Predici

Tema lecturilor biblice din Liturghia de astăzi este cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Ne-am pregătit să ascultăm aceste cuvinte din Evanghelie repetând la psalmul reponsorial: “Cuvintele tale Doamne, sunt duh şi viaţă”. La aclamaţia de dinaintea Evangheliei, liturgia a desprins câteva cuvinte din însuşi fragmentul evanghelic pe care ni l-a propus ca temă pentru reflecţia noastă la această predică: “Domnul m-a trimis să duc săracilor vestea cea bună”.

Cuvintele au fost rostite de profetul Isaia iar Isus şi le-a aplicat sieşi. Isus a rostit aceste cuvinte, citându-l pe profetul Isaia, în sinagoga din Nazaret, chiar la începutul viaţi sale publice şi constituie, de fapt, programul întregi sale activităţi publice. Aceasta este misiunea mea, vrea să spună Isus, să răspândesc vestea cea bună, vestea aducătoare de bucurie; cine sunt destinatari acestui mesaj de bucurie? Săracii.

În ce constă această veste bună, aducătoare de bucurie?

Pe buzele profetului Isaia, aceste cuvinte adresate conaţionalilor săi deportaţi în Babilon (cf. Is 61,1 ş.u.) era într-adevăr o veste bună, anume că Iahve, Dumnezeu lor, îşi întoarce din nou faţa către poporul său, că îi va scoate din robie cu braţ puternic şi mână tare, ca odinioară pe strămoşii lor din robia Egiptului. Se vor întoarce cu bucurie în patrie. Ierusalimul, cetatea sfântă, va fi reconstruit. De asemenea, şi templul. Dumnezeu va domni din nou asupra poporului său. Dar odată înfăptuite aceste profeţii, Isaia face o nouă profeţie. Va veni vremea când Dumnezeu va domni nu numai asupra unui singur popor, printr-un servitor al său, care va avea multe de suferit, inclusiv moartea, şi își va întinde domnia până la marginile pământului. Va întemeia o împărăţie în care, pe lângă evrei, vor intra toate popoarele păgâne. “Astăzi, le spune Isus ascultătorilor săi în sinagoga din Nazaret, s-au împlinit aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-aţi auzit cu urechile voastre”. Această împărăţie universală a lui Dumnezeu a sosit, e în mijlocul vostru, profeţia lui Isaia s-a împlinit în mine. Eu, servitorul suferind al lui Iahve, care am venit să instaurez această împărăţie a lui Dumnezeu, în care sunt invitate să intre toate neamurile pământului.

Din păcate, ascultătorii lui Isus din sinagogă n-au voit să creadă în cuvintele Scripturii rostite de Isaia şi reluate de Isus. Evreii aveau o repulsie faţă de “goimi”, față de păgâni, de neevrei. În curtea din templul din Ierusalim există o barieră dincolo de care ar trece un neevreu, un păgân, ar fi ucis pe loc. Cum? Îşi ziceau ascultătorii lui Isus, păgânii puşi alături de noi? Să fie aduşi să aducă jertfă alături de noi, să ne spurce templu? Ei dacă întâlneau un păgân pe drum, treceau de partea cealaltă a drumului, ca să nu se spurce. Preotul şi levitul din parabola lui Isus poate că ar fi dorit să-l ajute pe omul lăsat aproape mort în mijlocul drumului de tâlhari, dar nu puteau atinge un samaritean considerat păgân, excomunicat exclus de la împărăţia lui Dumnezeu şi de la mântuire. Dar când Isus, în sinagoga din Nazaret, a adus în continuare vorba despre Ilie, pe care Dumnezeu l-a trimis la văduva din Sarepta Sidonului, la o păgână, şi nu la vreo văduvă evreică, deşi erau multe văduve în Israel, şi despre profetul Elizeu care l-a vindecat pe Naaman Sirianul, pe un păgân lepros, şi nu pe vreun lepros evreu, deşi erau mulţi leproşi şi în Israel, dând de înţeles că Dumnezeu îi preferă, îi simpatizează mai mult pe păgâni decât pe cei care făceau parte din poporul sfânt al lui Dumnezeu, ascultători lui Isus s-au înfuriat, ieşindu-şi din minţi: “S-au sculat, l-au scos afară din cetate, şi l-au dus pe sprânceana templului, pe care era zidită cetatea lor, ca să-l arunce jos în prăpastie, dar Isus a trecut prin mijlocul lor şi a plecat de acolo” (Lc 4,29-30).

Iată un exemplu negativ, de refuz, de respingere cu înverşunare a cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură: omul vrea să opună propria gândire, propria logică, gândirii, logicii lui Dumnezeu.

Dar avem în liturgia de azi şi un exemplu pozitiv, frumos, impresionant, de atitudine corectă, de respect, de ascultare, de acceptare, de supunere faţă de cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Acest exemplu îl avem în prima lectură a Liturghiei. Textul biblic ne duce cu mintea la Ierusalim. Era probabil în anul 444 î.C. Poporul evreu, eliberat prin decretul dat de Cirus, se întoarce în patrie sub conducerea lui Esdra şi Nehemia. Dar ce spun eu poporul evreu? Nu mai erau un popor, ci o adunătură de oameni fără căpătâi; mulţi fuseseră decimaţi în anii îndelungaţi de captivitate, mulţi rămăseseră în Babilon, ştiind că nu mai au la ce să se întoarcă acasă. Când se întorc la Ierusalim nu mai găsesc, după 77 de ani, nimic. Templul e o grămadă de dărâmături. Zidurile cetăţii prăbuşite. Un spectacol dezolant: numai ruine, distrugere, pustiu. Nu mai au nimic în care să-şi pună speranţa; şi totuşi mai au ceva care îi poate salva: e cuvântul lui Dumnezeu, e legea lui Moise, e Sfânta Scriptură. Nu e vorba de refăcut, de rezidit doar templu şi cetatea Ierusalimului, ci e vorba de rezidit de refăcut un popor, sub toate aspectele: social, politic, economic, religios, din această rămăşiţă a lui Israel, din această turmă răvăşită, împrăştiată de oi. Poporul se reface în mijlocul cuvântului lui Dumnezeu, în jurul Scripturii.

Întotdeauna, în istoria Israelului, poporul evreu a creat, s-a recreat în perioadă de restrişte , de criză, de răvăşire, în jurul cuvântului lui Dumnezeu, în jurul Scripturii. Aşa s-a întâmplat după ieşirea din Egipt, acea adunătură fără căpătâi care a fugit noaptea, a ajuns un popor, poporul lui Dumnezeu, la poalele Sinaiului, când Moise a citit în faţa întregii adunări cuvintele Legii pe care a primit-o de la Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat pe vremea regelui Iosia (622 î.C.), când regele a redescoperit cartea Legii lui Moise, din care a citit în faţa întregului popor adunat. Aşa s-a întâmplat pe vremea lui Esdra – profetul, şi Nehemia – comandantul, cum am auzit la prima lectură. În toate aceste situaţi găsim trei momente fundamentale. Primul: Dumnezeu convoacă poporul, comunitatea; al doilea: Dumnezeu îşi adresează cuvântul său prin citire din Sfânta Scriptură; al treilea: după ce i-a adresat cuvântul, Dumnezeu sigilează sau reînnoieşte alianţa prin care poporul, comunitatea promite să pună în practică cuvântul ascultat.

Dar să analizăm mai atent ce s-a petrecut la Poarta Apelor, la Ierusalim, unde a avut loc scena descrisă în prima lectură. Mai întâi s-a ridicat o tribună înaltă, un fel de amvon, pentru ca toţi cei de faţă să-l vadă bine pe vorbitor şi să audă bine ce se spune. Înainte de a începe lectura, preotul Esdra, a rostit o binecuvântare, o rugăciune ca Dumnezeu să-l lumineze şi să înţeleagă bine cuvântul său. Rugăciunea a însoţit în continuare citirea cuvântului lui Dumnezeu. Poporul ridică mâinile: în Biblie ridicarea mâinilor indică gestul care însoţeşte rugăciunea. Absolut tot poporul, bărbaţi, femei, copii erau prezenţi la această celebrare a cuvântului lui Dumnezeu. Toţi au recunoscut în cuvântul Scripturii prezenţa lui Dumnezeu; de aceea ,în semn de respect, când s-a deschis cartea spre a se citi din ea toţi s-au sculat în picioare. Mai mult, l-au recunoscut pe Dumnezeu în cuvântul Scripturii, pe Domnul şi stăpânul lor unic şi absolut, de aceea au îngenuncheat şi s-au aruncat cu faţa la pământ, gesturi de adoraţie rezervate numai lui Dumnezeu. Citirea şi explicarea cuvântului lui Dumnezeu au durat de dimineaţă până la amiază, mult, cu toate acestea toţi au ascultat cu cea mai mare atenţie şi interes, fără să obosească, fără să se plictisească

