Start > Ritul latin > Nu fiți triști, căci bucuria Domnului este puterea voastră

Nu fiți triști, căci bucuria Domnului este puterea voastră

13 March 2010
744 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica a III-a de peste an (Anul C)

Tema lecturilor biblice din Liturghia de astăzi este cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Ne-am pregătit să ascultăm aceste cuvinte din Evanghelie repetând la psalmul reponsorial: “Cuvintele tale Doamne, sunt duh și viață”. La aclamația de dinaintea Evangheliei, liturgia a desprins câteva cuvinte din însuși fragmentul evanghelic pe care ni l-a propus ca temă pentru reflecția noastă la această predică: “Domnul m-a trimis să duc săracilor vestea cea bună”.

Cuvintele au fost rostite de profetul Isaia iar Isus și le-a aplicat sieși. Isus a rostit aceste cuvinte, citându-l pe profetul Isaia, în sinagoga din Nazaret, chiar la începutul viați sale publice și constituie, de fapt, programul întregi sale activități publice. Aceasta este misiunea mea, vrea să spună Isus, să răspândesc vestea cea bună, vestea aducătoare de bucurie; cine sunt destinatari acestui mesaj de bucurie? Săracii.

În ce constă această veste bună, aducătoare de bucurie?

Pe buzele profetului Isaia, aceste cuvinte adresate conaționalilor săi deportați în Babilon (cf. Is 61,1 ș.u.) era într-adevăr o veste bună, anume că Iahve, Dumnezeu lor, își întoarce din nou fața către poporul său, că îi va scoate din robie cu braț puternic și mână tare, ca odinioară pe strămoșii lor din robia Egiptului. Se vor întoarce cu bucurie în patrie. Ierusalimul, cetatea sfântă, va fi reconstruit. De asemenea, și templul. Dumnezeu va domni din nou asupra poporului său. Dar odată înfăptuite aceste profeții, Isaia face o nouă profeție. Va veni vremea când Dumnezeu va domni nu numai asupra unui singur popor, printr-un servitor al său, care va avea multe de suferit, inclusiv moartea, și își va întinde domnia până la marginile pământului. Va întemeia o împărăție în care, pe lângă evrei, vor intra toate popoarele păgâne. “Astăzi, le spune Isus ascultătorilor săi în sinagoga din Nazaret, s-au împlinit aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-ați auzit cu urechile voastre”. Această împărăție universală a lui Dumnezeu a sosit, e în mijlocul vostru, profeția lui Isaia s-a împlinit în mine. Eu, servitorul suferind al lui Iahve, care am venit să instaurez această împărăție a lui Dumnezeu, în care sunt invitate să intre toate neamurile pământului.

Din păcate, ascultătorii lui Isus din sinagogă n-au voit să creadă în cuvintele Scripturii rostite de Isaia și reluate de Isus. Evreii aveau o repulsie față de “goimi”, față de păgâni, de neevrei. În curtea din templul din Ierusalim există o barieră dincolo de care ar trece un neevreu, un păgân, ar fi ucis pe loc. Cum? Își ziceau ascultătorii lui Isus, păgânii puși alături de noi? Să fie aduși să aducă jertfă alături de noi, să ne spurce templu? Ei dacă întâlneau un păgân pe drum, treceau de partea cealaltă a drumului, ca să nu se spurce. Preotul și levitul din parabola lui Isus poate că ar fi dorit să-l ajute pe omul lăsat aproape mort în mijlocul drumului de tâlhari, dar nu puteau atinge un samaritean considerat păgân, excomunicat exclus de la împărăția lui Dumnezeu și de la mântuire. Dar când Isus, în sinagoga din Nazaret, a adus în continuare vorba despre Ilie, pe care Dumnezeu l-a trimis la văduva din Sarepta Sidonului, la o păgână, și nu la vreo văduvă evreică, deși erau multe văduve în Israel, și despre profetul Elizeu care l-a vindecat pe Naaman Sirianul, pe un păgân lepros, și nu pe vreun lepros evreu, deși erau mulți leproși și în Israel, dând de înțeles că Dumnezeu îi preferă, îi simpatizează mai mult pe păgâni decât pe cei care făceau parte din poporul sfânt al lui Dumnezeu, ascultători lui Isus s-au înfuriat, ieșindu-și din minți: “S-au sculat, l-au scos afară din cetate, și l-au dus pe sprânceana templului, pe care era zidită cetatea lor, ca să-l arunce jos în prăpastie, dar Isus a trecut prin mijlocul lor și a plecat de acolo” (Lc 4,29-30).

Iată un exemplu negativ, de refuz, de respingere cu înverșunare a cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură: omul vrea să opună propria gândire, propria logică, gândirii, logicii lui Dumnezeu.

Dar avem în liturgia de azi și un exemplu pozitiv, frumos, impresionant, de atitudine corectă, de respect, de ascultare, de acceptare, de supunere față de cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Acest exemplu îl avem în prima lectură a Liturghiei. Textul biblic ne duce cu mintea la Ierusalim. Era probabil în anul 444 î.C. Poporul evreu, eliberat prin decretul dat de Cirus, se întoarce în patrie sub conducerea lui Esdra și Nehemia. Dar ce spun eu poporul evreu? Nu mai erau un popor, ci o adunătură de oameni fără căpătâi; mulți fuseseră decimați în anii îndelungați de captivitate, mulți rămăseseră în Babilon, știind că nu mai au la ce să se întoarcă acasă. Când se întorc la Ierusalim nu mai găsesc, după 77 de ani, nimic. Templul e o grămadă de dărâmături. Zidurile cetății prăbușite. Un spectacol dezolant: numai ruine, distrugere, pustiu. Nu mai au nimic în care să-și pună speranța; și totuși mai au ceva care îi poate salva: e cuvântul lui Dumnezeu, e legea lui Moise, e Sfânta Scriptură. Nu e vorba de refăcut, de rezidit doar templu și cetatea Ierusalimului, ci e vorba de rezidit de refăcut un popor, sub toate aspectele: social, politic, economic, religios, din această rămășiță a lui Israel, din această turmă răvășită, împrăștiată de oi. Poporul se reface în mijlocul cuvântului lui Dumnezeu, în jurul Scripturii.

Întotdeauna, în istoria Israelului, poporul evreu a creat, s-a recreat în perioadă de restriște , de criză, de răvășire, în jurul cuvântului lui Dumnezeu, în jurul Scripturii. Așa s-a întâmplat după ieșirea din Egipt, acea adunătură fără căpătâi care a fugit noaptea, a ajuns un popor, poporul lui Dumnezeu, la poalele Sinaiului, când Moise a citit în fața întregii adunări cuvintele Legii pe care a primit-o de la Dumnezeu. Așa s-a întâmplat pe vremea regelui Iosia (622 î.C.), când regele a redescoperit cartea Legii lui Moise, din care a citit în fața întregului popor adunat. Așa s-a întâmplat pe vremea lui Esdra – profetul, și Nehemia – comandantul, cum am auzit la prima lectură. În toate aceste situați găsim trei momente fundamentale. Primul: Dumnezeu convoacă poporul, comunitatea; al doilea: Dumnezeu își adresează cuvântul său prin citire din Sfânta Scriptură; al treilea: după ce i-a adresat cuvântul, Dumnezeu sigilează sau reînnoiește alianța prin care poporul, comunitatea promite să pună în practică cuvântul ascultat.

Dar să analizăm mai atent ce s-a petrecut la Poarta Apelor, la Ierusalim, unde a avut loc scena descrisă în prima lectură. Mai întâi s-a ridicat o tribună înaltă, un fel de amvon, pentru ca toți cei de față să-l vadă bine pe vorbitor și să audă bine ce se spune. Înainte de a începe lectura, preotul Esdra, a rostit o binecuvântare, o rugăciune ca Dumnezeu să-l lumineze și să înțeleagă bine cuvântul său. Rugăciunea a însoțit în continuare citirea cuvântului lui Dumnezeu. Poporul ridică mâinile: în Biblie ridicarea mâinilor indică gestul care însoțește rugăciunea. Absolut tot poporul, bărbați, femei, copii erau prezenți la această celebrare a cuvântului lui Dumnezeu. Toți au recunoscut în cuvântul Scripturii prezența lui Dumnezeu; de aceea ,în semn de respect, când s-a deschis cartea spre a se citi din ea toți s-au sculat în picioare. Mai mult, l-au recunoscut pe Dumnezeu în cuvântul Scripturii, pe Domnul și stăpânul lor unic și absolut, de aceea au îngenuncheat și s-au aruncat cu fața la pământ, gesturi de adorație rezervate numai lui Dumnezeu. Citirea și explicarea cuvântului lui Dumnezeu au durat de dimineață până la amiază, mult, cu toate acestea toți au ascultat cu cea mai mare atenție și interes, fără să obosească, fără să se plictisească

Cuvântul lui Dumnezeu a avut în ei un ecou puternic, a provocat în primul rând credință, adeziune la cuvântul auzit; de aceea îl întrerupeau din când în când pe vorbitor și strigau în cor: Amin! Amin!, adică, da așa este, credem, acceptăm totul. Mai mult, cuvântul lui Dumnezeu i-a străpuns la inimă. Ascultându-l, au descoperit în ei toate păcatele, nelegiuirile, infidelitățile pe care le săvârșiseră. Cuprinși de căință, de regret au început să plângă în hohote, astfel încât Esdra și leviții nu mai reușeau să-i oprească: “Nu mai bociți, nu mai plângeți! Căci tot poporul plângea auzind cuvintele Legii”. Dar tristețea și lacrimile lor se transformă în lacrimi de bucurie: e bucuria care se naște din iertarea pe care Dumnezeu o acordă celor care își plâng cu sinceritate și căință păcatele. Drept care celebrarea s-a lăsat cu un ospăț de sărbătoare: “Duceți-vă de mâncați cărnuri grase și beți băuturi dulci… Și tot poporul s-a dus să mănânce și să bea”. Dar toți au simțit că bucuria lor nu este deplină dacă nu i-au parte la bucuria lor și cei care erau triști, fiindcă nu aveau ce mânca. Drept care le-au trimis și lor o porție de mâncare și un urcior cu vin. Din cuvântul lui Dumnezeu, în mod necesar, se nasc fapte de caritate față de aproapele.

Iată învățătura completă despre felul cum trebuie să trăim cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură pe care îl citim individual sau pe care îl ascultăm la celebrările comune, mai ales la sfânta Liturghie.

Să prețuim și să iubim Sfânta Scriptură. Nu există familie la musulmani care să nu aibă în casă Coranul, cartea lor sfântă. E de neconceput ca din familiile noastre să lipsească Biblia, Sfânta Scriptură, să ne facă de râs sectarii.

Primi creștini nu aveau tipar, o copiau la mână, și nu numai că purtau tot timpul Evanghelia la ei, dar voiau s-o aibă cu ei și în mormânt. Sfânta Tereza a pruncului Isus purta permanent cărticica cu Evangheliile sub haină, în dreptul inimii. Sfânta Scriptură nu se citește ca un roman sau ca o carte de poveste. Lectura trebuie să fie însoțită de rugăciune, altfel nu înțelegem nimic din ea. Înainte de a deschide Cartea Sfântă, Sfântul Ioan Gură de Aur se ruga astfel: “Doamne Isuse Cristoase, deschide ochii inimi mele ca să pot înțelege și împlini voința ta… luminează ochii mei cu lumina ta”. Iar sfântul Efrem ne sfătuiește: “Înainte de orice lectură, roagă-te și imploră-l pe Dumnezeu ca să ți se descopere”. Cuvântul lui Dumnezeu e hrană pentru suflet. Ne-o spune Isus: “Nu numai cu pâine se hrănește omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Ca și Euharistia: “Mâncăm carnea lui (Cristos) și bem sângele lui în dumnezeiasca Euharistie, dar și în citirea Scripturilor” (Sfântul Ieronim).

În aceste momente, Dumnezeu ne-a convocat, ne-a adunat în biserică. În prima parte a Liturghiei, el ne-a vorbit când s-a citit din Sfânta Scriptură. În continuare, în a doua parte, el reînnoiește cu noi legământul său prin sângele jertfei lui Cristos: acesta este potirul sângelui meu. Am început celebrarea bătându-ne pieptul cu căință în inimă: “din vina mea, din vina mea, din prea marea vina mea”. O vom încheia cu ospățul de bucurie al sfintei Împărtășanii la care Cristos ne oferă pâinea și vinul, trupul și sângele său. Și să nu uităm că bucuria noastră nu va fi deplină, dacă nu vom bucura pe cineva dintre cei care sunt în întristare.

Ritul latin