Predici

Observăm că duminica, la Liturgia cuvântului, ni se propun trei lecturi biblice. Ele, de fapt, ne prezintă cele trei faze sau cele trei perioade ale istoriei mântuirii: lectura din Vechiul Testament reprezintă timpul de pregătire pentru Evanghelie; Evanghelia reprezintă timpul lui Cristos; lectura a doua din scrisorile apostolilor reprezintă timpul sau faza Bisericii şi ne arată cum se înfăptuieşte în viaţa comunităţii creştine Evanghelia lui Cristos.

Lectura luată din Vechiul Testament ne prezintă azi chemarea profetului Ieremia. Ieremia era originar din Anatot, o localitate situată la şase kilometri de Ierusalim. Tatăl său, Helkia, era preot. Dar de vreo trei secole această familie nu mai putea îndeplini funcţiile preoţeşti. Asupra ei atârna un blestem, fiindcă se trăgea din preotul Abiatar, care luase parte la complotul împotriva împăratului Solomon (cf. 1Rg 2,26-27).

Din această familie izolată, excomunicată, suspendată de la cele divine, cum s-ar zice astăzi, Dumnezeu l-a chemat pe Ieremia încredinţându-i misiunea de profet. Dumnezeu l-a cunoscut din sânul mamei sale – în limbaj biblic, l-a “cunoscut” înseamnă că l-a iubit din sânul mamei sale – şi l-a consacrat, adică l-a pus deoparte. Reacţia lui Ieremia este să refuze: “Doamne, caută pe altcineva. Eu sunt tânăr, sunt un copil, nu ştiu să vorbesc, nu am darul oratoriei”. “Gura! Să nu spui: «Sunt un copil». Să nu te temi de ei, căci eu sunt cu tine. Iată, fac din tine astăzi o cetate întărită, un stâlp de fier, un zid de aramă”. În inima tânărului a fost o dramă, o sfâşiere cumplită. Ieremia nu era un dur, un om violent, pus pe ceartă. Era o fire delicată, blândă, paşnică, timidă, un visător, un poet, şi tocmai el este trimis să tune şi să fulgere, să le arunce în faţă puternicilor lumii: regilor, dregătorilor, preoţilor, întregului popor, nelegiuirile, să le vestească nenorocirile şi catastrofele care vor veni peste ei. Este izolat, luat în râs, prigonit, insultat, lovit, ameninţat, acuzat chiar de prieteni şi rude şi, în cele din urmă, potrivit tradiţiei, a murit tăiat în două cu beschia. Compatrioţii săi ar fi voit să audă din gura lui cuvinte de laudă, de apreciere, măgulitoare, care să le gâdile urechile, nu dojeni, reproşuri, nu să cobească sau să prevestească nenorociri.

Tradiţia creştină, chiar de la început, a văzut în profetul Ieremia o prevestire a lui Cristos. Drama suferinţei şi pătimirii lui Ieremia a vestit drama suferinţei şi morţii lui Cristos. Evangheliştii îl descriu pe Isus dus la răstignire exact cu cuvintele cu care profetul Ieremia se descrie pe sine în cartea sa: “Eram ca un miel blând pe care îl duci la înjunghiere”. Ca şi pe Ieremia, contemporanii săi l-au dispreţuit, l-au insultat, au încercat să-l arunce cu capul jos în prăpastie, l-au prigonit, în cele din urmă l-au omorât. “La ai săi a venit, şi ai săi nu l-au primit”, constată cu tristeţe sfântul Ioan (1,11).

Isus a fost profet; mai mult, în el s-au împlinit toate profeţiile. Evangheliştii amintesc în mai multe rânduri cum ascultătorii lui Isus exclamau: “Acesta este cu adevărat profetul pe care Dumnezeu a promis că îl va ridica dintre urmaşii lui Moise!” Nu e nevoie să mai spun că profet, în sensul biblic al cuvântului, nu înseamnă ghicitor, cum sunt babele sau ţigăncile care prezic viitorul folosind ghiocul sau trăgând în cărţi. Misiunea profetului este aceea de a aduce ordine acolo unde este dezordine morală, de a lupta împotriva minciunii, a erorii, a păcatului, de a-i aduce pe cei rătăciţi să respecte legea lui Dumnezeu pentru propria lor fericire şi mântuire.

Ca şi Ieremia, Isus nu a măgulit urechile nimănui. A biciuit, a criticat dezordinea, păcatul, imoralitatea cu curaj, fără să se uite la faţa omului. Şi cu asta a deranjat, a iritat, şi-a făcut duşmani.

Dar între modul cum Ieremia şi-a îndeplinit misiunea profetică şi modul cum Cristos şi-a îndeplinit misiunea profetică este o deosebire esenţială: Ieremia suferă şi moare spunând: “Blestemată să fie ziua în care m-am născut. Doamne, Dumnezeul oştirilor, fă-mă să văd răzbunarea ta împotriva lor” (11,20). În schimb, Isus suferă şi moare iubind şi iertând: “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac”.

Pe Cruce, Isus ne-a arătat că profeţia nu se poate separa de iubire. Moartea pe Cruce este actul de împlinire a profeţiei la Isus, căci, prin ea, e condamnat şi distrus complet păcatul. Dar, în acelaşi timp, este actul suprem de iubire faţă de păcătoşi.

Orice creştin, ne învaţă Conciliul, prin Botez devine părtaş la misiunea profetică a lui Cristos. Fiind profet, trebuie să lupte împotriva păcatului, a dezordinii morale, să critice, să condamne păcatul, să mustre, să răspândească Evanghelia. Dar apostolul Pavel ne arată în lectura a doua că profeţia este subordonată iubirii: “Chiar dacă aş avea darul profeţiei, dacă n-am dragoste, nu-mi foloseşte la nimic”. Profeţiile se vor sfârşi, dragostea nu va pieri niciodată.

Orice creştin este obligat, în calitate de profet, să ia atitudine împotriva păcatului, să mustre, să dojenească, să atragă atenţia, cu riscul de a-şi face duşmani, dar când nu este însoţită de iubire, profeţia se transformă în bârfă, în critici sterile, în certuri, în manifestări de răutate, de ranchiună, de dispreţ, de răzbunare, de mândrie, de resentimente la adresa altora. Vom fi profeţi cu adevărat numai atunci când, asemenea lui Isus, vom fi în stare ca, din iubire, să suferim pentru cei pe care vrem să-i corijăm, să-i aducem pe calea cea bună. Este grăitoare povestirea cu bunicuţa care crescuse un nepoţel rămas orfan de mic copil. După câţiva ani a rămas decepţionată, constatând că Ruggero, nepotul ei, a devenit hoţ. A încercat toate mijloacele ca să-l corijeze. În zadar. Aflând de o nouă ispravă, l-a ameninţat: “Vezi vătraiul acesta? Dacă mai furi o dată, îl înroşesc în foc şi îţi ard mâna”. Dar Ruggero iarăşi fură bani din portmoneul bunicii. Prins asupra faptului, bunica îl duce în bucătărie, înfierbântă vătraiul în foc, îl apropie de mâna copilului îngrozit şi, dintr-odată, lasă copilul în pace şi apucă ea în mână vătraiul înfierbântat, arzându-şi mâna. Din acea zi, copilul s-a îndreptat şi a ajuns un om cinstit. “În acea zi” – avea să mărturisească el mai târziu – “am înţeles misterul crucii”.

Din cele trei lecturi biblice se desprind trei gânduri, trei învăţături valabile, în primul rând, pentru cei care au de la Dumnezeu o chemare specială.

Primul gând este că în sânul poporului lui Dumnezeu sunt anumite persoane ce au o alegere şi o chemare specială din partea lui Dumnezeu: numim această chemare, chemarea profeţiei, care este absolut gratuită. Dumnezeu nu ţine cont de criterii şi considerente omeneşti. Acesta este misterul chemării noastre. Dumnezeu ne-a ales şi ne-a chemat la preoţie, la viaţa consacrată, nu pentru meritele şi calităţile noastre, nici ale părinţilor, ale familiilor noastre, ale strămoşilor noştri. Sunt în lume persoane mai bune, mai sfinte decât noi, familii mai bune decât cele din care provenim noi. Dumnezeu ne-a ales şi ne-a chemat fiindcă ne-a cunoscut şi ne-a iubit din veşnicie, fără nici un merit al nostru.

Al doilea gând: Chemarea specială din partea lui Dumnezeu presupune o trimitere, o misiune specială din partea lui Dumnezeu: misiunea de a vorbi lumii, de a transmite un mesaj din partea lui Dumnezeu. Este misiunea profetică. Această misiune stârneşte întotdeauna împotriviri din partea lumii. De ce? Fiindcă lumea aşteaptă de la profet altceva decât ce spune profetul din partea lui Dumnezeu. De la profetul Ieremia, poporul, conducătorii politici, preoţii aşteptau să fie lăudaţi, să spună că totul este în ordine, că va fi pace şi prosperitate. Ieremia, dimpotrivă, dojeneşte, ceartă, ameninţă, prevesteşte dezastrul, distrugerea Ierusalimului şi a templului. De aceea profetul este dispreţuit, prigonit, ameninţat cu moartea. Ieremia a fost o prefigurare a lui Isus. Isus, pentru aceleaşi motive, a fost prigonit, ameninţat cu moartea chiar de către concetăţenii săi; el a fost semn care a stârnit împotrivire, cum a prezis bătrânul Simeon. Cine este trimis în lume ca profet: preoţii, persoanele consacrate, să nu se aştepte la aplauze, la popularitate, ci la împotrivire, la prigoană, la dispreţ; este, poate, cea mai mare suferinţă. Dar această suferinţă este izvor de rodnicie spirituală: este preţul pe care îl plătim pentru a naşte suflete pentru cer.

Al treilea gând se desprinde din cuvintele sfântului Pavel din a doua lectură. Viaţa fiecărui creştin şi, mai ales, a persoanelor consacrate trebuie să se întemeieze pe iubire. Poţi să ai credinţă, să muţi munţii din loc, să ai toată ştiinţa, să cunoşti limbile oamenilor şi ale îngerilor, să mori martir, ars pe rug; dacă nu ai iubire, nu eşti nimic, eşti o aramă sunătoare, un chimval zăngănitor. Aş sublinia un cuvânt al sfântului Pavel, foarte interesant: “De-aş da toată averea mea săracilor, dacă nu am iubire, nu am nimic”. Cum? Pot să-mi dau averea săracilor, să fac fapte de iubire, de caritate, şi să nu am iubire? Da. Este posibil. Un mare scriitor rus, convertit la catolicism, Vladimir Soloviev, vorbeşte despre Anticristul caritativ sau filantropic, care face fapte de caritate, de iubire, dar nu are iubire, nu-l are pe Dumnezeu care este iubire. El se iubeşte numai pe sine. Este un mare pericol pentru noi, cei cu carisma carităţii: îngrijim bolnavi, săraci, copii orfani, dar, dacă nu avem iubire, faptele iubirii nu ne sunt de nici un folos, suntem ca o aramă sunătoare, ca un chimval zăngănitor. Îl rugăm pe Cristos, care ni se dăruieşte acum în Euharistie, să ne aprindă inimile de focul iubirii sale.

Să reflectăm astăzi, cuvânt cu cuvânt, textul sfântului Pavel din lectura a doua a Liturghiei: “Dacă nu am dragoste, nu sunt nimic”. Dacă nu am dragoste, nici viaţa consacrată, nici voturile depuse nu-mi folosesc la nimic. Dragostea acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin