Start > Ritul latin > Dumnezeu are nevoie de oameni

Dumnezeu are nevoie de oameni

13 March 2010
1,643 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica a V-a de peste an (Anul C)

Dacă ar fi să rezumăm textele biblice care s-au proclamat la Liturghia duminicii de astăzi, le-am putea rezuma în această propoziție scurtă: Dumnezeu are nevoie de oameni. Dumnezeu nu este ca acei dictatori ai pământului însetați de putere, care, odată ce au pus mâna pe putere, n-o mai lasă din mâini și vai de cel care încearcă să le-o smulgă! Dumnezeu caută colaboratori conștienți și activi la lucrarea sa de mântuire a lumii.

La realizarea acestui plan de mântuire, Dumnezeu îi cheamă pe toți creștinii să contribuie. Pentru toți, de la papa până la ultimul copil, Dumnezeu are pentru fiecare o chemare specială. La începutul creștinismului, sfântul papă Clement compara Biserica cu o armată. “În această armată”, spunea el, “nu toți sunt generali, nu toți sunt ofițeri, dar absolut toți au o chemare și o misiune de îndeplinit”.

Cele trei lecturi biblice ale Liturghiei ne prezintă trei chemări excepționale, spectaculoase: prima lectură ne prezintă chemarea profetului Isaia în timpul unei vedenii pe care acesta a avut-o în templul din Ierusalim; în a doua lectură, sfântul apostol Pavel amintește de chemarea sa, când i-a apărut Cristos pe drumul Damascului. În a treia lectură, luată din Evanghelia sfântului Luca, ni se vorbește despre chemarea lui Simon-Petru: “De acum încolo, vei fi pescar de oameni”. Găsim în acest text, sub aparența unei povestiri captivante, o pagină admirabilă și o lecție de ecleziologie, adică de teologie a Bisericii. Să ne imaginăm puțin barca în care a intrat Isus. În intenția evanghelistului, barca aceasta este simbolul Bisericii. Cui îi aparține barca? Lui Petru. Evanghelistul vrea să scoată în evidență figura lui Petru, chemarea, misiunea unică pe care Cristos i-a încredințat-o în Biserică: misiunea de cârmaci al Bisericii sale. De aceea, în cele 11 versete ale textului evanghelic de azi, numele lui Petru e pomenit de șase ori. Mai sunt pomenite de două ori numele a doi apostoli frați: Iacob și Ioan. Dar, surprinzător, este omis, nu este pomenit numele lui Andrei, fratele lui Petru. Providențială omisiune: să nu poată spune peste veacuri nimeni dintre cei care vor ieși din barca lui Petru: “Noi am intrat în barca lui Andrei”, pentru că Petru trebuia să-i fi dat lui Andrei, pe considerente de rudenie, ceva din prerogativele și drepturile pe care Cristos i le-a dat numai lui. Frate, frate, dar la cârma Bisericii lui Cristos numai Petru stă. Primatul numai lui i l-a dat.

Barca lui Petru ne-o închipuim: veche, cârpită, mâncată de apă; este imaginea externă a Bisericii, care, așa cum apare ea în decursul istoriei, nu întotdeauna ne încântă ochii, dar o iubim, o prețuim, căci în ea e Cristos, din ea continuă să predice Cristos și rămânem în ea pentru că numai în ea ne salvăm de la pieire. Și când e vorba să ne salvăm, să ne mântuim, nu ne uităm prea mult la cum arată. Isus, împreună cu Petru și cu apostolii prezenți, iese din mijlocul mulțimii, se îndepărtează cu barca puțin de țărm și, de acolo, predică mulțimii. În felul acesta, putea fi mai bine auzit și văzut de popor. Cristos continuă să facă la fel cu urmașii apostolilor, cu cei chemați la preoție: îi scoate din mijlocul poporului, îi distanțează puțin, de lume, nu ca aceștia să se izoleze de popor, ci pentru ca ei să poată sluji mai bine ca preoți, să fie mai bine văzuți și auziți de popor.

Când a terminat de vorbit, Isus i-a spus lui Simon: “Depărteaz-o la adânc” – Eis to bahtos, în grecește. Acest cuvânt, bahtos, indică adâncurile mării, domeniul lui Leviatan, locuința monștrilor infernali, care stârnesc furtunile, scufundă corăbiile, îi îneacă pe navigatori, provoacă naufragii. Barca lui Cristos, Biserica a părăsit de la bun început țărmul, locurile sigure, navighează peste adâncurile infernale, înfruntă pericole, e lovită de valuri și de furtuni, este amenințată de forțele infernale, dar ea nu se va scufunda, își va termina cu bine călătoria, căci în ea este Cristos.

“Nu te teme”, îi spune Isus lui Petru, “de acum vei fi pescar de oameni”. Primii creștini, cu bucurie și recunoștință, se numeau pe ei înșiși pisciculi – peștișori. Erau convinși că Petru i-a pescuit cu năvodul său, i-a salvat din adâncurile infernale, i-a scos din întuneric și i-a adus la lumină în barca sa.

La toate cele trei chemări despre care ne vorbesc textele biblice de azi găsim câteva puncte comune. Mai întâi, inițiativa chemării vine întotdeauna de la Dumnezeu, în împrejurările cele mai neașteptate, și se oprește uneori la oameni care, după criteriile omenești de judecată, nu prea ar merita o asemenea chemare. Dar criteriile lui Dumnezeu sunt altele: Cristos nu stă să numere și să cântărească virtuțile lui Petru când îl cheamă; de altfel, nici nu prea avea ce număra și cântări, și cu atât mai puțin la Saul, prigonitorul Bisericii.

În al doilea rând, Dumnezeu nu forțează pe nimeni, el așteaptă un răspuns liber de la cel chemat. Toți cei trei protagoniști ai noștri au răspuns prompt la chemare. Isaia răspunde: “Iată-mă, trimite-mă”. Saul spune: “Doamne, ce vrei să fac?”. Petru părăsește totul și îl urmează pe Cristos. Toți ar fi putut să refuze. Toți ar fi găsit motive. Isaia ar fi putut să spună: “Doamne, cheamă pe altul, eu nu sunt vrednic, sunt un om cu buze necurate”; Saul ar fi putut să spună: “Doamne, eu sunt un avorton, nici nu merit să mă numesc apostol”; Petru ar fi putut să spună: “Doamne, dă-i fratelui meu onoarea aceasta de pescar de oameni, eu mă mulțumesc cu meseria de pescar de pești”. Poate vrea și el un primat. Dacă ar fi refuzat, ar fi făcut ei păcat, s-ar fi osândit? Nu, n-ar fi făcut păcat, dar ce păcat ar fi fost să fi refuzat! Ar fi simțit toată viața un gol sufletesc, un pustiu, ar fi fost triști, apăsați de sentimentul neîmplinirii, al inutilității vieții, exact ca tânărul din Evanghelie care a refuzat să-l urmeze pe Isus: “a plecat foarte trist”, notează evanghelistul, “căci avea multe bogății” și a trăit și a murit cu tristețea și bogățiile lui. La moarte, ar fi spus toți trei ceea ce a spus Petru după o noapte de muncă zadarnică, fără Cristos: “Doamne, viața mea a fost o noapte continuă; toată noaptea ne-am trudit, dar nu am prins nimic”.

În sfârșit, toți trei, în fața lui Dumnezeu care cheamă, se înspăimântă, căci își descoperă propriile păcate, propria mizerie. Isaia, în fața celui de trei ori sfânt, exclamă: “Vai mie, sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate!”; Pavel are impresia că nu este altceva decât un avorton. Aceeași reacție o are și Petru: “Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci om păcătos sunt eu”. În prezența lui Dumnezeu, omul încearcă un sentiment de teamă, de sfântă cutremurare. Această sfântă teamă stă la temelia sentimentului religios în toate religiile, iar când această teamă de Dumnezeu lipsește, omul e năpădit de toate spaimele și obsesiile.