Cuvântul lui Dumnezeu a avut în ei un ecou puternic, a provocat în primul rând credinţă, adeziune la cuvântul auzit; de aceea îl întrerupeau din când în când pe vorbitor şi strigau în cor: Amin! Amin!, adică, da aşa este, credem, acceptăm totul. Mai mult, cuvântul lui Dumnezeu i-a străpuns la inimă. Ascultându-l, au descoperit în ei toate păcatele, nelegiuirile, infidelităţile pe care le săvârşiseră. Cuprinşi de căinţă, de regret au început să plângă în hohote, astfel încât Esdra şi leviţii nu mai reuşeau să-i oprească: “Nu mai bociţi, nu mai plângeţi! Căci tot poporul plângea auzind cuvintele Legii”. Dar tristeţea şi lacrimile lor se transformă în lacrimi de bucurie: e bucuria care se naşte din iertarea pe care Dumnezeu o acordă celor care îşi plâng cu sinceritate şi căinţă păcatele. Drept care celebrarea s-a lăsat cu un ospăţ de sărbătoare: “Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase şi beţi băuturi dulci… Şi tot poporul s-a dus să mănânce şi să bea”. Dar toţi au simţit că bucuria lor nu este deplină dacă nu i-au parte la bucuria lor şi cei care erau trişti, fiindcă nu aveau ce mânca. Drept care le-au trimis şi lor o porţie de mâncare şi un urcior cu vin. Din cuvântul lui Dumnezeu, în mod necesar, se nasc fapte de caritate faţă de aproapele.

Iată învăţătura completă despre felul cum trebuie să trăim cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură pe care îl citim individual sau pe care îl ascultăm la celebrările comune, mai ales la sfânta Liturghie.

Să preţuim şi să iubim Sfânta Scriptură. Nu există familie la musulmani care să nu aibă în casă Coranul, cartea lor sfântă. E de neconceput ca din familiile noastre să lipsească Biblia, Sfânta Scriptură, să ne facă de râs sectarii.

Primi creştini nu aveau tipar, o copiau la mână, şi nu numai că purtau tot timpul Evanghelia la ei, dar voiau s-o aibă cu ei şi în mormânt. Sfânta Tereza a pruncului Isus purta permanent cărticica cu Evangheliile sub haină, în dreptul inimii. Sfânta Scriptură nu se citeşte ca un roman sau ca o carte de poveste. Lectura trebuie să fie însoţită de rugăciune, altfel nu înţelegem nimic din ea. Înainte de a deschide Cartea Sfântă, Sfântul Ioan Gură de Aur se ruga astfel: “Doamne Isuse Cristoase, deschide ochii inimi mele ca să pot înţelege şi împlini voinţa ta… luminează ochii mei cu lumina ta”. Iar sfântul Efrem ne sfătuieşte: “Înainte de orice lectură, roagă-te şi imploră-l pe Dumnezeu ca să ţi se descopere”. Cuvântul lui Dumnezeu e hrană pentru suflet. Ne-o spune Isus: “Nu numai cu pâine se hrăneşte omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Ca şi Euharistia: “Mâncăm carnea lui (Cristos) şi bem sângele lui în dumnezeiasca Euharistie, dar şi în citirea Scripturilor” (Sfântul Ieronim).

În aceste momente, Dumnezeu ne-a convocat, ne-a adunat în biserică. În prima parte a Liturghiei, el ne-a vorbit când s-a citit din Sfânta Scriptură. În continuare, în a doua parte, el reînnoieşte cu noi legământul său prin sângele jertfei lui Cristos: acesta este potirul sângelui meu. Am început celebrarea bătându-ne pieptul cu căinţă în inimă: “din vina mea, din vina mea, din prea marea vina mea”. O vom încheia cu ospăţul de bucurie al sfintei Împărtăşanii la care Cristos ne oferă pâinea şi vinul, trupul şi sângele său. Şi să nu uităm că bucuria noastră nu va fi deplină, dacă nu vom bucura pe cineva dintre cei care sunt în întristare.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin