Predici

Se vorbeşte mult în zilele noastre despre asigurarea de viaţă. Poate cei care aveţi venituri aţi fost interpelaţi de către unii angajaţi ai băncilor: “Nu vreţi să vă faceţi o asigurare de viaţă pentru bătrâneţe sau în caz de vreun accident sau vreo boală sau chiar pentru moarte?” Câteodată, când un preot vorbeşte cu tinerii care se pregătesc pentru căsătorie sau cu persoane care vin să se spovedească, acesta se simte ca un vânzător de asigurări de viaţă. Le spune că au nevoie într-adevăr de asigurări de viaţă în cazul în care ceva rău, neplăcut se poate întâmpla (credinţă, speranţă, iubire pe plan spiritual, un loc de muncă, un aşternut şi un acoperiş deasupra capului, cele necesare traiului pe plan material). Nu doreşte nimeni să-şi vadă soţia sau soţul şi copiii că îşi părăsesc casa şi să depindă de mila altora pentru că nu au prevăzut cel mai rău scenariu. Multe persoane, cuplurile tinere în special, sunt de acord cu aceasta necesitate, dar câteodată preotul are sentimentul că aceste cupluri tinere nu fac decât să tot zică “Da, sigur, aşa e, aveţi dreptate”, să fie de acord cu preotul doar pentru simplul fapt a-l mulţumi pe preot. La un moment dat, o viitoare mireasă, nesigură pe ea, i-a zis unui preot că ea nu vrea să ia în considerare această situaţie: realităţile spirituale, cele materiale chiar ale căsătoriei treceau pe un plan secund, ce era cu adevărat importantă atunci era numai şi numai iubirea. Şi e adevărat, mulţi sunt prea tineri pentru a-şi face griji, pentru a fi îngrijoraţi. Va fi destul timp mai târziu pentru a se îngrijora pentru un eventual dezastru viitor.

Din păcate, nici unul dintre noi nu poate să prezică viitorul. Fiecare dintre noi trebuie să fie pregătit pentru viitor. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre neaşteptatele şi tristele tragedii care au avut loc în timpul lui Isus. Şi Isus se foloseşte de aceste evenimente dramatice ca şi lecţii atât pentru discipolii săi cât şi pentru noi. El începe prin a evidenţia tragediile. Primul a fost un accident: în Siloe, un turn aflat în construcţie a căzut. 18 oameni, muncitori şi privitori totodată, au fost ucişi. Al doilea, a fost un atac neprovocat. Ponţiu Pilat, acuzat de mulţi datorită laşităţii de care a dat dovadă la procesul lui Isus, a transformat templul într-o baltă de sânge. Centrul de opoziţie al ocupaţiei romane a Israelului era Galileea. Cei mai mulţi dintre rebeli erau membrii partidului, numiţi al zeloţilor. El auzise ca un număr mare de zeloţi galileeni s-au adunat în Ierusalim pentru a participa la o slujbă specială în Templu. “Poate aceştia doresc să aducă localnicii împotriva Romei”, i-au zis agenţii lui Pilat. Pilat a decis să curme acest aşa-zis complot de la rădăcină. Doar evreilor le era permis în împrejurimile templului. Aşadar, Pilat şi-a îmbrăcat soldaţii astfel încât să semene cu evreii, amestecându-se în mulţime. La semnalul anunţat, aceştia i-au atacat pe toţi aceia care slujeau, astfel, amestecând sângele lor cu sacrificiile templului lor.

Când viata oamenilor ajunge la un sfârşit brusc, fie prin boală, accident, fie datorită violentei sau unui dezastru natural precum cutremurul din Haiti sau Chile, ajungem să ne punem întrebarea: “Unde este Dumnezeu? A pierdut oare Dumnezeu controlul? Nu îşi dă seama oare ce se întâmplă cu creaţia lui?” În Evanghelia de astăzi, Isus vrea să ne spună: “Dumnezeu ştie, însă încă nu s-a împlinit timpul pentru ca el să vină să judece oamenii, să protejeze victimele inocente în faţa diavolului în lume şi pentru a pune capăt fărădelegilor. Aşa cum viticultorul mai dă o şansă smochinului pentru a mai rodi, Dumnezeu acordă omenirii încă un pic de timp pentru a ne schimba drumurile”.

Apoi el va veni cu putere, cu puterea numelui său. Apoi toţi oamenii îl vor recunoaşte aşa cum faraonul Egiptului a fost nevoit să recunoască numele Dumnezeului lui Israel. După ce puterea lui Dumnezeu se va face cunoscută, noi nu vom mai fi sub norul incertitudinii aşa cum au fost strămoşii noştri din Vechiul Testament, aşa cum sfântul Paul ne spune nouă astăzi, şi vom sta în fata Domnului şi ne vom prezenta lui.

Dar deocamdată, încă mai avem timp de întoarcere, de convertire aici, pe pământ.

Este Postul Mare, este timpul potrivit pentru a înfrunta răul care se afla în jurul nostru şi în noi. În această direcţie vă invit la o scurtă incursiune asupra raportului omului cu răul. Istoria ne-a arătat clar că, cu cât participăm mai mult la fapte rele, cu atât mai puţin vom observa existenţa lor. Acei soldaţi şi ofiţeri care au participat în lagărele naziste germane de concentrare la acele masacre umane, au fost atât de obişnuiţi să aleagă într-un mod arbitrar indivizii care urmau să fie ucişi, încât mulţi dintre aceşti ucigaşi nu au putut recunoaşte răul imens din faptele lor. Aceia care comit fapte rele la adresa binelui comun al unei societăţi (delapidări de fonduri, falsuri în declaraţii, neplata taxelor), ajung să nu mai aibă nici o responsabilitate asupra faptelor lor. Când sunt depistaţi şi riscă pedeapsă, vin şi se erijează în victime ale sistemului sau ale grupurilor de interese. Apoi cei care-i tratează pe ceilalţi din grup, fie de la şcoală fie de la locul de muncă ca fiind obiecte ale dorinţelor lor, exploatându-i, bătându-şi joc de ei, ajung să nu-şi mai dea seama că ei comit un rău imens. Sau acele persoane care se folosesc de propria frumuseţe şi de sacralitatea sexualităţii pentru a obţine orice ar vrea să obţină (în general, plăcere şi avantaje materiale): aceşti oameni au devenit atât de obişnuiţi cu imoralitatea lor încât nu au nici un fel de responsabilitate pentru ceea ce fac: “Fiecare face ce vrea. Nu este nimic greşit în acest sens”. Acesta este modul de raţiune al diavolului, al răului.

Sunt momente în care cu toţii cădem în astfel de minciuni. Chiar şi mai rău, cu cât ne permitem mai mult să ne implicăm în acţiuni imorale, rele, cu atât ne vine mai uşor să devenim de fapt obişnuiţi cu propria noastră imoralitate.

Nu acesta trebuie să fie modul nostru de a fi. Noi nu suntem animale constrânse de instinctul natural pentru a acţiona. Ne putem schimba. Totuşi, avem nevoie de ajutor. Timpul pentru a-l alege pe Dumnezeu, nu doar cu cuvintele dar şi cu acţiunile pe care le întreprindem în viaţa noastră, timpul pentru a le alege este ACUM, şi nu la un anumit moment în viitor când credem şi gândim că ne vom schimba la 1800 şi îl vom îmbrăţişa pe Dumnezeu. Acel timp al viitorului poate să nu vină niciodată. Cad turnuri. Au loc masacre, atentate teroriste. Cel iubit moare. Au loc accidente. Trăim sub zodia surprizei şi a imprevizibilului.

Să îl chemăm pe Dumnezeu pentru a veni să vindece lumea noastră. Suntem noi pregătiţi să îl întâmpinăm? Suntem noi un smochin care produce fructe sau trebuie să fim tăiaţi împreună cu oricare altă parte a creaţiei care încetează să trăiască pentru scopul încredinţat?

Postul Mare este timpul împăcării. Mare cuvânt: ÎMPĂCARE! Împăcare înseamnă să trăim bine, în armonie împreună cu ceilalţi, să trăim o relaţie de prietenie adevărată cu Dumnezeu. Postul este timpul în care trebuie să cerem iertare şi curaj pentru a putea aduce rod. Postul reprezintă timpul când trebuie să facem faţă propriilor noastre căderi în timp ce recunoaştem că Dumnezeu poate şi ne va vindeca, ne va ajuta.

Nu este prea târziu! Viticultorul este extraordinar de răbdător. Cât de profundă este parabola mărturisită de Cristos în finalul evangheliei de astăzi! Trei ani de zile a căutat rod în smochinul său. Adică sunt trei ani, timp în care Cristos şi-a desfăşurat activitatea publică: a predicat, a săvârşit lucruri minunate în mijlocul oamenilor, şi-a manifestat puterea şi iubirea lui Dumnezeu pentru noi, a suferit şi a murit pentru noi. Fără rezultat însă. Omul a rămas rece faţă de căldura divină. Dar viticultorul (Cristos) insistă încă pe rodnicia noastră. Insistă că încă noi ne putem schimba că putem aduce rod în viitor. Asta dacă vrem! Fie ca Domnul să ne dea curajul să folosim timpul lui şi timpul nostru cu înţelepciune! Fie ca noi să putem aduce roade! Amin!

Prelucrare şi adaptare după Pr. Joseph Pellegrino

(Pr. Marius Claudiu Dumea)

Diverşi alţi autori Ritul latin