Iată trei chemări excepționale. Dar nu toate chemările sunt așa. Cum spuneam la început, Dumnezeu are pentru fiecare dintre noi o chemare. Pe toți, la Botez, ne cheamă să fim colaboratori la lucrarea sa de mântuire a lumii, ne cheamă în condițiile concrete ale vieții, la apostolat, la răspândirea împărăției sale în lume: “Luați aminte, fraților, la chemarea voastră” – le scria sfântul Pavel Corintenilor. Desigur, a urma și a accepta chemarea lui Dumnezeu nu e ușor. Trăind în mijlocul unei lumi, ce-i drept, botezată, dar prea puțin încreștinată, suntem nevoiți adesea să mergem împotriva curentului. Cristos este tăria și speranța noastră, Euharistia este energia noastră. Fiecăruia, Cristos îi spune ca și lui Petru: “Nu te teme!” Noi experimentăm permanent cuvintele psalmistului, cântate după prima lectură: “În ziua în care te-am chemat, tu mi-ai răspuns: tu ai sporit în mine tăria mea”.

2

Dacă ar fi să dau un titlu predicii de astăzi, ar fi acesta: “Dumnezeu are nevoie de oameni”. Deus venit ad homines per homines, spun părinții vieții spirituale: “Dumnezeu vine la oameni prin oameni”, prin intermediari autorizați să transmită oamenilor cuvântul său. Patriarhii, profeții, preoții în Vechiul Testament, Isus, apostolii în Noul Testament au primit de la Dumnezeu o asemenea chemare și o asemenea misiune.

Cele trei lecturi biblice ale Liturghiei de azi ne vorbesc despre chemarea la lucrarea de mântuire a lumii a trei personaje de excepție, am zice, a trei giganți: e vorba de profetul Isaia, în prima lectură, de apostolul Pavel în a doua lectură, de apostolul Petru în Evanghelie.

Atunci când Dumnezeu cheamă, nu se uită la materialul uman din cel chemat, nici la merite, nici la sfințenie, nici la calitățile lui: chemarea e un dar absolut gratuit, iar criteriile alegerii țin de misterul lui Dumnezeu. Isaia, care a trăit în secolul al VIII-lea î.C., era mare demnitar la curtea regală. Saul era un fariseu foarte cult, dar fanatic. Petru era un simplu pescar, fără nici o cultură și, probabil, analfabet. Profetul Ieremia, despre a cărui chemare ni s-a vorbit duminica trecută, a fost ales dintr-o familie de preoți excomunicați. De trei sute de ani, familiile ce se trăgeau din preotul Abiatar, cel care se răsculase împotriva împăratului Solomon, nu mai aveau voie să exercite funcțiile preoțești.

Reacția la chemarea lui Dumnezeu este diferită. Unii răspund prompt și cu entuziasm. La întrebarea: “Pe cine voi trimite și cine va merge pentru noi?”, Isaia răspunde prompt: “Iată-mă, trimite-mă pe mine”. Prompt e și răspunsul lui Saul, după evenimentul extraordinar petrecut pe drumul Damascului: “Doamne, ce vrei să fac?” Prompt a fost și răspunsul lui Petru, invitat să fie pescar de oameni. Împreună cu tovarășii lui de pescuit, a tras bărcile la țărm, a lăsat totul și a mers după Isus. Alteori, răspunsul vine mai greu și după multe ezitări. Așa a fost cazul cu tânărul Ieremia. Chemat de Dumnezeu, el dă înapoi: “Doamne, caută pe altcineva. Vezi, eu sunt un copil, nu știu să vorbesc, n-am darul oratoriei, iar tu mă trimiți să mă războiesc cu regii, cu dregătorii, cu preoții și cu întregul popor?” Domnul îi zice: “Să nu te temi, căci eu voi fi cu tine. Eu voi face din tine o cetate întărită, un stâlp de fier, un zid de aramă”.

Dumnezeu respectă libertatea omului și vrea disponibilitate, vrea un răspuns liber din partea celor chemați. Toți cei trei protagoniști ai lecturilor biblice de azi puteau să dea un răspuns negativ. Cu toată vedenia sa din templu, Isaia putea să spună: “Doamne, problema nu mă interesează, caută pe altul”. Saul, cu toată vedenia de pe drumul Damascului, putea să refuze misiunea de a purta numele lui Cristos la toate neamurile. Petru, cu toată pescuirea minunată, putea să spună: “Doamne, mulțumesc pentru minune, am ce mânca o bucată de vreme, prefer să fiu pescar de pești, nu de oameni”. Dacă ar fi refuzat chemarea, poate că n-ar fi făcut nici un păcat. Dar ce păcat ar fi fost s-o fi refuzat! Nu l-am avea pe cel mai mare dintre profeți, pe Isaia, cel care, cu 700 de ani înainte, a vestit că Emanuel se va naște dintr-o Fecioară, cel care a descris în cuvinte emoționante suferințele și moartea Mântuitorului! Cum ar fi arătat astăzi Biserica fără Apostolul neamurilor? Cum ar fi arătat astăzi Biserica fără temelie, fără Petru, fără mormântul și bazilica lui de la Roma, fără sutele de mii sau milioanele de oameni care năvălesc ca într-un năvod în piața acestei bazilici?

Am observat la toate cele trei persoane din textele liturgice de azi, chemate să fie colaboratori ai lui Dumnezeu la lucrarea de mântuire, un lucru, și anume că, în prezența lui Dumnezeu, în lumina lui Dumnezeu, toți și-au descoperit îngroziți păcătoșenia, nimicnicia, nevrednicia și mizeria lor sufletească. Cuprinși de remușcare și căință, își recunosc cu glas tare vinovăția și dorința de a fi curățați. “Vai mie”, exclamă Isaia, “sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate!” Apostolul Pavel recunoaște că nici nu merită numele de apostol, pentru că a prigonit Biserica lui Dumnezeu. Și își atribuia calificativul umilitor de avorton. La fel de îngrozit de propria nevrednicie, își mărturisește cu glas tare starea de om păcătos Petru: “Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos”. Pe acești oameni, deveniți conștienți de starea lor sufletească nenorocită, zdrobiți de sentimentul păcătoșeniei lor, la strigătul lor sincer și dramatic de iertare, de eliberare interioară, de purificare, Dumnezeu îi purifică, îi transformă: lui Isaia îi curăță buzele murdare cu un cărbune aprins luat cu cleștele de pe altarul templului; în Saul și în Petru înfăptuiește ceea ce a promis prin profetul Ezechiel: “Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din voi inima de piatră și voi pune o inimă de carne” (36, 26-27).

Merită să ne oprim câteva momente asupra eroului din fragmentul evanghelic de azi, luat din capitolul 5 al Evangheliei după sfântul Luca. Evanghelistul îl numește Petru, deși abia în capitolul următor, în capitolul 6, Isus, cu ocazia alegerii apostolilor, îi va schimba numele din Simon în Petru. Prin aceasta, evanghelistul vrea să atragă atenția că Petru a primit o funcție, un rol, o misiune cu totul specială în Biserică, că a fost ales de Cristos ca un instrument privilegiat în lucrarea de mântuire a lumii. El este primul dintre apostoli, el este pus de Cristos ca temelie a apostolilor (Mt 16,18); el este cel dintâi care proclamă credința în numele apostolilor la Cezareea lui Filip (Lc 9,20); el primește misiunea de a-i întări pe frații săi în credință (Lc 22,32); lui îi apare prima dată Cristos după înviere; din barca lui Petru vorbește Cristos mulțimilor și din barca lui, care este Biserica, va continua să vorbească până la sfârșitul veacurilor. El deține năvodul cu care, în calitate de pescar de oameni, îi aduce pe cei pescuiți în barca sa.

Misiunea lui Petru o continuă în Biserică urmașii săi, papii. Dar nici Petru, nici urmașii săi nu-și îndeplinesc singuri misiunea. În Evanghelia de azi, Petru, neputând să scoată singur din mare năvodul supraîncărcat cu pești, îi cheamă în ajutor pe ceilalți apostoli, tovarășii săi de pescuit, pe Iacob și pe Ioan, să vină cu bărcile lor și să-i dea o mână de ajutor. La fel, urmașul lui Petru, papa, nu este niciodată singur. El are nevoie de colaboratori, îi cheamă mereu în ajutor pe colegii săi de pescuit, pe urmașii apostolilor, pe episcopii constituiți în colegiul episcopal. În Dieceza de Iași, pe parcursul a mai mulți ani (2001-2004) s-a derulat un sinod diecezan. Ei bine, unul dintre scopurile principale ale sinodului a fost tocmai acela de a apropia bărcuța Bisericii noastre locale, condusă de un urmaș al apostolilor, de barca lui Petru, în semn de comuniune, solidaritate, colaborare, spre a nu-l lăsa singur pe Petru, pe papa, cu un năvod atât de încărcat, încât nu ar putea să-l scoată singur din mare.

Ne punem întrebarea: de fapt, care este misiunea acestor trei aleși ai lui Dumnezeu, căiți, convertiți, purificați, iertați prin focul curățitor al iubirii sale? În esență, este aceasta: să vestească cuvântul lui Dumnezeu, evanghelia, misterele credinței, mistere, adevăruri ce nu se bazează pe argumente și evidențe omenești, nu pe subtilități filosofice, ci numai și numai pe cuvântul lui Dumnezeu. Iar acceptarea prin credință a ceea ce vestesc acești trimiși ai lui Dumnezeu, căiți, convertiți, iertați, purificați de Dumnezeu, este darul gratuit al lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel, în a doua lectură, le vestește Corintenilor ceea ce constituie nucleul centrul al credinței creștine, anume că Isus a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat, că a înviat a treia zi și că s-a arătat mai întâi lui Petru, apoi celor 12. Apostolul a crezut toate acestea nu fiindcă ar fi fost martor al acestor evenimente – el s-a convertit după vreo cinci ani de la moartea lui Cristos -, nici fiindcă i s-ar fi arătat vreo fotografie cu Cristos înviat, iar când, după vreo cincisprezece ani de la convertire, le scria Corintenilor despre înviere, nu le trimite vreo fotografie cu Cristos înviat. Și chiar dacă le-ar fi trimis, Corintenii tot n-ar fi crezut. Nu avem noi atâtea fotografii cu farfurii zburătoare? Și nimeni nu crede în ele. Apostolul spune simplu: “Eu vă transmit ce am primit și eu de la alții, ca să credeți și voi cum am crezut și eu: credința este lucrarea lui Dumnezeu”.

Faptul este și mai grăitor în cazul lui Petru din Evanghelie. Muncise toată noaptea și nu prinsese nici măcar un pește. Se face ziuă și Isus îi poruncește: “Aruncă mreaja pentru pescuit”. Petru și-o fi zis în mintea lui: “Îmi cere un lucru absurd, fără sens. El e de la câmpie, nu le are cu pescuitul. Noi suntem pescari de o viață, cunoaștem meseria. Peștele se prinde noaptea. Și dacă toată noaptea n-am prins nimic, o să prindem acum, ziua?” Petru face un act eroic de credință: “La cuvântul tău, voi arunca mreaja”. Și, la cuvântul atotputernic al lui Cristos, minunea s-a înfăptuit.

Liturghia de azi ne vorbește despre trei chemări excepționale, spectaculoase. Dar să nu uităm ce ne învață Conciliul, și anume că întregul popor al lui Dumnezeu este un popor de apostoli, de profeți, de vestitori ai Evangheliei, că chemarea creștină este prin natura sa chemare la apostolat. Și cu toții trebuie să spunem ca apostolul Pavel: “Vai mie dacă nu voi vesti Evanghelia!”

Am încheiat zilele trecute octava de rugăciuni pentru unitatea creștinilor. Cuvântul lui Dumnezeu din Liturghia de azi ne ajută să înțelegem și să practicăm ecumenismul așa cum ni-l prezintă Conciliul al II-lea din Vatican. Un ecumenism la nivel sentimental, emoțional, diplomatic, cu lozinci, nu poate realiza unitatea creștinilor. Rugăciunile, întrunirile, dialogul sunt lucruri bune și necesare, dar nu sunt suficiente. Singurul lucru necesar, am putea spune, este convertirea inimii. “Nu există ecumenism adevărat”, spune documentul Unitatis redintegratio referitor la ecumenism, “fără convertire interioară”. Ecumenismul adevărat începe în momentul în care creștinii, zdrobiți de sentimentul nevredniciei și păcătoșeniei lor, cu căință sinceră, imploră iertare și strigă ca Isaia: “Vai mie, sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate!”.În momentul în care creștini recunosc cu apostolul Pavel: “Sunt un avorton, căci am prigonit Biserica lui Dumnezeu cu păcatele mele”. Când exclamă ca Petru: “Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos”.

Și al doilea lucru pe care îl cere Conciliul este vestirea neștirbită a Evangheliei. Spune documentul: “Trebuie neapărat să fie exprimată clar învățătura integrală. Nimic nu este mai străin ecumenismului decât falsul irenism, din cauza căruia puritatea învățăturii catolice este știrbită și este întunecat sensul ei autentic și precis” (UR 11).

Conciliul ne cere să vestim cu curaj învățătura evangheliei cu privire la natura autentică a Bisericii, Biserică una și unică a lui Cristos: “Pentru a-și statornici pretutindeni Biserica sfântă, până la sfârșitul veacurilor, Cristos a încredințat Colegiului celor Doisprezece îndatorirea de a învăța, de a conduce și de a sfinți. Dintre ei, l-a ales pe Petru, pe care a hotărât să clădească, după mărturisirea de credință a acestuia, Biserica sa: i-a făgăduit cheile împărăției cerurilor și, după ce el și-a afirmat de trei ori iubirea, i-a încredințat toate oile spre a le întări în credință și a le paște în perfectă unitate, Isus Cristos rămânând în veci piatra din capul unghiului și Păstorul sufletelor noastre” (UR 2).

Dacă aceste adevăruri ale evangheliei ies din inimi convertite, transformate, și de pe buze purificate de cărbunele luat cu cleștele de pe altarul din templul Domnului, ele vor fi crezute fără discuții și negocieri la nesfârșit, fără strategii umane, fără polemici și subtilități teologice sterile; toată lumea le-ar îmbrățișa, căci, așa cum spuneam mai înainte în cazul celor doi apostoli, credința este darul gratuit al atotputerniciei lui Dumnezeu.

Dacă astăzi toți catolicii s-ar converti, iar mâine ar vesti în gura mare evanghelia lui Cristos, poimâine, unitatea creștinilor ar fi o realitate: ar fi o singură turmă și un singur Păstor. Păcatul a distrus unitatea dintre creștini; numai convertirea sinceră o poate reface.

Ca și pe Petru, Cristos pe toți ne cheamă să fim pescari de oameni. Petru, muncind o noapte întreagă fără Cristos, a muncit în zadar. Suntem conștienți că viața noastră fără Cristos este o viață risipită, inutilă. Primindu-l acum în sfânta Euharistie, implorăm de la el forță și curaj pentru a ne îndeplini misiunea de creștini, de vestitori ai Evangheliei în lume.

Ritul latin