi a venit să locuiască în mijlocul nostru“. Dacă în Cartea Ieşirii ni se arată că -în timpul călătoriei prin deşert- Dumnezeu trăia într-un cort, în mijlocul poporului (cfr. Ex. 25, 8), evanghelistul subliniază că acum Dumnezeu s-a apropiat la maximum de noi, în Isus, “plin de har şi de adevăr“.

2. Timpul

Evanghelia ne spune: Cuvântul este creatorul “universului” şi al “timpului” şi a venit să locuiască între noi. Fiind o lucrare a lui Dumnezeu, “timpul” nu este gol, ci există datorită plinătăţii prezenţei lui Dumnezeu… Prin urmare, viaţa nu-şi are sensul final în realizările noastre limitate, ci în prezenţa lui Dumnezeu, lăsat să pătrundă în inimile noastre!

Recunoaşterea acestei prezenţe nu este uşoară. Venind în mijlocul nostru, Isus ne descoperă drama timpului. Timpul trebuie să fie Înviat de răul care a pătruns în el. Atunci când omul se consideră mai presus de Dumnezeu sau I se împotriveşte şi pretinde să se realizeze prin propriile puteri, înlocuieşte chipul său de fiu al lui Dumnezeu, cu realitatea sa personală, limitată. Astfel I se opune lui Dumnezeu, devenind un Anticrist.

“Timpul” implică o luptă, un efort, fiindu-ne lăsat pentru ca să-L recunoaştem pe Cristos: “A venit între ai săi şi ei nu L-au primit“. De fapt, substanţa credinţei/necredinţei şi a fericirii/nefericirii omului constă în: recunoaşterea şi urmarea lui Dumnezeu, a luminii Sale, a adevărului Său sau, refuzarea acestor mistere. Să nu uităm că, numai de la Isus întrupat, omul primeşte har şi putere ca să se apropie de adevărata sa menire: mântuirea. Doar înfrăţindu-se cu Isus, creştinul îşi realizează viaţa şi intră în familia lui Dumnezeu! Timpul ne-a fost dat pentru ca mărirea, gloria şi lumina lui Dumnezeu să se arate şi să se răspândească la toţi oamenii din lume, ca să-L recunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să primească mântuirea Sa. Astfel, Sf. Augustin ne spune: “Isus s-a născut ca om în istorie, a intrat în timp, pentru ca pe noi să ne introducă în dimensiunea eternă, veşnică a timpului, unde să ne împărtăşească comuniunea, fericirea şi viaţa Tatălui. S-a făcut om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu; pentru ca omul să poată mânca pâinea Îngerilor, Domnul Îngerilor s-a făcut om“.

Ce înseamnă pentru un creştin, să fie atent la “trecerea timpului”? Cu siguranţă că nu reflectă mentalitatea culturii noastre de a lua hotărâri în prezent, de a decide unde să investească, de a profita de ocazia care se iveşte şi apoi de a muri. Pe un creştin “trecerea timpului” nu trebuie să-l transforme în pesimistul nihilist, care priveşte doar la viitor sau se lasă cuprins doar de nostalgia trecutului (pe care l-a pierdut).

Timpul nu este o înşiruire de momente, ale căror sensuri nu le cunoaştem, ci se îndreaptă către o împlinire, o plinătate, către o mântuire a lui, a vieţii, a întregii existenţe create. Acest lucru ni-l spune o persoană: Fiul lui Dumnezeu făcut om, pogorât în istorie pentru a dărui sensul plin vieţii noastre: mântuirea… El a venit să împlinească dorinţa omului de infinit şi să nu permită ca timpul să dispară în nefiinţă. Sensul vieţii omului constă în a se şti fiu al lui Dumnezeu, iar dacă este fiu, nu are această calitate doar în timpul trecător, ci în Eternitatea către care se îndreaptă.

Iubiţilor! Trebuie să ne bucurăm, deoarece, acest Dumnezeu a dorit ca fiecare om care se naşte pe pământ să ştie că este binecuvântat: “Să te binecuvânteze Domnul şi să te apere… Să te ajute şi să-ţi dea pacea“. Acesta este sensul adevărat al vieţii omului, în ciuda trecerii timpului.

De fapt, cu toţii suntem chemaţi să-L urmăm pe Cristos pe drumul Crucii, pentru ca să intrăm împreună cu El în Împărăţia celor înviaţi. Numai împreună cu Cristos -prin puterea Spiritului- vom intra în timpul care ne face pe toţi, fraţi şi fii ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în lumina învierii şi în dragostea divină care ne-a mântuit, în comuniunea fericită a tuturor sfinţilor.

Faptul că Ioan Maria Vianey spunea: “Cred că o persoană care nu ascultă Cuvântul lui Dumnezeu cum trebuie, nu se va putea mântui: niciodată nu va şti ce să facă pentru ca să primească darul mântuirii“, trebuie să ne determine să cugetăm şi să facem alegerile noastre corecte de viaţă, pe calea care duce la plinirea timpului, la Învierea veşnică.

Partea II-a

1. Învierea după Evanghelia lui Ioan

Nici o evanghelie nu ne descrie Învierea, ci numai semnele învierii şi apariţiile Celui înviat…

“În prima zi a săptămânii Isus învie” (Io. 20, 1). Isus a Înviat! Viaţa nouă ţâşneşte, începe pentru omenire o istorie nouă, nimic nu mai este ca înainte: totul are un sens nou, pozitiv, definitiv. De fapt, “Mormântul gol a devenit leagănul creştinismului” (Sf. Ieronim).

În descrierea învierii, evanghelistul Ioan subliniază că el intrând în mormânt “văzu şi crezu” (Io 20, 1-9). Ce a văzut, dacă Isus nu mai era acolo? De un lucru putem fi siguri: văzând, a crezut.

Înaintea ucenicilor, la mormânt fuseseră femeile: trei, după Evanghelia lui Marcu şi una (Maria Magdalena), după cea a lui Ioan. Prin urmare, în dimineaţa Paştilor, Biserica -toţi cei care cred în învierea Domnului- este alcătuită dintr-un mic grup de femei.

Ultimele persoane -care au părăsit Golgota- şi primele, care primesc şi transmit mai departe vestea învierii, sunt femeile. Acest fapt ne învaţă cum credinţa nu se măsoară în funcţie de genul masculin sau feminin, ci de cuantumul în care omul îşi recunoaşte păcatele, se căieşte de ele şi învaţă de la Domnul să iubească. Maria Magdalena este acolo şi-şi demonstrează iubirea sa pentru Isus, pentru că “mult i s-a iertat”. Privind la exemplul Mariei, notăm că Paştile înseamnă a-L căuta, a-L afla şi a-L mărturisi pe Isus, singurul în care este îndurare, iertare şi mântuire.

Deoarece primii martori ai Învierii au unit vestirea Evangheliei cu coerenţa vieţii, înseamnă că adevăraţii vestitori ai Învierii sunt şi trebuie să fie persoane “contagioase”, transformate de vestea lui Isus înviat, persoane care trăiesc valorile superioare ale spiritului, singurele capabile să “molipsească” alte persoane, şi să le îndrepte către adevăratele valori: acceptarea şi răbdarea totală, în pace, în mijlocul suferinţei, speranţa în faţa morţii, rugăciunea ca şi abandonul în mâinile Tatălui, bucuria în a-i sluji pe alţii, cinstea, umilinţa şi autocontrolul, promovarea binelui altora, atenţia faţă de nevoile celor săraci, mărturisirea lui Dumnezeu... “Sărbătoreşte bine Paştile numai omul care ştie să iubească, să ierte, fără să aibă gânduri de răzbunare“… Aceasta este vestea cea bună care izvorăşte din Înviere şi pe care toţi oamenii trebuie să o cunoască!

Paştile nu sunt o sărbătoare individuală, ci a tuturor, căci: “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim!”. Participând la Liturghia Învierii şi la Euharistie, exprim o nevoie, o latură esenţială a vieţii: aceea de a fi şi a trăi în relaţie cu alţii. “Existenţele -vieţile noastre- sunt în comuniune profundă între ele, legate una de alta. Nimeni nu trăieşte singur. Nici un om nu păcătuieşte singur. Nimeni nu se mântuieşte singur. Viaţa altora pătrunde continuu într-a mea, în modul cum gândesc, în ce spun şi în ceea ce fac. Dar şi viaţa mea influenţează viaţa altora. În bine şi în rău. Dar să nu uităm că speranţa realizării noastre este şi speranţa realizării altora” (Spe Salvi, 9).

Cristos cel înviat ne cheamă la buna înţelegere, la solidaritate şi la sinceritatea reciprocă… La Paşti -prin trecerea lui Isus de la moarte la viaţă, Înviere- omul a înţeles că a găsit un aliat în Dumnezeu, în lupta sa împotriva păcatului (care îi distruge viaţa), căci prin moartea Sa, Cristos ne-a cumpărat cu preţul scump al sângelui Său, eliberându-ne de păcate (cfr. 1 Pt. 1, 18-19).

Prin ceea ce Mântuitorul a făcut pentru noi, înţelegem că primim de la El o iubire totală şi fără părere de rău. Paştile sunt prilej de bucurie, pentru că Isus coboară continuu în inimile noastre pline de păcate şi nu ne abandonează în mijlocul greutăţilor, necazurilor şi durerilor noastre. Cel Înviat vine neîncetat la noi şi trăieşte împreună cu noi. Celebrăm cu adevărat Paştile numai dacă îi permitem lui Isus să ne ia de mână şi să ne urce în înălţimi, pentru a gusta lumina Tatălui.

Să nu avem impresia că a fost simplu pentru apostoli să primească şi apoi să vestească Învierea! De fapt, teama de a fi persecutaţi îi determină să se închidă în Cenaclu. Doar femeile ies ca să împlinească ultimul ritual… pentru un mort. Mai mult, în cuvintele lipsite de speranţă ale celor doi ucenici pe drumul către Emaus, se reflectă starea sufletească a tuturor apostolilor (cfr. Lc. 24, 19-21).

Iubiţilor! Moartea ne tulbură… Chiar dacă apostolii au fost martorii unor învieri pe care Isus le-a făcut, le era greu să înţeleagă sensul patimilor şi morţii Domnului. Chiar şi strigătul centurionului: “Cu adevărat acesta este Fiul lui Dumnezeu“, n-a luminat inimile lor. În faţa morţii, apostolii au uitat de toate Scripturile: de faptul că Petru L-a proclamat “Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Mt. 16, 16), de schimbarea la faţă de pe Tabor…

Totuşi, încurajaţi de sfinţenia de pe urmă a ucenicilor şi a miilor de martiri, care au plătit cu preţul vieţii credinţa lor, noi trebuie să credem în Acela care a zis: “Eu sunt Învierea şi Viaţa, cine crede în Mine, chiar dacă moare, va trăi, şi cine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veci” (Io. 11, 25-26).

2. Ioan şi Petru

Evanghelistul descrie faptul că -în urma anunţului femeilor- cei doi ucenici “fug” la mormânt. Faptul că fug, este esenţial! Dacă tu te predai, te opreşti şi hotărăşti că nu mai este nimic de făcut, că nu mai are rost să trăieşti (dacă tu nu cauţi ajutor şi nu accepţi să fii ajutat), atunci nu se mai poate face nimic.

Ioan şi Petru merg la mormânt, numai că Petru nu vede nimic. Când ei ajung, Ioan se închină (Io 20, 5), dar Petru, nu (Io 20, 6). “A se închina“, desemnează ataşamentul umil al ucenicului, al celui care renunţă la propriile idei -scheme mentale- în faţa noului pe care îl vede. De fapt, şi Ioan credea că “Totul s-a terminat!“, dar în faţa unor elemente noi îşi schimbă părerea: “Nu s-a terminat!“. Prin urmare, dacă Ioan este disponibil să se lase educat de ceea ce vede şi să se schimbe, Petru este mai ferm. Din această cauză, acesta din urmă, la mormânt, nu va vedea semnele Învierii.

Iubiţilor! Ioan ne învaţă că în viaţă, trebuie să ne închinăm, să fim umili, dispuşi să ne schimbăm, să acceptăm că am greşit şi să căutăm să ne îndreptăm. Dacă tu hotărăşti să nu te schimbi, nimic nu se va schimba (Un om nu a vorbit 30 de ani cu fratele său, doar pentru că aşa a decis! Din fericire, copiii lor i-au împăcat, iar ei se sună zilnic, la telefon, ca şi cum ar dori să recupereze timpul pierdut…). Dacă tu te schimbi, viaţa ta se schimbă!

Petru şi Ioan sunt două modalităţi de a crede, de a ne apropia de Dumnezeu: Petru, dur, piatră… este cel care vrea să înţeleagă totul, să respecte cu stricteţe principiile, fapt care îi limitează mintea doar la ceea ce este logic, raţional; Ioan, “ucenicul pe care Isus îl iubea” (Io. 20, 2) este, cum sugerează numele său, iubire, intuiţie, sentiment, emoţie, interiorizare.

Mintea controlează sentimentele şi caută să le stăpânească, deoarece sunt asemenea unor valuri imense, care pot să doboare orice. Mintea ne slujeşte pentru a înţelege, pentru a explica, a interpreta. Dar organul vieţii este inima, iubirea, vitalitatea, stupoarea, credinţa, cunoaşterea lui Dumnezeu, lucruri care se percep, se simt, se speră şi se experimentează. Pentru toate acestea, omul are nevoie de inimă… Mintea este doar capabilă să explice ceea ce s-a întâmplat.

Petru -mintea, raţiunea- va vedea multe lucruri, dar nu le va simţi în inima sa. Ioan -iubirea, sensibilitatea, sentimentul profund- nu doar va vedea, ci le va simţi în interiorul său şi va începe să înţeleagă… Când eşti în Biserică, lasă gândurile tale de-o parte şi ascultă-ţi inima. Astfel vei putea percepe prezenţa lui Dumnezeu şi vei descoperi o bogăţie de lumină şi de viaţă plină, înăuntrul tău.

Evanghelia se foloseşte de trei verbe pentru a exprima fenomenul “a vedea”: “blepo”, a vedea la nivel material (“Azi văd lumina soarelui“); “theoreo”, care înseamnă a privi cu atenţie şi a pune întrebări (“Ce ar fi viaţa fără lumina soarelui?“); “orao” care exprimă privirea, văzul din punct de vedere al credinţei, privirea care pătrunde în interior (“Fiecare avem în interiorul nostru lumina soarelui“). Petru se opreşte în privirea sa la “theoreo” (Io. 20, 6): el nu vede nimic din punct de vedere al credinţei. Ioan face un pas înainte, de la “blepo” (Io. 20, 5) la “orao” (Io. 20, 8) şi vede cu ochii credinţei… (Vine fiul tău acasă cu un desen şi tu spui “Da. Este frumos!” -fără ca să îl priveşti, pentru că te gândeşti numai la viaţa ta. Blepo!.. Iei desenul în mână şi spui: “Cred că te-ai străduit mult să-l faci. Bravo!“. Theoreo… Înţelegi că acel desen l-a făcut pentru tine, că este un cadou pentru tine: “Şi eu te iubesc mult, mult de tot!” Orao!).

3. Îngeri şi oameni

Soldaţii care în viaţă păzeau un om mort -simbol al celor care sunt de partea minciunii- se blochează înaintea învierii şi sunt “ca şi morţi“. Ei sunt cei care ţin partea puternicilor răi ai acestei lumi, cei care sunt atenţi ca adevărul să nu triumfe.

Femeile -care în viaţă L-au urmat- sunt pline de bucurie şi devin martorele învierii.

Îngerul le ajută pe femei, pentru că le citeşte în inimi şi ştie că ele nu vizitează în mod simplu sau aleatoriu, un mormânt, ci vin să caute pe Cineva. Femeile ne învaţă că nu trebuie să ne oprim din căutarea lui Dumnezeu: ele nu caută puterea sau pe cineva care să le rezolve problemele… Îl caută pe cel Răstignit, pe Unul pe care L-au văzut suferind şi murind… Noi pe cine căutăm?

Acestor femei le sare în ajutor Îngerul şi le spune să caute, dar nu cu frică “Nu vă temeţi“. Nu-L căutaţi aici, unde L-au pus oamenii care au dorit să-L elimine, ci în locurile în care El a promis să se arate. Cu alte cuvinte, căutându-L pe Dumnezeu, trebuie să respectăm Scripturile.

“Mergeţi şi vestiţi fraţilor Mei“… Iată schimbarea Învierii! Isus nu îi mai numeşte ucenici, ci fraţi ai Lui, în ciuda trădărilor pe care le-a îndurat de la ei şi a faptului că pricepeau tare greu… Ei sunt iertaţi şi avansaţi în grad: “Fraţii Fiului lui Dumnezeu“. Noi avem puterea să-i chemăm fraţi sau surori pe cei care ne-au jignit, ofensat, rănit? Isus Înviat să ne dea această tărie… ca împreună cu El, să înviem noi şi cei dragi ai noştri.

4. Maria Magdalena

Maria L-a iubit mult pe Isus, care îi restituise viaţa, eliberându-o de cei şapte draci, iar ea i-a dăruit Lui, viaţa sa. Acum că El a murit, îi lipseşte orice punct de referinţă: iubirea, compasiunea, puterea, prietenia Lui…

Când te părăseşte cineva drag, aproape că nu mai reuşeşti să trăieşti: viaţa nu mai este ca înainte. De fapt, Maria îşi exprimă starea sufletească prin plâns (cfr. Io. 20, 13). Problema ei este că-L considera pe Isus ca fiind “Domnul său” în exclusivitate, asemenea părinţilor care se simt proprietarii fiilor lor. Unii părinţi nu înţeleg că toţi oamenii -inclusiv pruncii lor- sunt fiii lui Dumnezeu.

Isus ne cere să privim la ceilalţi oameni şi să-i iubim, dar să nu ne lipim inima de nici un om. Inima trebuie să ne-o lipim doar de Dumnezeu! Să trăim cu cei din familia noastră, dar niciodată să nu-i tratăm de sus, considerându-ne stăpânii lor… “Priveşte-ţi pruncii, bucură-te, dă-le toată iubirea posibilă, dar nu pretinde nimic de la ei. Priveşte-i şi împarte-le din bunurile tale, dar nu aştepta să te răsplătească, nu te baza pe ajutorul lor. Adu-ţi aminte că sunt diferiţi de tine şi nu trebuie să le impui ideile tale. Lasă-i să-şi împlinească viaţa lor, proiectul lor… Înţelege că tu ai menirea ta, calităţile tale, misiunea ta şi ei au calea, menirea şi misiunea lor”

Evanghelia ne spune că Maria privea înapoi (Io. 20, 14): încă era marcată de trecut, blocată şi astfel nu trăia prezentul. De fapt, va trebui să mai privească odată… să se întoarcă în prezent şi să privească înainte (cfr. Io. 20, 16). Pornind de la comportamentul Magdalenei, Ioan descrie “moartea” ca pe ceva care te ţine blocat cu gândul la evenimentele care au avut loc în trecut. Însă omul cel care priveşte în urma sa, nu poate să meargă înainte. Tocmai din acest motiv Isus îi zice: “Nu mă opri, reţine!” (Io. 20, 17), “lasă-mă să merg“.

Eşti supărat că lucrurile nu au mers după cum doreai tu, că alţii nu te respectă, că unii te-au jignit sau înşelat? Indiferent care dintre aceste lucruri le-ai experimentat, iartă! Nu le ţine în tine! Nu sta cu mintea blocată în trecutul care nici nu mai există şi care nu se mai poate schimba. Ce a fost, a fost, nu se mai poate schimba. Trăieşte ca un om liber, nu te lega cu lanţurile supărării, mâniei, răzbunării; lasă morţii să-şi îngroape morţii, tu eşti fiul vieţii, stai cu cei vii!

Iubiţilor! Dacă suntem atenţi, adevăratul miracol al Magdalenei şi al apostolilor este faptul că I-au permis lui Isus să plece… Doar astfel au putut să-L regăsească în inimile lor, pentru totdeauna. E greu să trăieşti fără soţul/soţia cu care te-ai împăcat atât de bine. Lasă-l să plece! Învaţă să trăieşti fără el şi vei descoperi că moartea lui se va schimba în viaţă, în inima ta.

Ai fost rănit, ai suferit? Lasă durerea să se exprime, nu o ţine ferecată în tine. Dacă o ţii în tine, vei suferi toate zilele vieţii tale. Exprimă-ţi cuviincios supărarea, renunţă la răzbunare şi acceptă faptul că ai fost rănit. Dacă faţă de acea persoană mai simţi durere, dorinţă de răzbunare sau neplăcere… încă nu te-ai vindecat. Dacă tu ierţi, vei vedea cum moartea din tine se transformă în viaţă.

În sfârşit ai înţeles că nu reuşeşti să te înţelegi cu pruncii tăi. Faptul că trebuie să analizezi modul cum i-ai educat şi ce fel de părinte ai fost pentru ei, este prea dureros şi ţi se pare că totul s-a dus… Dar dacă începi să discuţi şi dacă îţi schimbi comportamentul faţă de ei, într-o zi vei avea o relaţie nouă şi bună cu pruncii tăi. Să nu uităm că din mormânt a răsărit viaţă; din orice insucces poate să răsară un mare succes!

Paştile ne spun că în moarte există viaţă, o viaţă mai puternică şi mai frumoasă: viaţa divină, viaţa veşnică. Iată ceea ce ne dă speranţă. Amin!

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin