Start > Ritul latin > Nu numai cu pâine trăiește omul

Nu numai cu pâine trăiește omul

13 March 2010
1,055 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica I-a din Post (Anul C)

“Scris este: nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Ceea ce am auzit astăzi la sfânta Evanghelie cu greu ne vine a crede urechilor: Cristos, Dumnezeu însuși, ispitit la păcat de către Satana! “Da”, zice sfântul Bonaventura, “după cum Cristos a voit să se nască și să moară pentru noi, la fel, a voit să fie ispitit pentru noi, ca să ne dea nouă exemplu și învățătură cum trebuie să învingem ispitele Diavolului”.

După ce Cristos, mai înainte de a-și începe viața publică, a postit 40 de zile, iată că a flămânzit. Nu e de mirare, el era nu numai Dumnezeu, ci și om, și ca orice om, după ce atâtea zile nu luase nimic în gură, era normal să simtă foamea. Și iată că Satana, care de mult îi dădea târcoale, a găsit momentul cel mai potrivit să-i întindă o capcană. Aceeași ispită spre lăcomie, aceeași capcană le-o întinsese și celor dintâi oameni în Paradisul pământesc, și îi reușise. Oare n-avea să-i meargă și acum cu Cristos? Se apropie cu îndrăzneală de Cristos și îi spune: “Ascultă, n-ai mâncat de atâta vreme, ești lihnit de foame și aici, în pustiu, n-ai cum să găsești o firimitură de pâine; ești Fiul lui Dumnezeu și ai puterea de a face minuni; poruncește unui pietroi de aici, de la poalele muntelui, să se prefacă în pâine, ca să ai cu ce-ți potoli foamea”. Dar, poate, fraților, ne întrebăm: “Ce ar fi fost rău în asta? Ce păcat ar fi făcut Cristos dacă ar fi prefăcut în pâine un pietroi, așa cum l-a îndemnat Satana?” Iată care ar fi fost păcatul: Cristos a primit de la Tatăl său ceresc puterea de a face minuni, dar a primit această putere pentru ca, prin minuni, să-și dovedească dumnezeirea, deci să fie de folos sufletelor, și nu ca să prefacă pietrele în pâine spre folosul său personal. Dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi încălcat voința Tatălui său ceresc, ar fi preferat voinței și poruncii lui Dumnezeu pâinea cu care să-și umple stomacul. De aceea, îi răspunde hotărât Diavolului: “Scris este: nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, adică mai necesar este cuvântul, porunca lui Dumnezeu în viața omului, decât pâinea cu care îți umpli stomacul, și mai degrabă să rămâi flămând, decât să încalci cuvântul, voința lui Dumnezeu.

Această capcană, această ispită spre lăcomie, pe care i-a întins-o Satana lui Cristos, și nu i-a mers, le-o întinde Satana celorlalți oameni, și-i merge. Îi face Satana să se gândească și să trăiască numai pentru mâncare, numai pentru pâinea cu care își umplu stomacul, și îi face să uite de hrana cealaltă, mult mai necesară, care este Cuvântul și voința lui Dumnezeu. Pentru mâncare sunt gata să încalce toate poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii. Sunt acei creștini pe care nu-i vezi niciodată la biserică, dar care muncesc din greu, muncesc și duminica și în sărbători, ca să-și agonisească mâncarea, iar dacă le spui că-i păcat să muncească duminica, îți mai răspund și obraznic: “Dar să mănânci duminica nu-i păcat?” Sunt acei creștini care duminica se află pe la târguri, vând și cumpără, dar de Liturghie nu le pasă. Sunt acei creștini care se cred scutiți de Liturghie duminica, fiindcă au de făcut mâncare, au de fiert la porci, au de hrănit vitele și păsările, sunt acei părinți care trimit vara copiii cu vitele la păscut și nu-i trimit la Liturghie; vând sufletele copiilor lor pentru o lingură cu lapte. Toți aceștia, absolut toți, sunt prinși de Satana în capcana pe care i-a întins-o lui Cristos în pustiu, căci ei își pun stomacul mai presus de Dumnezeu; pentru ei, numai pâinea trupului contează, Cuvântul, voința lui Dumnezeu, nu contează nimic.

Spune un proverb că gura este călăul pântecelui, adică din cauza lăcomiei gurii primim cele mai multe boli ale pântecelui, dar la fel de bine s-ar putea spune că gura e călăul sufletului; din cauza lăcomiei atâția își osândesc sufletul.

Pe pietrele funerare ale romanilor dinainte de Cristos, pe mormintele acestor oameni fără nici o speranță, cum îi numește sfântul Pavel, s-au găsit inscripții de felul acesta: “Tu, care citești aceste cuvinte, bucură-te de viață, căci după moarte nu e nici râs, nici distracție, nici vreo altă desfătare”. Sau: “Prietene, toarnă-ți vin în pahar și bea și încoronează-ți capul cu flori. Căci după moarte, pământul înghite totul”. Sunt atâția creștini, care nu trăiesc decât pentru stomac și pentru trupul lor, pentru care cuvântul lui Dumnezeu nu valorează nimic; sunt totuși puse pe crucile lor inscripții creștine: “Aici zace în Domnul cutare”, “Aici așteaptă învierea cutare”; nu e drept, mai potrivite ar fi pentru ei inscripțiile ce se găseau pe mormintele romanilor care n-aveau nici o speranță după moarte.

Citim în Sfânta Carte cum Dumnezeu a scos din robie poporul ales și l-a condus spre Țara Făgăduită, unde curge lapte și miere, promițându-i că va face din el un popor mare și puternic. Dar iată că acest popor, mergând prin pustiu, a uitat de țara aceea frumoasă, pe care i-a făgăduit-o Dumnezeu. Lacomi, pofticioși, au început să se gândească la mâncărurile din Egipt, să tânjească după robia din acea țară și să cârtească, să se tânguiască: “Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de oalele cu carne și de peștii pe care îi mâncam în Egipt, și care nu costau nimic, de castraveți, de pepeni, de praz, de ceapă și de usturoi”. Și le-a dat Dumnezeu carne. Le-a trimis prepelițe. Și pe când mâncau, s-a aprins mânia lui Dumnezeu și i-a lovit în timp ce mestecau carnea.

O bună parte din popor n-a mai ajuns în Țara Făgăduită, au fost îngropați acolo, și nisipul pustiului s-a așezat peste mormintele lor, și până azi se numește acel loc “Mormintele lăcomiei” (Chibrot – Hataava), pentru că acolo a fost îngropat poporul cuprins de poftă. Aceeași este soarta multor oameni. Dumnezeu ne-a chemat pe toți în împărăția sa, în țara sa făgăduită. Dar mulți nu ajung în ea din cauza lăcomiei, pentru că, gândindu-se numai la mâncare, uită să se hrănească și cu cuvântul lui Dumnezeu.

Omul care trăiește numai pentru stomac își vinde dreptul de moștenitor al împărăției cerului, cum a făcut Esau din Vechiul Testament. Cunoașteți povestirea din Sfânta Scriptură. Esau s-a întors odată de la câmp, rupt de foame, pe când Iacob fierbea o ciorbă. “Dă-mi și mie să mănânc din ciorbă”. “Da, dar dacă îmi dai dreptul tău de întâi născut, adică de moștenitor” – i-a răspuns fratele său. Și i l-a vândut. Și i-a dat Iacob câteva felii de pâine și un castron cu ciorbă de linte. Și a mâncat acesta cu poftă, dar când s-a văzut cu stomacul plin, s-a văzut și dezmoștenit pentru lăcomia sa.

Desigur că a ne îngriji de hrană, de mâncare, nu este un păcat, ci o datorie, dar este păcat când ne facem din mâncare scopul vieții și uităm de sufletul nostru, facem totul pentru trup și nimic pentru suflet. Trupul este, ca să spun așa, un ambalaj pentru sufletul nostru, de aceea, trebuie să ne îngrijim de el, dar nu mai mult decât de un ambalaj care într-o bună zi se va arunca. “Priviți la un vultur”, zice un Părinte al Bisericii. “Vulturul apără cu cea mai mare strășnicie oul depus în cuib. De ce îl apără? Pentru coaja lui? Nu. Coaja acoperă viitorul pui ce va veni pe lume. Când coaja a crăpat, puiul a ieșit din ea și și-a luat zborul. Vulturul nu se mai uită la coajă, o aruncă din cuib, nu mai este de nici o trebuință”. Așa este trupul nostru, este coaja care acoperă și apără sufletul nostru nemuritor. Într-o zi, sufletul nostru va ieși din trup și își va lua zborul spre Dumnezeu, iar trupul se va arunca în pământ și va putrezi. De aceea, este o mare nesocotință a ne îngriji o viață întreagă de această coajă, de acest ambalaj, care se va arunca odată, adică de trupul nostru, și să nu ne îngrijim de sufletul nostru, care este mult mai prețios.

Este o legendă orientală, numită “Omul din Siria”, nespus de frumoasă, care ne descrie tragedia și lipsa de judecată a omului care trăiește numai pentru stomacul său, pentru mâncare, în această viață, fără să-i pese de pericolul osândei veșnice, care îl așteaptă. Un om, zice legenda, mergea prin pustiu călare pe o cămilă, strunind-o bine cu frâul. Dar la un moment dat, cămila se smucește, își zvârle jos stăpânul și, furioasă, se repede asupra lui, să-l rupă. În apropiere era o fântână părăsită. Omul, ca să scape cu viață, se ascunde repede, se bagă în fântână. Dar în fundul fântânii vede un balaur care îl aștepta cu gura căscată, gata să-l înghită. Atunci, observă în peretele fântânii, pe la mijloc, o tufă de mure care crescuse acolo. S-a prins de acea tufă stând atârnat acolo. Doi șoareci, unul alb și altul negru, rodeau mereu firele de mure la rădăcină. Deasupra, cămila furioasă să repezea cu gura să-l rupă, jos, balaurul cu ochii de foc stătea cu gura deschisă gata să-l înghită, șoarecii tăiau necontenit firele de mure la rădăcină, astfel încât omul se putea prăbuși în orice clipă. În timpul acesta, el ce făcea? Văzuse niște boabe de mure și mânca liniștit, își umplea stomacul cu ele, fără să-i pese de pericolele care îl amenințau.

Aceasta este situația omului care, în puținii ani pe care-i trăiește pe pământ, nu se îngrijește decât de mâncare și de băutură, nu-i pasă de pericolele care îl amenință. Cămila furioasă de sus îl reprezentă pe Dumnezeu cel mâniat, balaurul de jos e Diavolul care îl așteaptă în iad; omul stă atârnat între cer și iad, prins de viață ca de niște fire de mure. Timpul – ziua și noaptea, cei doi șoareci, unul alb și altul negru – roade mereu firul vieții; omul oricând se poate prăbuși, poate muri, și totuși, nu-i pasă. Mănâncă, bea, se distrează liniștit și nici nu-și dă seama când se va prăbuși.

Să avem grijă ca Satana să nu ne prindă în capcana în care a voit să-l prindă pe Cristos. Să ne ferească Dumnezeu să fim din numărul acelora despre care sfântul Pavel, cu lacrimi în ochi, spunea că n-au alt Dumnezeu decât pântecele lor și că trăiesc ca niște dușmani ai crucii lui Cristos. Să nu uităm cuvântul lui Cristos: “Nu numai cu pâine trăiește omul, ci, în primul rând, cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.

Ritul latin